CULTURĂ ȘI ARHITECTURĂ
Una dintre
carențele revistelor noastre de cultură mi se pare a fi absența unor rubrici de
arhitectură. Aceasta e percepută
probabil doar ca o chestie pur tehnică, „inginerească”, fără legătură cu
spiritul, cu ceea ce numim în sens larg cultură.
Este una dintre explicațiile pentru care orașele noastre sunt haotice, n-au
nicio idee, urâte, construite anapoda
și lipsite de identitate. Despre sate… ce să mai vorbim! Arhitectul de azi se
limitează la postura de executant cuminte (onoarea cuvenită excepțiilor), dacă
nărăvașul comanditar vrea 7 turnulețe, punem 7 turnulețe, dacă vrea turn de
sticlă, facem turn de sticlă, banul să iasă. Iar la sate e chiar și mai rău,
țăranii cu stare își distrug vechile case și mediul pentru a construi măgăoaie
de beton care trebuie să aibă o singură calitate: să fie cât mai mari.
Și totuși, arhitectura ține de cea mai profundă esență a umanului, locuirea este una dintre dimensiunile centrale
ale antropologiei, iar percepția spațiului și interacțiunea cu el
caracterizează oameni și comunități. De aceea o personalitate („renascentistă”
o numea cu dreptate Camil Petrescu încă din interbelic) precum G.M. Cantacuzino
merită readusă în atenția publicului cu mai mare insistență. Este unul din
„marii români”, ca și necunoscut azi în afara oamenilor de specialitate. Citisem
încă din anii 70 acea ediție minunată a scrierilor sale Izvoare și popasuri, alcătuită de Adrian Anghelescu la editura
Eminescu, și care conține câteva din cele mai frumoase eseuri ale sale: Izvoare și popasuri, Introducere la studiul
arhitecturii, Arcade, firide și lespezi… Cartea despre care vreau să
vorbesc acum a apărut întâia oară într-un context istoric nefericit, anul spune
totul: 1947. Pe muchie istorică deci, în ultimele bătăi de aripă obosită ale
libertății. Ediția pe care o folosesc aici e reeditarea de la editura Paideia,
seria Spații imaginate, în 2010. Despre o estetică a reconstrucției, Cuvânt
înainte de Augustin Ioan, Postfață
„Timpul fracturii” de Mariana Celac. În contextul sfârșitului de război,
autorul își pune o întrebare simplă și presantă: cum trebuie reconstruit
Bucureștiul (și alte orașe)? Cum spune Augustin Ioan: „A citi astăzi această carte este dureros”. Pentru că practic toate greșelile
asupra cărora atrăgea atenția acum 70 de ani profesorul au fost comise cu
asupra de măsură. Eu aș fi dat această carte ca un fel de examen candidaților
la primăria capitalei.
G.M. Cantacuzino este fundamental un umanist clasic, el
așază chestiunea locuirii în contextul cel mai larg al definirii condiției
umane. Premisa eseului spune direct: „O
Estetică a reconstrucției nu poate lua ființă fără o Etică socială”. Și, în
consecință, despre această Etică vorbește mai mult textul său decât despre
problemele tehnice. Nu tehnică și limbaj de specialitate avem aici, ci
interogație asupra condiției omului modern. De altfel, Perpessicius sublinia la
vremea respectivă lirismul
fundamental al stilului lui G. M. Cantacuzino, lirism provenit, aș spune, din implicarea
spirituală a autorului, din înălțimea la
care se situează în explicarea problemelor construcției. Un cuvânt apare
incredibil de frecvent în paginile sale: fericire.
„În locul orașului care exploatează
omul, va trebui să înfăptuim cetatea care ocrotește pe om. În locul orașului
care adoarme suferința cu diferite narcoze ale plăcerii va trebui ridicat
orașul fericirii”. Acest tip de
optimism care se traduce prin folosirea viitorului este și el caracteristic
omului care are încredere în destinul umanității. Ce magnific anacronic ne
apare astăzi marele spirit GMC! „Economiștii
vor spune că e o formulă oneroasă, luxoasă și mai greu de realizat. Urbaniștii
vor pierde prilejul efectelor de perspective și vor pleda teza mai practică și
mai puțin scumpă a comasărilor de locuințe. Dar omul și fericirea lui au mai
multă importanță decât aceste socoteli. Peisajul urban se va umaniza iarăși”. La
fel de frecvent apare și termenul generozitate.
Militând, ca în fraza precedentă, pentru
locuința individuală, el refuză să pună în prim plan problema costurilor,
susține cu dreptate că, dacă lumea și-a permis enorma risipă de resurse pentru
distrugere în timpul războiului, ea trebuie să mobilizeze astfel de resurse și
pentru edificarea de orașe umane, umanizate. Nu cred că pe vremea când a fost
scrisă cartea exista în limba noastră uzuală acea expresie atât de misterioasă
de azi: a face casă pe pământ. După
50 de ani de comunism și traumatizantă, schiloditoare psihic, locuire „la
bloc”, azi visul oricărui român este să aibă „o casă pe pământ”. Arhitectul anticipa
perfect asta. În toată cartea el aduce argumente pentru locuințele individuale,
înconjurate de mici grădini, era hotărât împotriva impersonalelor „mașini de
locuit” (…cea mai feroce expresie a
egoismului din 1900). Pornește de la această caracterizare fără rest: „La noi în România, până astăzi peisajul
nostru urban, organizările noastre urbane sunt încă efemere și șovăielnice
improvizații, în care nimic nu s-a afirmat cu hotărâre. E poate un avantaj. Ne
va veni mai ușor să lepădăm unele manii pe care le contracaraserăm din
imitație. În urbanismul de mâine al României, alături de problema locuințelor
se pune și aceea a instituțiilor Statului”. Avem de-a face cu o perspectivă aș spune de
antropologie a fericirii, nu o simplă analiză de specialitate. Ceea ce propune:
„umanizarea orașului, reducerea lui la scara
omului, la sufletul omului”. Atunci, în 1947, înaltul spirit care avea să
fie întemnițat la Aiud și la Canal își păstra optimismul, încrederea în
raționalitatea umană. De aceea el imaginează că este posibil un program coerent al reconstrucției. Capitalismul
obsedat de maximalizarea profitului și minimalizarea cheltuielilor nu-i place,
ca om tradițional el edifică doar ceea ce este nutrit de spirit. Dezavuează „silozurile”
arhitecturii moderniste: „Uluiți de unele
noutăți tehnice, arhitecții nou-ieșiți din școli exclud pur și simplu din
preocuparea lor pe om și plăcerea omului de a
trăi. Ei reduc totul la silozuri: spitalul devine un siloz de suferinzi, biblioteca
un siloz de cărți, școala un siloz de elevi, instituțiile publice silozuri de
funcționari. Totul devine cantitativ și dimensional, în loc de a fi calitativ
și proporțional”. Arhitectul este, observ, un om al nesfârșitelor medieri: între natură și
cultură, între public și privat, între individ și stat, între trecut și viitor,
între clădire și peisaj, între ceea ce este necesar și ceea ce este suficient
etc. Despre nesfârșitele nuanțe ale acestor treceri meditează pe fiecare pagină.
El iubește evident cu disperare această țară neterminată. „România este un organism viu care trebuie unificat nu numai din punct
de vedere spiritual, dar și plastic”. Desigur că acordă o atenție
fundamentală spațiului, analizând simțul colosalului la ruși, sau legătura natură
– om în America unde: „orice casă
concepută în America năzuiește să fie premisa
unei fericiri”. Este pentru proiecte de anvergură, de lungă durată
și pentru un rol decisiv, asumat al Statului (care prin Instituțiile sale este
și unul dintre principalii comanditari arhitecturali, în jurul acestora
coagulându-se comunitatea). „Concepția
reconstrucției nu e o treabă regională și nu poate fi lăsată inițiativei
particulare”. Asta nu-l împiedică să
observe dezastrele ce se petrec atunci când Statul e „miop și meschin”. Pe de
altă parte, el pune în centru comunitatea, e pentru încurajarea micilor
industrii locale, care asigură și specificul (combătând uniformizarea monotonia
ucigătoare) și locuri de muncă, deci frumusețea și prosperitatea (id est
fericirea) comunității locale. „A da unei
țări o înfățișare unitară nu înseamnă monotonia formelor standard”. Umanistul
imaginează un viitor care nu a fost să fie, vorba lui Noica. Vorbește despre
drumuri care pot sublinia, monumentaliza
și completa un peisaj, despre mahalale și piețe, despre Teatrul Național, muzee și monumente, despre omul de
pe stradă și învățământ, despre orașele de provincie și confuzia dintre
arhitect și inginer. Iată ce definiție splendid inactuală: „Arhitectul construiește pentru om locuințe,
instituții și temple a căror finalitate este frumusețea. Nu e om care să nu
dorească o casă care să depășească utilul, o casă în care poate să-și
adăpostească nu numai familia, dar și simbolurile și zeii…Arhitectul se ocupă
de om și de zeii lui”.
Există o propoziție peste care riscăm să trecem prea
repede undeva în carte, despre omul care ar trebui să aibă dreptul în oraș să
treacă pe străzi cu capul sus. Este poziția fizică și metafizică pe care numai
o concepție umanistă o fundamentează. Orașul care îți îngăduie să vezi cerul. „Exteriorul caselor e un tribut pe care cel care o construiește îl plătește
omului de pe stradă, o datorie față
de oraș, adică față de societate. Prin
plantații și ornamente utile ori nu, orașul se umanizează”. Buna cuviință
este, de asemenea, un termen adesea invocat, o expresie vagă și deloc „de specialitate”,
însă un operator moral, un criteriu de apreciere infailibil. Secretul stă în
autentic și în adecvare, nu-l atrag împrumuturile dacă ele nu satisfac aceste
două condiții. Iată acest adevărat elogiu adus mahalalei: „Mahalaua e poate partea cea mai autentică a Bucureștiului. Ea este o
lume în formație, care reprezintă lenta, dar stăruitoarea adaptare a ruralului
la viața de oraș, ea reprezintă lenta dar metodica infiltrare, asediul
neîntrerupt al unei confuze armate care e hotărâtă, dacă nu să ia în posesie
capitala, dar în orice caz să-și facă loc în ea”. Sau premonitoriu față de
marile dislocări de populație din anii 70-80 care au alterat iremediabil și
lumea orașului ca și pe cea a satului: „Aceeași
gospodină care va avea o curte înflorită, o casă întotdeauna văruită de Paști
cu încăperi care miros a flori, va ruina un apartament cu frigider și bucătărie
electrică. Omul din mahala nu vrea să fie depășit de progres. El vrea să simtă
natura în jurul casei sale. Un balcon la etajul V, pe care e legat de picior un
cocoș, nu-l mulțumește. Nu vreau flori în ghiveci, dar în răzoare”.
De fapt, ceea ce
scrie G. M. Cantacuzino dezvăluie o „filozofie a arhitecturii”, cum spune la un
moment dat. Care e o filozofie pur și simplu, deci o explicație a omului. Iar
noi simțim o stare ciudată, ca trăitori în acel viitor pe care el îl imagina și
care arată cu totul altfel, la modul
negativ vorbind. Cum spune profesorul Augustin Ioan, unul dintre multele
noastre viitoruri ratate. Terapeutic, ca o exorcizare a urâtului, să închei cu
aceste două proiecții „Cei care vor fi
chemați să construiască România de mâine, au nevoie să fie dotați în primul
rând cu o structură spirituală, în funcție de care cunoașterea arhitecturii și
a tuturor metodelor de construcție să se poată organiza. Această structură nu
poate fi decât în funcție de o generozitate socială bine afirmată. Între necesar
și suficient sunt multe zone intermediare prin care trece cunoașterea. Cultura începe
însă dincolo de suficient”. Și: „Arhitectura
în primul rând e formă. Pentru un arhitect formă înseamnă organizarea spațiului,
limitarea și deci precizarea lui pentru înfăptuirea unei lumi ale cărei armonii
să ne fie utile în viața noastră materială și spirituală….Năzuind spre
organizarea spațială a vieții unei civilizații, arhitectul tinde spre
frumusețe. Și frumusețea în arhitectură nu e decât realizarea armoniei spațiale
în vederea fericirii și demnității umane”.
Da, cultura începe dincolo
de suficient!
Christian Crăciun
23 iulie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați