PRIETENIA LITERARĂ

PRIETENIE VS. SOLIDARITATE


În această vară, ca nicicând, agitaţia intelectuală n-a somnolat în marile vacanţe. Un rol important în această subită agitaţie l-a avut numărul din Dilema Veche despre certurile între intelectuali. Spiritele s-au încins rapid, şi asta a avut – în final – un rol benefic. Paginile multor reviste, ca şi forumurile de pe internet, au luat foc şi combatanţii s-au aliniat de-o parte sau de alta. Ar fi mult spus că s-a stârnit o emulaţie, dar în somnolenţa care caracterizează în general o cultură anchilozată, a fost ca o pală de aer înviorător, dincolo de multele lucruri regretabile care s-au rostit de ambele părţi. Încep cu exemplul acesta pentru că, mai mult ca sigur, o anchetă despre prietenia literară n-ar fi stârnit deloc un ecou de aceeaşi amploare. Nu prea mai suntem noi horaţieni, dar genus irritabile vatum am rămas cu siguranţă, noi, urmaşii Romei. Dacă lăsăm la o parte mitologizarea gen Eminescu şi Creangă, folcloricele prietenii ale lui Nichita Stănescu (prietenii?), şi alte câteva exemple, puţine, vedem că nu prea avem despre ce discuta. Şi, mai ales, de ce discuta. A şti să fii prieten mi se pare un talent, un har pe care îl ai sau nu îl ai. Punct. Şi o chestiune strict omenească, ţinând de intimitatea persoanei, fără legătură cu literatura. Sunt minunate paginile Tiei Şerbănescu despre prietena ei „de dincolo”, Dana Dumitriu, ca să dau primul exemplu care îmi vine în minte, dar ele ţin de alchimia irepetitivă a sufletelor pereche şi atât. Sigur că în istoria literară suntem mult mai interesaţi de cabalele bigoţilor de orice fel, de intrigile din culise, de partea de umbră a lucrurilor. Luminile nu interesează decât manualele de şcoală primară. Mă întreb dacă personalitatea accentuată a scriitorilor permite acea detaşare de sine a prietenului, ieşirea din „cercul strâmt” al propriei opere pentru a te deschide spre opera celuilalt. Chiar aş merge până la a postula că între doi scriitori, egali ca valoare, prietenia este foarte improbabilă.
Cu totul altceva este sentimentul de solidaritate. El înseamnă mai mult şi mai puţin decât prietenia. Mai puţin, pentru că nu antrenează atâtea trăsături ale persoanei. Mai mult, pentru că este, cel puţin la noi, mai rară. Dacă există un simptom grav al scriitorului român, de mulţi acuzat, este tocmai funciara lui incapacitate de a fi solidar cu ceilalţi. Solidar trebuie să fii, uneori, chiar cu inamicul, concurentul tău în ordine strict literară. Or, asemenea cazuri sunt rarisime în istoria noastră recentă. Trecutele vremi bucolice în care scriitorii care polemizau acerb în presă îşi beau apoi în linişte şvarţul la Capşa nu se mai întorc. Printr-un exerciţiu perfect pus la punct, Marele Dresor Roşu, alternând savant biciul cenzurii şi al puşcăriei cu zăhărelul privilegiilor şi al „dezgheţurilor”, a reuşit să atomizeze perfect breasla. Fenomen care, din cu totul alte pricini, s-a agravat după 1989, când nevoia de solidaritate era din nou imperioasă, iar pericolul fizic nu mai exista. Dacă până în 1989 exista scuza „de ce să mă solidarizez eu cu Goma sau cu Dinescu, eu am de scris o operă care e mult mai importantă decât semnătura mea pe o scrisoare, oricât de benignă în fond, către D.R. Popescu?”, după… nu a mai existat nici măcar o asemenea scuză. Sigur că n-au lipsit, au fost chiar cazuri limită precum cel al sprijinului pentru regretatul Mircea Nedelciu. Dar mult mai grave mi s-au părut desolidarizările. Gregarismul. Împărţirea pe căprării, grupările anonimizatoare (chiar cu ilustre semnături), care atacă „din oficiu”, indiferent de ce spune-scrie-face, gruparea adversă. Solidaritatea, fie la nivel individual, fie la nivel instituţional, este carentă.
Lipsa de vizibilitate publică a Uniunii Scriitorilor, inexistenţa Vocii scriitorului în spaţiul public (ca şi a pictorului, arhitectului, actorului, istoricului muzicianului) sunt efecte ale insularităţii în care-şi duce existenţa. Primeşte ajutoare de la partidul-stat şi apoi desfăşoară frumoase arabescuri hermeneutice pentru a dovedi că asta i se cuvine şi că nu implică nici un angajament politic. Sigur că i se cuvine. Problema pe care nu şi-o pune este aceea că n-ar fi trebuit să ajungă în situaţia de a cerşi o pensie specială, că tocmai statul care-l mituieşte (sic!) ar fi trebuit să-i asigure o pensie normală sau nişte drepturi de autor din care să-şi îngăduie faimosul trai decent. M-am îndepărtat de temă? Nicidecum. Pentru că tocmai lipsa unei solidarităţi a făcut posibilă această jignire. Ca istoric literar, prieteniile mă interesează la modul anecdotic şi strict pentru portretul psihologic al subiectului. Dar solidaritatea mă interesează pentru că ea face istoria. Mai preocupaţi de orgoliile personale decât de ceea ce politologii numesc binele public, scriitorii se plâng că publicul nu-i aude. I-ar auzi dacă i-ar vorbi. Între izolarea opacă a creaţiei şi agitaţia agorei, scriitorul român nu şi-a aflat încă o situare adecvată. Pe care nu şi-o poate afla prin iluzia transcendenţei operei. Tocmai dacă şi-ar fi cultivat harul solidarizării şi nu pe cel al devorării aproapelui scriitorul român (de aici sau din diaspora) s-ar bucura azi de un cu totul alt statut social şi chiar material. Cineva a scos acum mulţi ani o „carte cu prieteni”. Era o carte de portrete făcute cu har a unor tovarăşi de beţie. Or, tocmai asta nu este prietenia. Chiar dacă avem exemple minunate de solidarizare în jurul unei Idei (vezi paşoptismul, junimismul, Viaţa Românească, Sburătorul, Cercul de la Sibiu, Echinoxul, Cenaclul de Luni ) a unor oameni foarte diferiţi ca fire şi interese, vedem azi că, de nu ne lipsesc oamenii, ne lipseşte tocmai Ideea. Ceea ce e oricum, numai bine nu e.

2004