AHILE DIN PAGINĂ

CortexT
AHILE DIN PAGINĂ
Citind recent Inamici publici, dialog epistolar între Michel Houellbecq şi Bernard-Henri Lévy, mi-a atras atenţia o temă: unde este călcîiul lui Ahile al scriitorului? Am continuat gîndul pe cont propriu, lăsînd cu bună ştiinţă de o parte abordările prea vizibile, prea directe. Să vedem: setea de glorie, banii, puterea, rezistenţa psihică şi fizică, ideologiile, curiozitatea insaţiabilă, mizantropia, cinismul, mizofilia, scepticismul, nevroza, orgoliul, egofilia şamd. Toate astea pot fi cauze eficiente ale scrisului şi, în aceeaşi măsură, creează vulnerabilităţi. Omul care nu scrie este un om rezistent. Cel care scrie, poate fi în aceeaşi clipă atacat prin însuşi actul scrisului. El se ex-pune. Nu poate să-şi scrie sinele (nu există decît scriere de Sine) decît prin această dedublare. Aruncînd Sinele undeva pe o orbită exterioară, pentru a-l putea observa. Cîtă vreme sinele rămîne interior, scrisul rămîne exterior, adică superficial,. Scriere pe piele. Scrisul şi sinele sunt două săbii care nu încap simultan în aceeaşi teacă.
Deci vulnerabilitatea scriitorului este însuşi scrisul. De multe ori comparat cu o boală, tocmai pentru că este dăunător. Limbajul nostru popular are un verb extrem de sugestiv: cauzează. Provoacă, adică, o urmare neplăcută, o suferinţă. Este cauza a ceva misterios. Scrisul devine totdeauna cauză a ceva ce este dincolo de scris. Şi asupra acestui ceva scriitorul nu are îndeobşte nici o putere. De aceea arhaicitatea acestei ocupaţii este ocupată de scrib, de executant, cel care nu avea decît răspunderea mecanică a actului scrisului. Mesajul venea totdeauna din altă parte, dintr-o zonă absolut necunoscută şi insondabilă care aparţinea în exclusivitate zeului. Responsabilitatea scribului sau evanghelistului se reducea la păstrarea cu scrupulozitate absolută a Literei. Omologia literă – univers ar fi provocat altfel cosmice dezastre. Criteriul adevărului era criteriul Literei, şi cum să nu te temi de asemenea povară? Scrisul mai de dincoace, de cînd el s-a redus la o ocupaţie strict omenească, devine o expresie a omului precar. Mai mult sau mai puţin conştient de precaritatea sa. De aceea scrisul este simultan ironic şi melancolic. Ironia îl leagă de viitor, melancolia de trecut. Ironia şi melancolia sunt substanţe cu care încercăm să plombăm hăul. Nu poţi lua în serios scrisul. Seriosul este apanajul exclusiv al rugăciunii. Sau al oralităţii mitului. Ele nu au autor, deci nu au puncte slabe. Purtăm în noi, precum Ahile, rana care nu există încă. Rana care aparţine exclusiv clipei viitoare necunoscute, clipă în care timpul se confundă cu săgeata şi în care rumoarea ne-a ex-teritorializat deja rana, ea ajungînd deja la urechea atentă a duşmanului. Rana îi aparţine lui Paris, nu lui Ahile. Călcîiul nostru s-a democratizat, a devenit bun colectiv, de vreme ce nu mai este o taină. La fel de bine, Ahile ar fi putut nici să nu mai fie cufundat în Styx. Botez invers, întru moarte, nu întru viaţă. Niciodată Ahile nu va mai fi în siguranţă...
Pînă şi cel mai retras dintre scriitori este, pînă la urmă, prezent, este pradă, prin actul scrisului el se situează voluntar în postura de urmărit. Care ia, de multe ori, forma hăituirii. De aici strategiile ocultării, ale disimulării, pseudonimia. Încercări de încălţare a călcîiului în opinca de fier. În basme există opinci şi toiagul de fier, semne ale rezistenţei fără de limite. Dar nu s-a inventat opinca în stare să apere călcîiul îmblînzitorului de cuvinte. Ceva din sălbăticia necruţătoare a limbajului (limbajul nu iartă, mila nu există pentru el, naşte şi ucide firesc, într-o respiraţie continuă) trece inevitabil şi asupra in-scriptorului. El este un erou, în sensul antic, pentru că luptă într-o bătălie pierdută de la facerea lumii. S-a spus că nu este bine să cunoşti îndeaproape biografia artiştilor, ei nu sunt, de foarte multe ori, nişte oameni foarte simpatici, uneori de-a dreptul nefrecventabili, nu ţi-ar plăcea să le dai fata de soţie şi nici să ieşi la restaurant cu ei într-o seară. Sunt, majoritatea, abătuţi. Devianţi şi deviaţi de la o aurită cale de mijloc. Sfidează normalitatea numitorului comun. Sunt centrul împotriva căruia se cristalizează toate coaliţiile bunului simţ. Sau ale relei voinţe. Uneori vorbind una în numele celeilalte. Babilonie care să acopere vocea autorului. Turbulentă şi tulburătoare. El face totul altfel, în felul său. Ex-punerea este o alegere şi chiar asta îl condamnă , înainte de a interveni oricare tribunal al opiniei publice. Pentru că a avut curajul de a alege. Obligîndu-i astfel şi pe ceilalţi la atît de incomoda, obositoarea, riscanta, descurajanta, dificila operaţiune a de-limitării, a opţiunii.
Nu sunt iubiţi scriitorii. Nu poţi iubi rana purulentă. Nu poţi iubi asumarea. Noi i-am spune asomarea, adormirea simţurilor şi a gîndului. Prepararea grijulie pentru marea hecatombă ce va să vină. Să nu doară cumva... Sigur că la dimensiunile astea orice defect apare hipertrofiat, precum porii lui Gulliver. Nu-l urmează nici o coadă de cometă, zice Nichita despre acest Insondabil. Este în zodia peştilor, adică a tăcerii, scrisul adevărat a fost totdeauna o formă a tăcerii. Iar peştii ăştia, unii de acvariu, alţii adevăraţi monştri ai adîncurilor, trăiesc într-o singură mare, a singurătăţii. Cum să nu fii vulnerabil? Există, apoi, un efect optic al perspectivei mereu iluzorii. La un moment dat, un curent de gîndire foare puternic a încercat să scoată cu totul Autorul din Text. L-a socotit dispensabil în totalitate. O abstracţie, un simplu parametru. Textul a fost lăsat într-o nuditate de mecanism autofuncţional. Gimnastica intelectuală a acestor maeşti gânditori a fost, desigur, interesantă, un spor de cunoaştere s-a adăugat, dar... mecanismul s-a gripat rapid, nemaifiind lubrefiat de sîngele autorului. Lipsit de conştiinţa vulnerabilităţii, mecanismul funcţiona demenţial, precum acel diabolic aparat de hrănit din Timpuri Noi al lui Chaplin. Autorul a trebuit de urgenţă rechemat din exil, i s-au dat înapoi cheile cetăţii, coroana şi sceptrul nocturnului şi diurnului şi i s-a cerut: condu-ne din nou spre pămîntul făgăduinţii! Dar toată lumea vedea că este desculţ!
S-a încercat astfel re-instaurarea ritului sacrifial. Abjecţia, turpitudinea, laşitatea, arghirofilia, sodomia, narcomania fură urcate pe tron în uralele mulţimii excitate. Mai corect ar fi: fură coborîte pe tron. Pentru că autorul vine de sus, din bolţi, cum zice poetul. Scriitorul este ca păzitorul Crengii de aur. Mai devreme sau mai tîrziu va fi sacrificat. Va fi înghiţit la nesfîrşit, ca în parabola lui Iona sorescianul, de o succesiune de burţi care sunt cărţile sale, prezenţele sale publice. Şi nu mai are scăpare. A vrut să scape de pildă Rimbaud. Mă întreb dacă a reuşit, poate că a scos Textul din sine, dar nu s-a putut extrage pe sine din Text. Fiecare îşi trăieşte prizonieratul cum poate. Fericit ţap ispăşitor.
Să reinstaurăm deci Ceremonia. Cultul. Urechea aţintită aude, dincolo de zgomotul tobelor cotidiene, vîjîitul săgeţii. Sufletul presimte cu frenezie infinitezimală unde va fi lovitura. Ar vrea să comande o jumătate măcar de pas la dreapta sau la stânga, dar Zenon nu îl lasă. E foarte uşor de spus unde se află călcîiul în care se va înfige săgeata otrăvită. Pe hîrtie.