joi, 1 decembrie 2016

PESCARUL SEMIOTIC


PESCUITORUL DE SEMNE



            Vianu Mureșan este un pescar semiologic. „Pescuitul semiologic” apare ca expresie  stingheră undeva în următoarele pagini și am „pescuit-o” la rândul meu, ca o  trăsătură a acestei cărți aparte. În altă pagină vorbește despre lectura hermeneutică în termenii unui „gest vânătoresc”, ai „nevoii ancestrale de pradă”. Un astfel de admirabil hăituitor de sensuri este autorul următoarelor analize. El are simțurile ascuțite și vigile, atenția trează, insomniacă, vocația urmăririi, răbdarea tăcută și, mai ales, știe că totul e urmă significativă, totul e semnătură, ce se cere numai observată, citită, înțeleasă. Convențional vorbind, avem de-a face cu o carte de comentarii la cărți de literatură și filozofie… Și imediat intrăm într-un impas teoretic, dintre acelea pe care autorului îi place să le iscodească în carnea fiecărui text analizat. Căci aproape toate comentariile încep prin a surprinde o chestiune teoretică: pe Erofeev îl analizează printr-o senzațională epoché a organului viril (pentru care inventează un cuvânt compus ce ar trebui să ne îmbogățească de acum dicționarele, mai ales că ne definește foarte bine), la analiza celebrului tablou Originea Lumii de Gustave Courbet observă că „eul transcendental husserlian nu are corp”, la Pamuk teoretizează despre raportul autor – personaje ș.a.m.d. Impasul meu teoretic de care vorbeam este de natura peșterii mitico-filosofice: umbra unei umbre, dublă reflectare: cum să comentezi o carte de comentarii? Mai bine zis  ce trebuie să comentezi într-o astfel de structură? Adecvarea eului hermeneut la zecile de euri auctoriale (plus idei & personaje)? Stilistica? Judecata de valoare? Poziția teoretico-filosofică? Vianu Mureșan nu este (din fericire, mă grăbesc s-o subliniez apăsat) un critic profesionist. Ca atare nu e molipsit de ticurile, automatismele profesionale, „șmecheriile” retorice, idiosincraziile și orgoliile branșei. Și tot în această ordine de idei adaug imediat că orice scriitor și-ar dori un comentator de sagacitatea, atenția, bucuria proaspătă  a lecturii cum e Vianu Mureșan. E înainte de toate un filozof, adică un întrebător. El ia fiecare carte ca și cum ar fi singura și dialoghează cu ea, cu bucuria exploratorului care descoperă un teritoriu cu totul nou. Fenomenologul, hermeneutul caută semne care scapă cititorului grăbit și care pun în lumină parcă mereu cărări noi spre inima pulsatorie a cărții. Nu-i vorbă, pare a căuta cu dinadinsul și texte mai ex-centrice, nu dintre cele foarte în „mainstream”: Erofeev, Thomas Bernhard, o Ars flatulatoria de Pierre-Thomas-Nicolas Hurtaut, Jonathan Littell, Binevoitoarele, Milorad Pavić, Celălalt trup, Péter Esterházy, Cartea lui Hrabal, Walter Ghidibaca, Totul e bine când se termină prost, Horia Ursu, Milan Kundera, teme, variaţiuni şi paradoxuri terminale până la Sacontala lui Calidassa, corespondența Ingeborg Bachmann - Paul Celan, Penthesileea  lui Heinrich von Kleist, dar și Pamuk, Borges, Rushdie. Aici intră în discuție mai cu seamă partea a doua a cărții, cea în care comentează cărți de filozofie și în care aduce în prim-plan lucrări remarcabile, dar care în autismul nostru cultural au trecut ca și neobservate, din pricina lipsei de „notorietate” a autorilor sau editurilor în care au publicat. Să fim sinceri: câți dintre făcătorii și desfăcătorii noștri de canoane culturale, în genere degrabă vărăstorii de sânge, au auzit sau au scris despre Radu Drăgan, Peter Russell, Peter Novak, Alain Badiou, Jakob Taubes, Jean-Yves Leloup, Ion Copoeru, Remus Foltoș, hegelianul Vasile Gogea, Sandu Frunză, Dumitru Cornel Vâlcu? Și nu cel din urmă, despre Vianu Mureșan însuși, unul dintre specialiștii de vârf din Europa în opera lui Levinas, autor a câtorva cărți remarcabile, să le amintesc aici doar pe ultimele două: romanul Nebunul lui Dumnezeu (una dintre cele mai complexe și bogate arhitecturi epice din literatura noastră, firește ignorat de „topuri”) și tulburătoarea analiză fenomenologică a morții din eseul Pavese. Omul jignit.  O carte de filozofie care nu și-a găsit încă un Vianu Mureșan să o recenzeze după merit. Este acesta un simptom pe care Horia Roman Patapievici îl definea  prin formula  non sequitur, nimic nu urmează, boala culturii române….Apar opere de mare valoare, dar nu se leagă între ele, nu se încheagă acea cultură secundă a Comentariului care leagă cu adevărat operele între ele. E cimentul edificiului cultural. Împotriva acestei izolări lucrează și Vianu Mureșan, citind în profunzime texte și autori incomozi, ignorați, necitiți suficient. Sunt  două texte cu caracter să îi zic mai „teoretic” în carte: Argumentul de început și unul situat cam la locul unde se sprijină cumpăna, jumătatea volumului, cu teribilul titlu: Scriem ca să vedem, scriem ca să orbim.  Citind comentariile lui Vianu Mureșan trebuie să fii permanent atent la această tensiune dialectică a „ascunsului și revelatului”. Scrisul ar putea fi, în cele din urmă, un instrument care înlocuieşte ochelarii, atunci când vederea slăbeşte şi începi să fii nemulţumit cu ceea ce ţi se arată. Nu e vorba aici de slăbirea numai a vederii în afară, pe care cineva cu destulă fantezie o suplineşte fără a se plânge, ci mai curând de slăbirea vederii interioare, aceea cu care priveşti în sine, de la care aştepţi să-ţi aducă măcar atâta cât ţi-aduc visele. Poate că scriitorul e la fel de ahtiat precum pictorul să vadă, să vadă cât mai mult din ceea ce îi rezervă lumea, dar şi să se vadă pe sine. Şi dacă s-ar putea, ar achiziţiona la orice preţ acei ochelari magici care îi dezvăluie „viziunea secretă” (Gracián). N-ar ezita, pentru că şi-ar recupera odată cu acel instrument lumea despre care scrie.” (157) Astfel de „vedere interioară” pare a fi ținta vânătorii comentatorului printre/prin cărți. Pe de altă parte, cărțile sunt cea mai scurtă/directă cale de a te despărți de om pentru a ajunge la om. „Din cărți am învățat mai multe despre oameni, decât de la oameni despre ei înșiși”, așa începe Argumentul cărții. O evidentă „plăcere a textului” se face resimțită la fiecare dintre aceste lecturi. De tip palimpsest, decopertând răbduriu strat după strat de semnificații. „De fiecare dată când descopăr un text care mă entuziasmează, un autor nou, tresar uluit, mi se revelează trista ignoranță de-a mă fi lipsit de el până atunci. Trecutul mi se răscolește brusc, încerc să-mi închipui cum aș fi evoluat ca cititor dacă îl știam de mai devreme, ani buni înainte. Pedeapsa pe care mi-o aplic imediat, e să citesc tot ce prind scris de acel autor de parcă mi-aș putea răscumpăra astfel vina necunoașterii. Ceva asemănător cum se-ntâmplă când descoperi o nouă iubire la vârstă înaintată, brusc te grăbești să fii din nou tânăr săltând-napoi peste vârstă precum curcubeul peste cascadă, vrei s-o iei de la capăt vinovat că n-ai cunoscut-o încă de la-nceputul vieții, iar în neputința ei de-a anula timpul iubirea preschimbă vina în zel. Iubești cu sârguință, te precipiți în stări de excepție pentru că simți că vremea e puțină pentru etalarea întregii minunății de care ești năpădit”. 

            Orice cititor cât de cât experimentat își pune la un moment dat chestiunea jocului dintre realitate și ficțiune, face naveta între ele, amuzându-se sau îngrozindu-se să le confunde. Lectura „de specialitate” nu poate face altfel, pentru că în alt mod  nu te îmbogățește, e doar sec exercițiu intelectual. Autorul nostru caută ceva mai mult. Mult mai mult. „Scriitorul începe prin neliniştea de-a vedea şi sfârşeşte în orbire, pentru că lumea fictiv-fantastică pe care o inventează devine atât de densă de la o vreme încât seamănă întunericului total sau atât de rarefiată încât se destramă în lumină. Or, lumina pură e la fel de orbitoare ca şi întunericul total. Maeştri miniaturişti din Mă numesc Roşu a lui Pamuk râvneau la orbirea clarvăzătoare în care, în sfârşit, adevărul li se arăta minţii necorupt de simţuri, iar imaginile apăreau pure ca în mintea lui Dumnezeu. Scriitorul, ajuns la măiestrie, nu e mai prejos decât acei miniaturişti, pentru că nu mai exprimă lumea fantasmelor, ci a luminii din care ele se-nfiripă şi în care se resorb, şi literele lui nu mai ţin de niciun alfabet. Ţinând peniţa în mână el scrie cu mintea direct pe coala albă a luminii divine, pe care n-o poate privi fără să orbească”. (159) Excepțională, în această ordine vizionară, intuiția că mulțimea heteronimilor lui Pessoa își scrie textele, suprapuse, pe aceeași coală – albă – ajungând prin suprapunere, la „pătartul negru pe fond negru” al lui Malevici. Întunericul absolut care se confundă – mistic – cu lumina absolută. O limită „de sus” a scrierii. Iar în continuare (insist pe acest text confesiv) autorul ne deslușește: „Acum nu mai citesc cărțile de dragul lor, ci de dragul oamenilor, al celor care le-au scris, fie că îi cunosc sau nu personal, și al acelora pe care nu-i pot cunoaște, nu-i pot întâlni în altă parte pentru că sunt personaje, pe care doar indolența sau uitarea mi i-ar mai putea îndepărta. Am dezvoltat cu timpul aceeași afecțiune, același interes și considerație pentru personajele literare precum pentru autorii și în general oamenii în carne și oase, după ce am depășit faza exaltării literare în care tot ceea ce ere nescris îmi păruse inconsistent. Ca cititor ambițios, sistematic, nu puteam să convin că mă joc de-a realitatea, că personajele și aventurile lor nu au viață, pentru că ar fi fost contrar pasiunii cu care tocmai le urmăream. Dacă mintea este reală, atunci și formele pe care le capătă ea în exercițiul lecturii sunt la fel de reale, îmi spuneam, așa încât dacă s-ar fi întâmplat să văd pe stradă vreunul dintre eroii unei cărți abia parcurse nu m-aș fi mirat. Mult mai mare mi-era și încă mi-e mirarea că aceștia nu apar. Ei, cei inventați de mințile autorilor sunt acolo la locul lor pe care-l știu, pentru totdeauna, însă nu sunt sigur că ar putea rămâne veșnici dacă nu și-ar trage seva din interesul, curiozitatea și fascinația mea, a noastră, pentru ei. Or fi ei niște demoni care se hrănesc din mine și care mă răsplătesc cu plăcerea lecturii și entuziasmul iluminării doar pentru a-și asigura rezervorul de energie? Încă nu pot să spun”.

            Cercetând ființa unor opere epice, Vianu Mureșan dovedește un excepțional talent de a povesti (pe care ar trebui să-l dețină orice critic literar profesionist), reordonând epicul întru străluminarea unor noduri de semnificație care să provoace interesul cititorului pentru problemă. Narațiunea lui secundă devine act de înțelegere. Formația lui filosofică este aici un avantaj. Scrie strălucitor, exact și bogat, ludic și ironic. Insist asupra acestei din urmă trăsături, sunt fulgerătoare împunsături, dar și texte întregi, (le-aș enumera pe cele dedicate Laurei Pamfil, lui Andrei Marga sau Gabriel Liiceanu) în care floreta ironică este mânuită cu o îndemânare de muschetar al ideilor. O face fără răutate sau parti-pris, doar ca un exercițiu intelectual și cale de căutare a adevărului. Ironia (și autoironia) este modul de a nu ceda comodităților formulelor de-a gata, entuziasmelor facile sau orgoliilor auctoriale, de-a măsura înțelept relativitatea atoate. Este fundamental un socratic, distanțarea (auto)ironică asigură de fiecare dată perspectiva necesară de-subiectivizării percepției, dar și trăirii adecvate a „vieții” care s-a întrupat în carte.

Pacostea civilizaţiei occidentale şi-ar putea trage originea şi dintr-o nefericită evoluţie a modelului său filosofic modern. Respectiv din prestigiul teologic acordat subiectului (Ego sub diversele lui ipostaze), precum şi din eticizarea superficială a filosofiei practice. Înţeleg prin asta abandonarea idealului antic al în înţelepciunii – practicat peste 1000 de ani, de la Solon la Plotin –  şi a acelui medieval al sfinţeniei în câştigul mult prea superficialului arbitru moral între bine şi rău. Conştiinţa morală n-are nicio consistenţă şi nici efectele scontate de vreme ce râvna spre înţelepciune, iluminare şi sfinţenie au dispărut. Alegerea etică, pusă în mâinile unor ignoranţi, capricioşi, superficiali sau frivoli nu poate da rezultate mulţumitoare nici în plan personal şi nici social”. Cum face autorul să depășească dezabuzarea, suprasaturația, oboseala care nu-l ocolesc niciodată pe cititorul „de seviciu”? Tocmai prin „vizarea” acestei pierdute „înțelepciuni”, de dincolo sau dincoace de răceala (simplismul?) cogitoului rațional. El caută în texte ceva fundamental antropologic, adică dimensiuni ale umanului, câștigate prin exprimare. De aici prospețimea, curiozitatea nedisimulată cu care își transcrie experiențele de lectură. Căci nu de judecăți de valoare e vorba în primul rând (deși ele nu lipsesc, și nu sunt deloc complezente, indiferent de „numele” celui analizat), ci de judecăți de existență, de observarea chipurilor infinite ale „meseriei de a trăi”, pentru a reproduce titlul unui autor iubit de Vianu Mureșan, Cesare Pavese.

Despre partea a doua a cărții, dedicată comentării unor lucrări de filozofie, ce să spui? Doar să observi câtă nevoie ar avea revistele noastre care își spun „de cultură” de astfel de comentarii sagace, de întregirea culturală care să ne scoată din superstiția „autonomiei esteticului” și literaturo-imperialismului specific provincialismului nostru cultural. Perspectiva tensionată de întrebări a lui Vianu Mureșan, exercițiul său speculativ antrenat fenomenologic, lipsa de complexe bibliografice, fac din această carte un prilej de îngrijorată recitire a culturii noastre. Relieful ei, așa cum îl prezintă nostalgia acestei cărți – așa îi „traduc” eu titlul, trimițând la un adamism adolescentin al lecturii, cine nu îl regretă? – arată altfel decât o știm din lojele capitonate. Mult mai variat, mai bogat, mai temeinic decât ne lasă să-l percepem dezabuzările circumstanțiale.

Lecturile lui Vianu Mureșan sunt dintre cele sporitoare, ele spun povestea cărților ca o experiență catafatică. A unui sens în care unii dintre noi mai credem…















[1] Vianu Mureșan, Autoportrete în oglinzile cărților, editura Eikon, 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentați