ART - I – COLARE

         În vederea unei expoziții italiene (de aceea titlul joacă pe limba italiană) a sculptorului Alfred Dumitriu am scris acest text de interpretare pe care îl prezint cititorilor însoțit de (prea) puține imagini.

            A articula înseamnă a construi un limbaj coerent. Dar și a uni segmente disparate într-un  mecanism funcțional. Iar, jucând pe dez-articularea cuvântului în limba italiană, putem observa că verbul  colare înseamnă și filtrare a unui lichid, dar trimite și la turnarea metalului topit într-o matriță. „Worte können auch ihre Aura haben”. Și cuvintele pot avea aura lor, spune Walter Benjamin. Arta articulează în toate aceste sensuri.

Proiectul artistului Alfred Dumitriu încorporează toate aceste sensuri. Construit în jurul imaginii Capului și al întrebării existențiale hamletiene (Capul lui Hamlet este exponatul central, monumental), proiectul propune într-o dimensiune verticală a liniștii să intrăm în dialog unii cu alții și cu noi înșine. Atelierul artistului însuși este un astfel de Mecanism funcțional, generator de sens. El se articulează morfologic - pe orizontală – prin Semne, spunând o poveste; și sintactic - pe verticală - într-un dialog cu transcendența, cu timpul: Hamlet interogând prin timp propriul craniu, figura tatălui, sub insigna lui Moise Poruncitorul sau a fiului candid. Pierdut în „pădurea de simboluri”, omul (post)modern caută să-și regăsească lichtung-ul, locul de popas în lumina răspunsului. Cele patru concepte cardinale în jurul cărora este construit proiectul lui Alfred Dumitriu sunt: raționalitatea, perenitatea mitului (poveștii), dialogul interogativ și lumina. Personajele: Hamlet, Pythia, Poseidon, Matematicianul, Moise, Icar, etc. au, fiecare în parte și toate ca ansamblu, o poveste.  Ca și simbolurile mai discrete: apa, păsările, soarele și luna. Ca formă de regăsire a umanului de dincolo de timp și de depășire  a „omului precar” sculpturile de față îl provoacă pe spectator să înainteze lent și sinuos spre Sens. Artistul contemporan caută o nouă dimensiune a umanismului, este un efort în această ex-punere de captare a luminii, prin materiale și prin simbolurile încifrate, lumina unei rațiunii ordonatoare și creatoare de sens. Soarele este atotprezent în aceste creații. Hieratismul, elongația giacometti-ană a formelor ne trimit cu gândul la o amiază eternă, care își proiectează umbrele într-o meditație despre deșertăciunea deșertăciunilor. La cineva capabil să le asculte povestea și să se deschidă spre poveștile celorlalți. Traseul presupune o simbolistică a formelor deschise, un îndemn de a ridica privirea sau de a te reculege într-o recapitulare a simbolurilor vechii arte sacre. Se impune coerența traseului propus, cu pornirea în dilema hamletiană, care rimează cu alt erou al umanității,  Icar, crucificat având la capetele brațelor două păsări, diurnă și nocturnă. De altfel, condiția contradictorie a omului, ruptura tragică dintre apolinic și dionisiac, efortul concilierii, metamorfozei întru spiritual, justifică această artă. O artă profund umanistă tocmai prin observarea atentă a vulnerabilităților ființei noastre. Și care elogiază eroul mitic tocmai pentru că el însuși este vulnerabil. Supus dilemei tristului Prinț al Danemarcei în care ceva e putred. Iar lumina este pur și simplu Prezența totalizatoare a spațiului, joc de reflexivitate și reflecție

Ni s-a spus, în zorii post-modernității, că asistăm la „sfârșitul marilor narațiuni” (Lyotard), iar Eco vorbește despre „o societate lichidă” citându-l pe Bauman, una din care „lipsește un  model al ordinii”. Artistul care a depășit ideologia morții artei (deci a omului) caută articularea cu sens a obiectelor lumii. Propunerea lui Alfred Dumitriu are un astfel de traseu, compus din înaintări, opriri, reveniri, traseu care spune o poveste. Focul și apa sunt elemente constitutive, aerul e prezent în muzica discretă a clopoțeilor, el trece, îl simți. Iar pământul… Hamlet privește în pământ și în sine. Mă interesează traiectoria privirii: în fața lui Hamlet stai la același nivel, te obligă la asumarea condiției tale umane: muritoare, interogativă și dialogală. Stai și recapitulezi în imagini viața. Iar artistul își revede în abisul ecranului opera. Craniul te copleșește prin dimensiuni, ca elogiu al raționalității. De altfel, el intră în dialog cu celălalt craniu, din sala mică, al lui Ioan Botezătorul. Un alt model de victorie a umanului, cel profetic și escatologic. N-am putea să ni-l imaginăm pe tristul Prinț al Danemarcei dialogând cu craniul vestitorului Ioan? În vreme ce, la alte exponate, deasupra capului apar elemente zoomorfe, complicat eșafodaj de tragice (în sens nietzsche-an) izbucniri dionisiace ale subconștientului. De altfel, mai toate personajele (e un figurativ special aici) au „construcții” bizare, „egiptene” pe creștet, li se conferă astfel un aer de zeități  misterioase ale unui continent pierdut. Arlechinii din sala mică, reliefurile cu măști, trimit la carnavalescul renuvelator de lume, dar sunt și o engramă a Veneției. Mitul ordonează povestea, dându-i substanța.

„Istoria artei este o istorie a profețiilor. Ea nu poate fi scrisă decât din poziția prezentului nemijlocit și actual; căci fiecare epocă are propria ei posibilitate, nouă și intransmisibilă, de a interpreta profețiile pe care le conținea arta epocilor trecute tocmai cu privire la ea. Cea mai importantă sarcină a artei este aceea de a crea o cerere în societate – oricât de mărginită ar fi aceasta altminteri – pentru a cărei satisfacere deplină încă nu a venit timpul”, nota Walter Benjamin. Arta creează viitor, survenind din mit. De aceea, mi se pare, personajele din povestea spusă aici de artist au nevoie de o împlinire, dincolo de conștientul și inconștientul lor, resorbindu-se în lumină. Aura lor din acest elan vertical se ivește.

Tehnologia este, din această perspectivă, îmblânzită, ca și noile media. Ele sunt deopotrivă provocate la dialog, în măsura în care dialogul este posibil. Articulațiile acestea sunt forme de legare. Expunerea obiectelor se bazează pe conceptul de sens descoperit prin înaintare și dialog. Mesele sunt popasuri. Spații de contemplare și de întâlnire și de stat cu capul în mâini înaintea viitorului. Otium. Poziția Gânditorului… Îmblânzirea de care vorbeam înseamnă, în fond, apropiere, la distanța șoaptei. Deși impozante ca dimensiune materială, obiectele acestea de sintaxă compozițională păstrează o figurare a intimului, spațiul nu mai este ostil, malefică pândă a necunoscutului. E spațiu de re-cunoaștere platoniciană. Vedem aici un „matematician” care ne învață rigoarea formulelor sale și perfecțiunea. Sunt și o Pythie percepând șoaptele muzicale ale zeilor, sau un Poseidon coborât dintr-o înarmată epopee. Sunt păsări solare, dar și triunghiul mistic, regăsirea aurei.

Proiectul expunerii lui Alfred Dumitriu ne îndeamnă la o recitire plastică a unor modele umane, implicând spectatorul într-o încadrare dinamică în spațiul expozițional. Suprafața metalică, implicând și ea dialogul prin oglindire, ne duce cu gândul la un splendid poem escatologic al unui mare poet român: „Am pus un sentiment pe bronz şi tu ştii asta/şi a fiert din pricina luminii soarelui”. (Nichita Stănescu) Sculptorul „pune sentimente pe bronz” pentru a le supune probei supreme a luminii revelației. Totul curge, inclusiv metalul. Și totuși: Exegi monumentum aere perennius.(Horatius) Numai astfel devine posibilă art-i-cularea existenței!