CU CĂRŢILE
PE MASĂ…
„Nu pot să nu fiu român”
Ceea ce mă fascinează în Interbelicul nostru este, înainte
de toate, diversitatea. Deopotrivă calitatea şi cantitatea oamenilor
reprezentativi în toate domeniile. Sigur, de îndată ce faci analize la firul
ierbii, ies la iveală tot felul de inamiciţii, erori, micimi umane, eroisme şi
laşităţi, e toată diversitatea preaomenească în peisaj: trădări, ticăloşii,
erori, candori, idealisme, jertfe, arderi de sine întru Idee, transfigurări, un
frenetic dans la poalele vulcanului care a mutat conştiinţa de sine românească pe
o altă orbită. Tocmai asta ar trebui să ne ferească deopotrivă şi de idealizare
şi de incriminări justiţiare, gen „după război mulţi viteji….”. Societatea
românească a vremii îşi trăia din plin, arzând cu o intensitate necomună, criza/crizele
unei maturizări forţate. Cel puţin ca ritm, dacă nu şi ca modele şi metode de
aplicare a lor. Nu mă refer neapărat la o diversitate ideologică (reală), e una
pur şi simplu umană care se traduce printr-un cuvânt simplu: bogăţie. Cine nu e pregătit să accepte deschis această bogăţie a
viului, lucrează cu tiparele rigide ale judecăţilor post-festum, tipare procustiene
cărora le scapă tocmai dinamismul, are puţine şanse să înţeleagă. Oamenii
aceştia şi-au trăit autentic (un cuvânt care le plăcea atât!) şi intens Ideea. Cum
nu s-a mai întâmplat de atunci la această scară. Şi până la capăt, iar capătul
s-a numit pentru cei mai mulţi dintre ei, din păcate, frontul, puşcăria, exilul,
ratarea. Tocmai de aceea publicistica epocii este extrem de importantă, ca
seismograf extrem de sensibil al unei epoci agitate. Este o publicistică intens
colorată, uneori violentă, aproape totdeauna foarte bine scrisă (cu diferenţele
stilistice de rigoare), sensibilă la frământările unei istorii agitate. O
istorie care cunoscuse un cataclism, (şi presimţea altul), o împlinire
resimţită (paradoxal) de unii ca o ratare, prin Unire; ratare în sensul că
ajungerea pe o culme nu fusese urmată de zborul visat de idealişti. Printre
care şi Sandu Tudor se înscrie cu brio. În ultimii ani s-au înmulţit studiile
de istorie literară din diverse perspective asupra publicisticii şi
memorialisticii interbelice. Din păcate, culegerile de texte, ediţiile de
articole sau ediţiile anastatice de ziare şi reviste sunt încă o rara avis. Cu
atât mai mult trebuie apreciate atunci când apar. Marius Vasileanu, istoric al
religiilor şi antropolog, preocupat de multă vreme de fenomenul numit Rugul Aprins, ne-a dăruit recent la Editura Eikon (ca
început de serie Arhiva Rugului Aprins)
o culegere din publicistica lui Sandu Tudor din anii 1935-1936 din Credinţa[1]. Este, să o spun de la început, o revelaţie. Avem
adică posibilitatea de a-l urmări pe acel Sandu Tudor dinaintea întâlnirii cruciale şi crucificatoare a Rugului. Publicist frenetic, limbă ascuţită
(dar parcă numai el!...), poziţie incomodă de tipul nici…nici: nici dreapta,
nici stânga, nici zvastica, nici secera şi ciocanul, nici totalitarism, nici
democraţie, tratate cu egală severitate. Astăzi, ieroschimonahul Daniil face
parte dintre personalităţile intens mitizate care au populat acel timp nebun. Şi
e normal să fie aşa, pentru că noi nu-i putem privi biografia decât din
perspectiva destinului său de vas al duhului şi a sfârşitului său martiric. Oricâte
date s-ar cunoaşte despre el, un ce misterios
rămâne peste timp. Semnul celor aleşi. Omul trebuie să fi avut ceva ieşit din
comun, chiar pentru epoca tuturor inconformismelor; marinar, aviator, ba chiar
deţinător de avion personal, supravieţuitor miraculos al unui accident aviatic,
cititor frenetic, schimnic, se zice că ar fi stat multă vreme în clopotniţa de la Antim , scriitor compulsiv,
cum îl descrie Andre Scrima, este omul prin care s-a exprimat un kairos ale
cărui sensuri cred că abia începem să le întrezărim. Ceea ce s-a numit Grupul
de la Antim sau
Grupul Rugului Aprins a apărut într-un crug al istoriei, într-un moment de
inflexiune în care catapeteasma timpului se spintecă violent între un Înainte şi
un După, despărţite printr-o prăpastie peste care puţini oameni sunt aleşi de
programul destinal să treacă pentru a purta nealterate mesajele Tradiţiei. Ceea
ce rămâne până azi exemplar în Modelul Antimului este tocmai întâlnirea unică între
tradiţie şi răspunsul la somaţia timpului, între rugăciune şi reflecţie. Pre-simţirea,
pre-vederea că urmează decenii de traversare a pustiului. Să spunem că Sandu
Tudor a introdus această temă a întâlnirii dintre rugăciune şi raţiune? El a adunat oameni pentru a împlini un timp
ca o naştere în dureri.
Dar, cum spuneam, încă nu suntem acolo. Acum suntem într-o
perioadă de coacere, în care se defineşte un program ascuns, pesemne, însuşi
autorului, se întâlnesc personajul monden vitriolant cu cel capabil să-şi
interiorizeze metanoia Athosului. Ceea ce m-a frapat a fost descendenţa acestor
articole din publicistica eminesciană, puţin accesibilă pe atunci. Ca ton,
viziune şi tematică. De la „duhul voivodal” în care Sandu Tudor vede o formă de
guvernare dincolo de democraţie sau autoritarism, la un antipaşoptism de
strictă observanţă junimistă, în măsura în care jurnalistul critică instituţiile
introduse de bonjurişti ca pe forme goale, neadaptate la realităţile autohtone.
Este, în acelaşi timp, împotriva oricărei forme de xenofobie, în frica de
străin vede doar o dovadă de slăbiciune, de neîncredere, deloc patriotică în
fond, în sinele propriu. „Tot ce ne-a
adus ‚paşoptismul’ din punct de vedere politic este caragialesc şi simulacru”(
25) Ceea ce îl interesează este tema
obsedantă a întregii elite intelectuale a vremii: definirea identităţii
spirituale în cadrul unei Europe care ea însăşi avea nevoie de definire. „O naţiune este o realitate spirituală
superioară, o unitate sufletească polarizată în jurul unui centru vital
original la care participă toţi cei ce au conştiinţa că îi aparţine. Această
realitate spirituală, care este un neam, o naţiune, nu se naşte artificial prin
consimţirea verbală sau tacită a inşilor. Şi nici nu piere din pricina
părerilor sau voinţei inşilor în parte,
din despărţirea sau pieirea cutărui sau cutărui ins. O naţiune există sau piere
întrucât creşte sau piere dintre ei lacrima vie a conştiinţei colective, că
sunt într-adevăr o naţiune, adică au o anume misiune colectivă. Ceea ce ne
trebuie nouă ca români nu e un punct de vedere original, cât o conştiinţă de
neam puternic, o autenticitate conştientă.” (34) Se simte ceva din Unamuno, cel care voia să
hispanizeze Europa, pentru Pr. Daniil trebuie să o românizăm. „Sensul european al ceasului de faţă trebuie
cunoscut şi aflat din seva pământului nostru. Fiind român să suim fruntea până
la o înălţime europeană. Românismul va trebui să-şi afle rostul său mesianic şi
rodnic, să-şi biruiască graniţele naţionale pentru a ajunge la o valoare
universală, umană”. (125) Temele publicisticii lui Sandu Tudor sunt: naţiunea
(identitatea naţională), Europa, politicianismul, demagogia, credinţa. Nu sunt
multe. Nu scrie poate la fel de spectaculos ca Nae Ionescu (sunt numai şase ani
diferenţă de vârstă între ei), nu se
joacă scăpărător cu paradoxurile ca Ţuţea, stă evident sub semnul
kierkegarrdian al seriosului, nu e deloc ludic, e strict şi rapid. Uneori până
la neglijenţă stilistică, se simte viteza gândirii. Are aceeaşi febră specifică
epocii, în care cuvintele ard în pagină. „De
la o vreme Ţara aceasta rumânească se sbate prosteşte în ghearele unei himere
uriaşe. E un consens general, ne-am
înţeles cu toţi, de la vlădică la opincă şi de la opincă la vlădică,
ne-am înţeles să ne minţim. Inconştient, nu voim să vedem forţa adevărului, aşa
cum este. Ca să ne îndreptăţim în proprii noştri ochi, ca să ne îndreptăţim
toate laşităţile, josniciile, pornirile şi mai ales în acea lene ‚dolce far
niente’ care de fapt ne stăpâneşte, ‚sofistul lăuntric’ pe care fiecare-l
poartă în sine, născoceşte cele mai complicate probleme de criză” (23) Fi-va,
oare, vreo naţie în sufletul căreia să lucreze mai harnic şi mai gureş acest, excelent numit, sofist lăuntric,
pururi gata să-i justifice orice abandon, laşitate, leneveală? Precizia
portretului făcut de Sandu Tudor este remarcabilă. „Stricarea” el o vede,
eminescian, venind de la omul politic, de la par-venit, de la omul ne-vrednic,
în toate sensurile cuvântului (are un eseu frumos despre vrednicia românească).
„Arivistul este prototipul omului politic
desăvârşit”.(29) „Politicianismul e plaga de azi a lumii. Peste tot el destramă nimiceşte mai
ales când omul politic dornic de putere e talentat, genial chiar […] Boala de
care suferă omenirea nu poate fi lecuită de politicianism”.(76). „Am atins
maximul de ‚nihilism’ european, nihilismul, viermele care roade acest veac găunos, aşa încât totul putrezeşte înainte de
a rodi. De un bun şir de ani, Europa e chinuită de umbra celui mai hidos şi de
dispreţuit din monştrii materiei şi morţii. Ca să vorbim în chip nietzschean, e
chinuită de ‚căţelul de foc’, care latră în pragul Iadurilor moderne, buldogul
de foc, care se numeşte Revoluţia socială. Toate valorile cad şi se fărâmiţează
scrum. […] E moartea sufletelor, se descompun esenţele, putrezeşte duhul”(79) În
acest dialog fără iluzii între un
zeitgeist crepuscular occidental şi defecte generice naţionale, Sandu Tudor întrezăreşte
salvarea în credinţă şi organicitate a creşterii naţionale. „Ceea
ce ne lipseşte nouă, ca neam, nu este nici darurile fireşti, valoarea, nici
puterea de muncă, nici lipsa unui trecut, a istoriei, a culturii […] Ceea ce ne
lipseşte, mai ales în ultima vreme, este tocmai o conştiinţă socială, limpede,
de fiecare clipă, o conştiinţă de neam actuală, zilnică. Ne lipseşte această
unitate organică şi vie care polarizează
toate străduinţele risipite ale fiecărui cetăţean al acestui pământ” (40). Şi
sfârşind cu aceste vituperări în ton într-adevăr profetic (şi atât de trist
actual!): „O mie de ani de robie străină
nu face cât un an de anarhie românească. Nu trădarea străinilor mă doare şi mă
interesează, ci trădarea românilor. Iată boala noastră azi, ea se numele ‚politicianism’”(134)
Frapează în publicistica acestei epoci, dincolo de expresia
individualităţilor, o încredere în viitor care apare până şi la cei mai
sceptici (exemplu Cioran), de unde şi centralitatea problemei „tinerei
generaţii”, în jurul căreia s-au iscat atâtea cunoscute polemici. Iată acest
adevărat poem, cu intonaţii biblice: „Ne
trebuie o nouă desnădejde care să ne înveţe să plângem. Ne trebuie să aflăm iar
înţelesul tragic al vieţii româneşti, să ţâşnim din mediocritatea,
mahalagismul, din josnicia prezentă, care ne-a făcut robii tuturor ruşinilor mici
şi greţoase. Murim otrăviţi de propria noastră laşitate” (81) Această
încredere într-o nouă, necesară, vertebrare
(ca să ne gândim iarăşi la Unamuno ) răzbate din
fiecare pagină. Uneori, Sandu Tudor are tablouri despre realitatea economică şi
socială de o precizie de reporter, parcă i-am citi pe Bogza sau Brunea Fox.
Asta îi curăţă textul de orice urmă de păşunism, viziunea sa „rumânească” se
înalţă de la realităţi spre cerul credinţei.
O foarte
interesantă serie de articole este dedicată descrierii spiritului Europei. De o
surprinzătoare actualitate. Având ca piloni Grecia şi Crucea. „De la Greci derivă toate caracterele adevărat distincte
ale culturii occidentale opuse cele orientale: ştiinţa şi filozofia, literatura
şi arta, concepţiunile politice şi principiile juridice etc. […] De
fapt, din punct de vedere geografic, Europa nu există. Ea
e numai o prelungită şi dantelată peninsulă a Asiei. Europa nu e o operă a
naturii, e o creaţiune a omului, a spiritului elen, a greşelii greceşti, şi
numai istoria acestei cultura făcut din peninsula europeană un continent.” (99)
„Ceea ce e caracteristic Europei este faptul de a nu se mulţumi niciodată,
mereu începe din nou căutarea adevărului şi fericirii” (82) Această capacitate formidabilă de Europei de a fi mereu odisseică, sau
ca Don Quijote în căutarea spiritului, mereu în căutare, îi conferă unicitatea
în istoria umanităţii. În această dinamică este, după ziaristul nostru, locul în
care ar trebui să se înscrie România, ca limită de nord a acestui continent ivit
din căutare, o ţară cu identitate dincolo de sciziunea apus-răsărit. Militează pentru o Europă federală. Articolul Istoria Apusului, ca şi celelalte din
serie desenează o viziune alegorică a continentului care a urmat drumul de la Ulisse la Don Quijjote. Şi
care se sfârşeşte, eşuează în era burgheză a lui Sancho Pancha (păstrez
ortografia franţuzită a autorului). „Victoria
lui Sancho Pancha e desăvârşită, în istorie, când reuşeşte să burghezească pe
însuşi Don Quichotte, regele. Monarhia absolută ajunge prin Ludovic al XVI-lea
‚regalitate burgheză’. De aici până la decapitarea regelui nu fu decât un pas.
Sancho Pancha cuprins de pofte regeşti, devine megaloman, din pricina aceasta
născoceşte ghilotina şi revoluţia franceză. Tăind capul lui Don Quichotte,
Sancho se hotărăşte să înfiinţeze Statul modern. Sancho Pancha, parvenit şi
eroic se numeşte acum napoleon, fiul Revoluţiei, el dă, pentru un veac întreg,
forma administrativă, militaristă, mecanicistă a Statului actual. Şi Sancho
Pancha se îngraşe peste măsură, burghezul e în floarea obesităţii sale. Până
acum niciodată nu a fost învins burghezul.[…[ Şi pentru că fascismul este
copilul desnădejdei burgheze, în chip fatal, el este tatăl răsboiului, fie
înăuntru, fie afară, peste hotare. Aşa am ajuns cu povestea Apusului până la
zilele noastre. Sancho Pancha e bătrân şi gras, iar domnia burgheziei lui
dolofane e pe sfârşite. Un adevărat crepuscul al zeilor ne pândeşte cu tancuri,
cu gaze lacrimogene şi asfixiante, cu aeroplane, cu măşti, mitraliere şi tunuri.
Şi fanfara aceasta va cânta marşul funebru lui Sancho Pancha şi a erei lui
burgheze, o muzică de culoarea sângelui omenesc” (110) Profetice cuvinte, alegorie a istoriei
europene (occidentale) aflată la amurg.
Lectura articolelor lui Sandu Tudor ne oferă surpriza unui
spirit de o luciditate autentică, dincolo de idolii forului. „Conştienţi, ne-am ridicat împotriva
dictaturilor şi în acelaşi timp împotriva democratismului” […] Şi dictatura şi
democraţiile azi nu sunt decât deosebite forme ale celei mai desgustătoare
demagogii. […]…cultura şi spiritul de aprofundare sunt cele mai puternice
antidoturi împotriva acestei demagogii”. Te lasă melancolic, prin
comparaţie cu prezentul, atmosfera, credinţa acelei epoci, existentă la mai
toate spiritele de elită, că ieşirea din criză se poate face numai prin spirit,
prin cultură. Prin apariţia unui „cetăţean treaz”, cum îi spune foarte actual
editorialistul de la Credinţa. Aicila Timpul ?
Anticipările a ceea ce va fi părintele Daniil sunt destule
în aceste pagini. ”Adevărul social ni se
pune azi într-un chip tragic, profund, cu adevărat religios. Omul modern e
universal: dacă nu e cu adevărat în Biserică, cade în Internaţională. Cu alte
cuvinte, dacă nu recunoaşte vechea universalitate tragică, trebuie să
recunoască noua universalitate fără Dumnezeu” (197) Pentru Sandu Tudor era
evidentă structura de religie laică a marxismului, a cărui moarte, optimist, o
proclama. Pentru el crucea stă la temelia culturii europene.
Să încheiem cu acest autoportret în aqua forte: „Priviţi bine în jur şi întrebaţi-vă dacă mai
este un neam mai puţin solidar cu el însuşi?fiecare om de la noi e un
nemaivăzut stingher, însingurat. Singur în mijlocul semenilor lui, cu care dacă
nu se ureşte sau se sfâşie – asta din lipsă de vlagă -, se bârfeşte, se dispreţuieşte,
dar de cele mai multe ori se nesocoteşte cu o nepăsare desăvârşită. Singur în
mijlocul faptelor lui, care se deapănă de la sine, într-un vârtej întâmplător. Singur
în sfârşit şi mai ales înlăuntrul său însuşi, în inima lui unde rătăceşte ca un
lepros desnădăjduit, hoinar într-o ocniţă de casă mare şi pustie, fără credinţă
adevărată, fără ordine adevărată, fără strădanie adevărată. Dregem pe din afară
şi temporar şi tot „aruncăm vina pe ţiganui”. Regenerarea, reînvierea
românească nu poate veni decât dintr-o trezire şi orânduire lăuntrică,
autentică, solidară, care să ajungă organismul unei mari conştiinţe colective.
Atitudine pozitivă, creatoare, nu negativă. De la o vreme ne zvîrcolim pe jos ca nişte nebuni
mâncaţi de nişte mari păduchi imaginari. Şi mă întreb, dacă păduchii ar
exista, de ce nu ne deparazităm într-un fel oarecare?”(192)
Încercaţi să recitiţi aceste rânduri din perspectiva
Antimului, a Rarăului, a Aiudului. Nu sună ele ca un legat?
[1] Sandu Tudor, Universalism
Românesc, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, ediţie îngrijită şi prefaţă de Marius
Vasileanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați