Preţul inculturii

PREŢUL CORECT
Galele APLER de anul acesta au avut o temă incitantă.: Cît costă incultura. Toţi vorbitorii au avut în minte celebra butadă după care incultura costă mult mai mult decît cultura. Dar cum măsurăm acest preţ? Sunt cel puţin două dificultăţi majore: 1. mărimile sunt riguros incomensurabile, pur şi simplu nu avem o unitate de măsură a culturii/inculturii, respectiv a efectelor sociale; şi 2. Presupunînd că efectele sunt vizibile, identificabile, cuantificabile, dificultatea este marea distanţă în timp între cauză şi efect. O măsură aplicată azi îşi poate arăta urmările peste două decenii. Sigur, se pot imagina analize de tip sociologic, chiar a apărut un sondaj de consum cultural cu rezultate fataliste. Noi am căzut cu toţii de acord că preţul inculturii poate fi imens, dar ca de obicei am vorbit în van. În primul rînd cultura nu se reduce la cultura scrisă, în al doilea rînd, cultura nu mai reprezintă o valoare în plan social. Oricît ar fi de neplăcut să recunoaştem asta. Eram în sală editori şi scriitori şi discuţia s-a purtat în jurul literaturii şi a culturii scrise. Aici intrăm într-un cerc vicios. Pe de o parte, ne-am bucurat cu toţii într-o vreme că suntem postmoderni, socotind că astfel am intrat în rîndul lumii, ne bagă şi pe noi cineva în seamă, avemcarte de identitate şi cod numeric personal. Numai că, postmodernismul implică tocmai nivelarea valorilor, gîndirea slabă, pedagogia non-intervenţionistă, dezavuarea criteriului istoric şi alte chestii care încep deja să-şi arate efectul nefast în socialul nostru cotidian. Mi-am permis să spun la Gale cîteva fraze tocmai despre acest inevitabil colaps ivit din abolirea ideii de „cultură înaltă”, la care aderau fără rezerve cam toţi cei aflaţi în sală. Şi asta pentru că răul începe din şcoală. Dacă actualmente există o masă, un nucleu tare de cititori, cel puţin de cărţi dacă nu şi de reviste culturale pentru care eu nu văd nici o speranţă, în viitorii zece ani cifra cititorilor se va prăbuşi dramatic. De data asta, dintr-o cauză uşor identificabilă, asupra căreia am insistat: degradarea limbii române şi modul de predare a literaturii în şcoală. Mi-am îngăduit să dau cîteva citate din programa de bacalaureat de anul acesta, la limba şi literatura română, concepute într-un slang care este orice altceva, numai limbă română nu. Pentru cititorul revistei noastre care nu cunoaşte subtilităţile pedagogiei postmodern-cultiste să dau cîteva citate: „Toate actele discursului sunt descrise în grila descriptorilor la nivelurile: utilizator independent – independenţă în comunicare, utilizator avansat – experimentare – şi utilizator experimentat – excelenţă, pentru a permite elevilor să-şi organizeze resursele verbale, fie ele şi minimale, de aşa manieră încît să se poată exprima în orice circumstanţă. Actele de limbaj vor fi exemplificate după necesitate, de diferite tipuri de texte suport conform programei şcolare, care să permită elevului atît receptarea cît şi producerea de text, cu alte cuvinte interacţiunea comunicaţională percepută atît în plan personal (competenţe grefate pe informaţia obţinută, pe activităţi sau acţiuni pe formularea unei opinii, pe emoţii şi sentimente, pe contexte şi interrelaţionări sociale) cît şi în plan ştiinţific”. Urmează înlocuirea demodatului nume de profesor cu cel de „persoană sursă” sau „grila descriptorilor competenţei de comunicare” şi alte asemenea grozăvii. Ceea ce aţi citit aici (cu virgulele lipsă şi pleonasmele strict redate) este o probă de apocalipsă a limbii române. Un elev căruia să-i placă lectura după ce este supus unei torturi lingvistice de acest tip nu s-a inventat încă. Observaţi apoi că din salata de vorbe de mai sus lipsesc cu desăvîrşire termeni precum valoare estetică, model uman şamd. Şi ce să însemne resurse minimale la un nivel minimal? Un absolvent de bacalaureat nu ar trebui să aibă nişte abilităţi de comunicare mult mai înalte, decît cele minimale, presupuse la un abia-alfabetizat?
Anti-umanismul postmodernist atacă precum gripa porcină. Cine are imunitate (culturile aşezate şi spornice) şi-a creat suficiente metode de a încuraja lectura şi cultura umanistă. Noi, sclavii formelor fără fond, suntem victime sigure. Îmi amintesc ultimul curs de literatură universală din facultate al profesorului Romul Munteanu. A fost ceva magnific. Tema era viitorul literaturii române. Şi profesorul a rostit această profetică frază, în contextul istoric de atunci, dar şi în cel de acum: viitorul literaturii române este viitorul scriitorului român. Or, viitorul scriitorului român este legat de viitorul limbii române şi al felului cum literatura este predată în şcoală. Cîtă vreme literatura contemporană lipseşte cu desăvîrşire din programe (de altfel lipseşte Literatura, pentru că în programă se vorbeşte de Comunicare, de texte suport, nicăieri de opere literare), ce speranţă să avem ca scriitorul contemporan să fie cunoscut şi respectat?
Nu cred apoi că IT-ul este neapărat duşmanul lecturii. Iarăşi am exemple din ţări unde informatizarea a pătruns mult mai puternic în toate straturile şi structurile social-administrative şi totuşi numărul cititorilor tineri este în continuă creştere. Aici chiar nu cred că avem o problemă, totul stă în raportarea omului la cultura umanistă. Or, valorile umanismului în care am fost noi crescuţi, nu mai au respectabilitatea şi vizibilitatea pe care vrem noi să le aibă. Apoi, cultura nu se confundă cu literatura. Cultura generală este şi ea un concept total scos din uz. Proiectele noastre educaţionale o elimină hotărît. Azi vorbim mult de informaţie, mult mai puţin de cultură. Nu se mai cere pe piaţă. Orice accent de văicăreală ar trebui scos din text. După cum şi starea de automulţumire şi de perpetuă dezbinare din scriitorime nu are darul să ne ducă mai departe. Să iau un exemplu simplu: există 4-5 asociaţii mari de editori din România, de ce nu pot găsi ele un punctaj minimal de interese comune pe baza căruia să negocieze cu statul? Nu mi se pare deloc prea greu. Şi cererile lor ar avea cu totul altă greutate. Numai că orgoliul bate totul. Şi să mai dau unul: s-a discutat în vară mult despre legea învăţămîntului, care ar trebui să fie osatura pe care se construieşte cultura română a viitorului. Cine ar fi fost mai în măsură să dea un verdict faţă de chestiunile delicate ale problemei, dacă nu Academia Română? Care însă a păstrat, ca în toate chestiunile fundmentale ale societăţii româneşti, o impenetrabilă tăcere. Nu ştiu, la fel, dacă Uniunea Scriitorilor (care nu este în stare să-şi amenajeze o librărie decentă în centrul Bucureştiului mulţumindu-se cu o cocioabă insalubră de tablă) are instrumentele să preseze asupra Ministerului Învăţămîntului pentru a schimba radical modul de considerare a literaturii în manuale.
Nu cred că banii sunt problema de azi a culturii române, ci fundătura de proiect în care se află. Cultură organizatorică nulă, vizibilitate publică nulă, autocunoaştere nulă, coeziune nulă. Reuşitele culturii române sunt strict individuale, şi făcute aproape de fiecare dată împotriva sistemului. Pînă şi instituţiile funcţionează numai dacă au oameni care sparg tiparele. Marele mecanism ca atare nu funcţionează. Deci cît costă? Nivelarea valorilor (acuzăm cu toţii scăderea spiritului critic) merge mînă-n mînă cu degradarea culturală. Vedem tineri inteligenţi, cu rafineţuri multiculturaliste de ultim ceas în bibliografie, propovăduind prin reviste cultura de consum, ba apărînd şi manelismul ca „drept la diferenţă”. Ideea de model (elită) este fascistă, spun ei. Şi aici ajungem la ultima consecinţă a acestui preţ derizoriu pe care-l are cultura astăzi: des-fiinţarea (scoaterea, ieşirea, evacuarea, eliminarea, ştergerea din fiinţă) identităţii naţionale. „Descriptorii de comunicare” nu au identitate, pe ea n-o găsim din păcate decît la Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Rebreanu...ejusdem farinae. Am vrut odată să fac o listă cu nume de oameni de seamă ai culturii noastre de care un elev de liceu nu aude de-a lungul întregii sale activităţi şcolare. Am renunţat din silă. Literatura este un ultim şi slăbănog bastion în care se mai aduce vorba (dacă vrea profesorul) despre tema identităţii naţionale şi a valorii. Istoria românilor este şi ea maltratată de aceleaşi imperative „demitizante” şi multiculturaliste. Sunt un spirit conservator, se vede din tot ce am scris pînă aici. Pentru că nu există Cultură (cu majusculă) fără tradiţie, cultura este conservatoare prin esenţă. Nimeni nu acuză ADN-ul celulei că este conservator. Şi totuşi, Doamne fereşte ca el „să uite” o cît de mică informaţie din cele pe care le stochează, boli dezastruoase ne pîndesc. Aidoma, o cultură care „îşi uită” programatic zestrea genetică este menită îmbolnăvirii şi exitusului rapid. Este exact etapa prin care trecem, întrebîndu-ne care este preţul. Unul singur, dispariţia. Mancurtizarea comunistă violentă stîrnea instinctiv o reacţie de respingere şi cultura se vădea o armă bună pentru a-ţi apăra sufletul. Mancurtizarea postmodernă, fiind insidioasă, ca o otravă pe termen lung, nu mai stîrneşte nici o reacţie de apărare a sufletului. Pentru că ea te dezvaţă, mai întîi, că ai un suflet.
Nu încap negocieri, jumătăţi de măsură. Cumpăna se înclină. Nu aş vrea să sune patetic, dar patetic înseamnă că te doare. Nici alarmist: pasivismul, fatalismul nu sunt o soluţie. Îndemn doar la o considerare lucidă, cît mai rece, a situaţiei şi la căutarea soluţiilor. E foarte tîrziu, dar nu e prea tîrziu. Printr-o simplă schimbare a grilei de examinare şi a „filozofiei” examenelor de literatură, elevii şi studenţii ar fi obligaţi să citească direct cărţi, şi nu letalele culegeri de comentarii. Ne regăsim trecutul în viitor, altfel firul se rupe. Rezervele de creativitate ale românilor par încă mai mari decît cele de gaze naturale. Se risipesc mare parte într-o luptă oarbă cu „sistemul”. Conceput să saboteze eficient, nu să stimuleze. În concluzie, este foarte simplu să fixăm preţul corect al in-culturalizării: dispariţia culturii române şi estomparea în decor a spiritului naţional.