PREFAȚĂ LA EDIȚIA a III-a
Această cărțulie are, se vede, o soartă mai bună decât, poate, ar fi
meritat-o. După ce manuscrisul, odată predat prin anul 2000, a așteptat vreo
cinci ani până la apariție, la editura Libra, cartea a primit premiul Uniunii Scriitorilor,
filiala Brașov, în anul 2006. Destul de repede mi s-a solicitat o a doua
ediție, care a apărut în 2011 la editura Dacia XXI, adăugită cu câteva texte. Acum,
editura Eikon din Cluj îmi propune reeditarea ei într-o serie de autor. Asta
înseamnă că ea are ceva de spus încă. Între timp s-au mai adăugat, sigur, alte
meditații și alte texte despre limbaj și imagine și literatură. Ele au migrat,
firesc, spre noi proiecte existențiale și editoriale. Mă uit peste aceste
notule diverse, de la eseul argumentat la sentența lapidară, și mă frapează
acum eclatanta lor inactualitate. Nu le pasă de mode, de trenduri, de
metodologii, ci doar te tensiunea eternă și actualizabilă a unor întrebări. Sesizăm
mai greu că schimbarea cea mai profundă care se petrece în lumea noastră, prin
noi, este exact una la nivelul limbajului. Adică al cromozomului fundamental,
de sens, al ființei noastre. Nu cred că se schimbă nici durata zilei, nici
polaritatea celor doi poli magnetici ai pământului, nici măcar clima. Dar sigur
se schimbă limbajul. De aici disperata nevoie de sens a lumii noastre.
Structura „en miettes” a eseului meu dă involuntar seama tocmai despre această
pulverizare valorică, morală și, mai ales, semantică. Dacă lumea tradițională
avea o coerență, de la ritualul traiului zilnic la „principiile estetice ale
operei de artă”, lumea recentă exploatează fuga spre roșu, depărtarea de centru, comprimarea timpului la
secunda plăcerii, indistinctul, abolirea criteriilor, limbajul care nu (mai) înseamnă nimic. România de după 1990
(majoritatea eseurilor sunt scrise în febra acelui interval) probează din plin
paradoxul acestei anomii vesele și aparent foarte dinamice. A unei țări care
exploda plină de speranță că totul este posibil, după o jumătate de veac de
eclipsă istorică, și descoperea cu stupoare că lumea în care își dorea să intre
este o lume de-semnificată. Un sens e
mai bun decât niciun sens, de aici
apariția uimitoare a „nostalgicilor iepocii”. Din acest punct de vedere,
paginile ce urmează pot fi citite și ca niște fișe de observație ale unui timp,
din păcate interesant, pe care ne-a fost dat să-l trăim. Ele conțin, ca atare,
de toate, și idealisme și naivități și depresii și diagnostice pe care timpul
le-a infirmat și altele pe care le-a confirmat, și opțiuni personale, ale unui
observator marginal, „spectator neangajat”, dar atent, al trecerii noastre prin
lume.
Debutul acesta întârziat reprezenta
și un orgoliu al singurătății căreia îi sunt egal indiferente și modele, și tendințele,
jocurile de putere și de imagine etc. și care își putea permite ca atare luxul
atât de rar și greu plătit de a spune, corect sau greșit – dar asumat, ceea ce
crede. Parfumul discret polemic al unora dintre texte vine și dinspre această
situare marginală, atipică, dar favorabilă pe termen lung. Distanța
observatorului devine și ea, în anumite contexte, necesară, ba chiar un
avantaj. Nu e departe ziua, de nu va fi venit deja, în care, după vorba lui
Cioran citată și aici în carte, nu vom mai citi decât telegrame (s.m.s. –uri,
twittere, „postări” eliptice) și rugăciuni. Nici măcar asta nu este înspăimântător, cât golul, prăpastia dintre cele două
extreme ale limbajului, faptul că între ele nu mai există nimic decât golul acela
care se uită la tine cu chipul tău. Golul oglindă, fratele ipocrit, geamănul
negru.
Poate că românul s-a născut eseist,
om de plai, căruia nu-i place rigiditatea regulilor prea stricte, parcul cu
alei asfaltate, ci hălăduirea încotro vezi cu ochii. Neplăcut în plan civic,
fecund în plan cultural. Eseul este expresia cea mai adecvată a libertății
individuale. De aceea multe dintre aceste pagini conțin adevărate declarații de
iubire față de cuvinte, de inepuizabilul lor conținut energetic. Nu mi-am cenzurat
nici patetismul (cuvintele suferă), nici
lirismul (cuvintele cântă). Le-am
lăsat și lor câtă libertate m-am priceput…
Iar labirintul, ca insemnum al lumii, este tocmai un fel de
eikon al eseului, rătăcire pe
orizontală, cu gândul ațintit la verticala zborului. Pentru posibilitatea de a
relua această mirabilă rătăcire, tuturor celor care au făcut-o posibilă,
recunoștința mea!
Christian
Crăciun
noiembrie
2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați