DIMINEŢILE ŞEHEREZADEI
În zori, Şeherezada tace. Odată cu
primul semn că noaptea a obosit şi ziua e pe aproape. Dincolo de uşă, călăul şomer
adoarme fără speranţă, sprijinit în bardă. Fecioarele cetăţii, care au înflorit
peste noapte, se pregătesc să-şi împrăştie floarea şi aromele. Sultanul a
plecat deja la război. Ea se trezeşte totdeauna singură, într-un labirint de
încăperi faţă de care nu există Afară. Şeherezada este un personaj eminamente
nocturn. Legat de flacără şi de misterul din jurul ei. Şi în Hanu Ancuţei, la fel, poveştile se
încheie la al treilea cîntat al cocoşilor. Povestind, Şeherezada inversează
sensul morţii şi al vieţii. Sau descoperă sensul lor cel adevărat, inaparent.
Ca să trăiască, bobul trebuie să moară. Ca să trăiască, povestitorul se zideşte
în poveste. Distrugînd „realitatea” (cuvînt mincinos ambiguu) prin instituirea poveştii ca
adevărată realitate trans-temporală, transformă claritatea diurnului în
nemărginirea epică a nopţii. Cînd tace Şeherezada, se nasc muritorii.
Povestea se zideşte diurn şi se
povesteşte nocturn. Fapta se mută în cuvînt la adăpostul misterului care o
îmbogăţeşte. Claritatea nu poate fi povestită. Nu ştim ce face Şeherezada în
timpul zilei. Sigur nu bovarizează. Şeherezada este exact antiteza Doamnei Bovary.
Tocmai pentru că nu fantazează, ci povesteşte.
Nu stă melancolizînd la fereastră în aşteptarea Alesului. Ci construieşte (verb
recurent, obligatoriu de asociat poveştii, prin care totul se întemeiază, vine la lumină în vederea
Temeiului) aşa cum se cuvine, înţelepţeşte, sub ameninţarea Sfîrşitului diurn. Cum
spune Jean Claude Carrière, Narcis nu povesteşte. Povestea presupune un soi de
generozitate seminală care face lumea să rodească. Şeherezada este un fel de
Cioran feminin, à rebours, vorbind torenţial cu luciditatea Călău în eternă
aşteptare răbdătoare la uşă. Bovarysmul este blocajul imaginarului în simplă închipuire, specific modernismului
burghez. Şeherezada este în centrul unui ritual sacru în care totul capătă
această învestire, de la simpla vorbă la eros. Văzut de modernitate ca un scop,
în sine, poate chiar Scopul, Fericirea majusculate, (termen mi-e teamă lipsă
de-a lungul nopţilor povestite de fiica vizirului) erosul este aici un simplu
mijloc, una dintre căile de accedere, exprimare a sacrului. De aceea sunt greu
de găsit ediţii necenzurate ale Nopţilor. Acestea sunt poveşti deloc pentru
copii. Ele nu presupun inocenţa ba, dimpotrivă, rafinamentul crepuscular. Duşmanul
Madamei Bovary este plictisul modern (rutina, repetiţia, monotonia), favoritul
ei Noul, construit imaginar după modele psihologice şi sociologice
(de)formatoare. Aici seamănă cu un Don Quijote feminin. Duşmanul Şeherezadei
este mult mai redutabil: Timpul. Fiind metafizic, nu i se poate răspunde decît
cu o armă pe măsură, construind o strategie a amînării şi o pluralitate de
universuri echivalente şi interşanjabile. Sunt cele două elemente fundamentale
ale Epicului. Exact prin asta se poate traduce el teoretic: „amînare
controlată” a deznodămîntului şi acceptarea unei realităţi ontologic multiple. Ca
orice „om tradiţional”, Şeherezada nu are psihologie, are mituri în structura
genetică. Structură indestructibilă în fragilitatea ei pur feminină. Povestind,
ea nu numai că îşi salvează viaţa la modul simplist biologic, îşi salvează un
trecut imemorial, vieţile, al căror
capăt este. Şeherezada nu este decît un „homer” anonim sub numele căruia se
adună toate poveştile veacului acestuia. Şi, în felul acesta, timpul capătă
altă structură, altă consistenţă. Ceea ce numim didactic „rama” poveştii nu
este altceva decît concentrarea energetică a unei infinităţi de poveşti.
Dimineaţa, Şeherezada tace. Deocamdată
pericolul a trecut, poate coborî garda. De fapt, povestea este totdeauna despre
moarte. Viaţa nu este, în fond, decît o amînare mereu provizorie a morţii. Iar
povestea o metodă infailibilă şi eficientă a acestei celebrări a provizoriului.
Povestea ei este despre moarte, dragoste, mister. Cînd tace, Şeherezada nu
dispare, ci se pregăteşte. E ca luna,
ştim că e undeva „pe partea cealaltă a lumii” chiar şi cînd soarele e la
amiază. Ea se refugiază pe timpul zilei într-un intermundiu pe care un mare
specialist în spiritualitatea de care ţine Şeherezada îl numeşte imaginal. Mi se pare că teoria literară
ar avea foarte mult de cîştigat dacă s-ar apropia de un asemenea concept. Din păcate, teoria literară este
numai despre literatură. Adică despre insuficient. Imaginalul nu este imaginaţie
bezmetică, obsedată de nou, este un teritoriu intermediar unde imaginile au
existenţă ontologic reală. Imaginile din acest intermundus nu sunt născociri,
au o motivaţie significativă perfectă. Şeherezada nu fabulează, ci mută existenţa
mai aproape de îngeri. De aici lipsa ei
de încrîncenare, nu scoate stiletul să-l ucidă în somn pe imprudentul ucigaş de
fecioare. Dimpotrivă, îi furnizează Marele Tratat de Nemurire care este
Povestea.
Se crede că, povestind, Şeherezada îşi
salvează viaţa, prelungind un provizorat la urma urmei insuportabil. În
realitate, ea salvează viaţa sultanului, proiectînd-o într-un orizont nebănuit de
el pînă atunci. Animal de pradă, ea vede numai noaptea. „În clipita aceasta a
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă”. Să
percepem Ziua ca timp al tăcerii. De fapt, cuvîntul cheie din fraza care încheie
poveştile este „sfioasă”. Aidoma bufniţei la lumină sau albatrosului pe corabia
marinarilor beţi, Şeherezada la lumina zilei este discretă, vulnerabilă,
„sfioasă”. Noaptea este îndrăzneaţă, conduce. Povestirea este a stăpînului, a
demiurgului. Povestind, eşti în condiţia celui care făureşte, prelucrează o
materie care, în sine, este neutră valoric. „Viaţa mea e un roman” nu e numai o
formulă de naivitate burgheză. E o recunoaştere involuntară a faptului că numai
povestea este creatoare de sens. E un
interesant paradox: atît povestea cît şi tăcerea sunt legate de ideea de înţelepciune.
Povestea ca parabolă este un adevărat precipitat alchimic de înţelepciune. Iar tăcerea,
în infinitatea conţinută de înţelesuri, este chiar una dintre probele supreme
ale liniştirii sinelui. Formula lui Andrei Pleşu, „adevărul ca poveste” vorbeşte
despre o cale regală de a sur-prinde înţelesurile şi de a le transmite în
fertila lor ambiguitate polisemantică. Fără a le sărăci cu nimic prin reducere
la binarisme existenţiale de tip sau - sau. Povestind, eliberezi şi te
eliberezi. Iarba fiarelor din poveste care sparge orice zăvoare este povestea
însăşi. Sunt culturi pentru care povestea este instrumentul principal al cunoaşterii,
zenul sau sufismul sunt exemplele cele mai la îndemînă. Nepreocupată de
originalitate, ci numai de blitzul înţelesului, povestea este de fapt una
singură, spartă de zeci de mii de nopţi ale milioanelor de existenţe umane.
Citez iar din Carièrre: "O
pildă persană străveche îl înfăţişează pe povestaş stînd singur pe ţărmul
oceanului, pe o stîncă. Spune poveste după poveste, abia trăgîndu-şi răsuflarea
şi bînd din cînd în cînd un pahar cu apă. Oceanul îl ascultă vrăjit. Iar
autorul necunoscut adaugă. - Dacă într-o bună zi povestaşul tace ori este
nevoit să tacă, nu poate spune nimeni ce va face oceanul". Oceanul este
intim legat de poveste; ni se dă a înţelege în parabola persană că, nepovestit,
el nici nu există, sau că se va revolta în moduri inimaginabile. Povestea
înseamnă Ordine, căci ea rosteşte legătura dintre început şi sfîrşit, lumea
însăşi începe din clipa în care este povestită: „la început….”. Descriind hanul
Ancuţei, cea de acum şi mai ales cea de odinioară, povestaşul spune că avea
zidurile groase „de ici pînă colea”. Nici o altă indicaţie. Această
intempestivă vizualizare este secretul poveştii. E modul (in)direct de a ne
învăţa să vedem invizibilul. Povestea e totdeauna despre alt tărîm. Chiar dacă
(sau tocmai pentru că) avem adesea spaţii extrem de precis cartografiate. Doar
că timpul trans-figurează spaţiul. Altfel spus, face din spaţiu o figură a
textului. De ce este importantă povestea? Atît de importantă încît un filosof
„reducţionist” (în sensul că pentru el totul era filozofie) cum era Noica
spunea că nu este filozofie cea care nu poate fi povestită. Şi a şi povestit
extraordinar cîteva sisteme, dintre cele mai improbabil „naratizabile”. Pentru
că ea aduce în centru persoana povestaşului. Ghem, suveică, meliţă, război,
spată... vocabularul textului, adică al ţesăturii este vocabularul naraţiunii.
Compusă, cum zicea poetul, din noduri şi semne. Compatrioţii Şeherezadei zburau pe covor,
adică pe ţesătură, pe text. De aceea dinspre acolo ne vin poveştile.
„În zilele acelea”, cum se spune la Fapte , este re-facerea
timpului. Viaţa Şeherezadei este dedicată altor ceasuri, are o altă ordine a
timpului decît cea profană. Zilele poveştii sunt zile liturgice, care încep la
apus şi se termină în zori. Povestea
este, probabil, forma atavică de îmblînzire a nopţii, de evadare din spaţiul
terorizant în care pîndeşte Duşmanul. Puterea fabulatorie este puterea de a
evada şi de aici funcţia catarhică a poveştii. Ea are un ritm, şi cititorul de
azi al poveştilor clasice tocmai acest ritm secret îl apreciază. Logica faptei eficiente îi este străină.
Întrebat cum vrea să fie purtat de către fermecatul său cal, cu viteza vîntului
sau a gîndului, Harap Alb răspunde, conform acestei înţelepciuni a
non-eficienţei, că preferă viteza vîntului. Deşi „teleportarea” instantanee
l-ar fi scutit de toate necazurile. Dar povestea nu înseamnă scutirea de
încercări ci completarea lor. Şeherezada
îşi trăieşte nopţile sub semnul securii, e o binară (diurn-nocturn) căci
Şeherezada c’est moi! Totdeauna. Asta spune fiecare povestaş, povestind… Povestea
ramă a Şeherezadei este una despre spaţiul închis-deschis, spaţiul
benefic-malefic, despre libertatea cîştigată din interior. Rătăcind din poveste
în poveste, Şeherezada se îndepărtează de camera nupţială, rămînînd permanent
în Centru, care este locul povestitorului. În cercul de lumină al focului. Ni
se spune în Povestirile hasidice redate de Buber că un rabin susţinea ceva de
genul: există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, dar totuşi există un
loc unde acel ceva e de găsit. Spre acel loc ne poartă poveştile Şeherezadei,
ele au o dublă funcţiune, mai întîi ne trezesc dorul după acel locus amoenus
poate nebănuit pînă atunci (sultanul oricum nu-l bănuia), apoi ne poartă pe mii
de căi-poveşti spre el, fără să ajungem – evident – niciodată. Centrul acestui
labirint care este palatul sultanului o transformă pe Şeherezada într-un
personaj de o eclatantă ambiguitate: este, simultan, monstrul splendid din
centrul labirintului, dar şi salvatoare Ariadnă, deţinătoare a Firului (epic).
Şi ea ştie (Şeherezada este unul dintre marile personaje Ştiutoare ale
literaturii universale) perfect să-şi folosească întreaga forţă a acestei
ambiguităţi pentru a (ne) descoperi (sensul tranzitiv al verbului) Viaţa. Da,
povestea este sinonimă cu viaţa. Şi fraza trebuie citită ad litteram, nu ca o
metaforă.
«„În loc să spui savant: „uite cum
stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste”», tranşează decisiv chestiunea, într-o singură
frază, Andrei Pleşu. Pentru că, la finalul oricărei bune poveşti, stă un
adevăr. Sau la temelia ei. De aceea toate miturile sunt mituri ale
în-temeierii. Ele nu despart, distrugător, înţelesurile de comunicare. Actul
comunicării este înţelesul însuşi, în spornica (de la spori, o panspermie a
poveştii despre care se poate scrie separat un eseu) sa redundanţă. Cum sunt
zilele Şeherezadei? Probabil, ca în poemul cunoscut: „pustii ca nişte stepe”.
„Iar nopţile de-un farmec sfînt, ce nu-l mai pot pricepe”. De aceea, dimineaţa,
Şeherezada trece pe lîngă călău, fără ca măcar acesta s-o vadă. Ea a murit
odată cu ultima poveste a nopţii precedente. Şi va reînvia odată cu prima
poveste a viitoarei nopţi. „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă”. Şi este
poveste…
Rusalii
2013
