Am impresia că, dintre toate cărțile lui Dan C. Mihăilescu, aceasta[1]
a rămas până acum când scriu cea mai puțin comentată. Și asta, desigur,
datorită subiectului, nimic nu poate fi mai împotriva „trendului” estetic,
filozofico-moral, comportamental, ideologic, chiar politic, de azi, decât opera
și prezența publică a lui Ioan Alexandru. Acum, când avem distanța istorică
necesară, putem observa că, în chiar interiorul generației sale de
personalități scriitoricești atât de ne-asemănătoare, ca să nu mai vorbesc de
„nuca” istorică atât de tare în al cărui miez i-a fost dat să viețuiască, bunul
Ioan a fost o prezență cu totul aparte. Tocmai de aceea el incomodează și are o
bibliografie critică mult sub ceea ce ar merita valoarea operei sale. Cartea de
față vine ca o firească datorie: „Îi
datoram aproape dureros această carte”. În libercugetătoria specifică
criticii noastre literare sigur că lipsește un instrument esențial pentru comprehensiunea
sa corectă. Ca și în cazul lui Daniel Turcea, critica dezvoltă o mică
stratagemă, despicând opera în două: la acesta între Entropia și Epifania, la
Alexandru între volumele de până la Imne
și celelalte. Dar, în ambele cazuri (și altele) opera e una, și falia însăși se cere explicată. Ceea ce presupune punte cu
sprijin pe ambele maluri, nu numai pe
cel estetic, ci și pe cel teologico-filozofic. Citez dintr-o scrisoare vibrant
explicativă a poetului tânăr, aflat în momentul străluminării, către bunul
prieten Ion Cocora: „Se pare că mi-am
regăsit credința pierdută în Dumnezeu, cu adevărat și până la moarte. E cea mai
puternică lumină ce-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul și
mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare și
mediumul cel mai favorabil cunoașterii adevărate: Iubirea pentru altul, învingerea
eului și acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut
de sensuri și profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind
dumnezeirea” (citat după ediția Opere
p. XXXI) Eseu confesiv își
subintitulează cartea Dan C. Mihăilescu, și avem aici o indicație de „metodă
critică” dar și o raportare la… Ca părtaș în primii ani al aceluiași traseu,
mărturisesc și eu că despre Ioan Alexandru nu se poate scrie adevărat decât
mărturisind. Atmosfera din Amfiteatrul Odobescu sau din cine știe ce săliță din
subsolurile Filologiei bucureștene (atunci le-am văzu prima și ultima oară)
rămâne indescriptibilă. De altfel, observam că în Istoria sa Alex. Ștefănescu
începe prin a descrie apariția (fulminantă, cuvântul e potrivit) tânărului
student Ion Alexandru la cenaclul Junimea
al Filologiei din Quinet (citat aici în carte la p. 21) Iar Eugen Simion, în
studiul introductiv la recenta ediție din seria de Opere fundamentale de la FNȘA, descrie, simetric, apariția (cam tot
în aceeași perioadă) adolescentului cu poeme la redacția Gazetei Literare. Cele
două descrieri au totul în comun: Ioan Alexandru a fost, până în anii săi din
urmă o apariție care făcea mediul să vibreze. Am revăzut
recent o scenă antologică: în timpul Pieței Universității, Ioan Alexandru ridicându-se
la balconul Universității cu crucea în mână și strigând Hristos a înviat! Într-un gest de o spontaneitate uluitoare, miile
de oameni din piață au îngenuncheat instantaneu și au început să rostească Tatăl Nostru. Gestul a fost atât de
rapid, nepremeditat, autentic și total, încât Poetul însuși a părut, preț de
câteva secunde, surprins. Acesta era Ioan Alexandru. Mă surprinde de aceea că,
în excelenta Cronologie întocmită de Alexandru Ruja la ediția citată lipsește
orice trimitere la activitatea „contorsionată” de profesor a lui Ioan
Alexandru.
Și nu se poate scrie altfel decât
confesiv comprehensiv despre fremătătoarea sa implicare într-un Text
existențial absolut. Noi, care eram studenți (nu numai la Filologie) în
1973-1974, după întoarcerea sa din Germania și când el a început (sub
oblăduirea discretă și eficientă a Doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga) straniile
(în contextul social-politic-ideologic-cultural) sale cursuri Eminescu am fost
atinși nu doar de aripa duhului, cum s-ar spune, ci de-a dreptul uperkutați,
smulși de pe o traiectorie și aruncați pe alta. Iar schimbarea orbitei unui
electron eliberează, se știe, energie. Atomică. Noi eram aduși în starea de a
elibera (acumulând) energie spirituală. „…a
permeabilizat irepresibil întru religiozitate o generație altminteri livrată fatalmente eșecului
profesional, vidului moral, apatiei, dezumanizării. A fost o punte regală între
lirismul adolescentin și filozofia poetică, între vitalismul egofil, retorica
dumnezeirii și lumea Ortodoxiei” (11). Mi-am dat seama acum, citind acest
eseu, că generația noastră, care pe la 1968 începea liceul, avea toate
defectele generației maiului parizian sau a Woodstockului, fără să aibă
calitățile acelora. Fără oameni ca Noica, Ioan Alexandru, Șora, (v. pp. 11-12)
ne-am fi pierdut cu totul. Dan C. Mihăilescu are nu numai ceara sufletului atât
de curată încât „ștampila” să fie limpede citibilă după patru decenii, ci și
talentul stilistic de a surprinde dinamic personalitatea (deloc comodă, pluri-dimensională,
ba chiar contradictorie) a marelui poet. El are un cuvânt preferat: bemol, îndemnând la o fericită
moderație, echilibru, evitare a extremelor. Și mai are ceea ce foarte frumos
numește la un moment dat „auzul inimii” cu
care surprinde „pulsul” celuilalt. Dacă vreți o înțelegere rapidă a ceea ce a
însemnat apariția și cum se desfășura descântecul lui Ioan Alexandru de
re-vrăjire a lumii noastre, citiți lunga enumerație (am scris undeva că Dan C. Mihăilescu
este cel mai mare stilistician al enumerației din literatura noastră) de la
paginile 7-10. După care ne spune ghiduș: „anume
vi le-am înșirat așa amețitor”. Acesta era „efectul” unui curs cu Ioan
Alexandru, o benefică, trezitoare, „amețeală”. El nu „juca” extazul rostirii
profetice (oricât părea unor ființe crescute în duhul modernității
„liber-cugetătoare” de cabotină uneori această declamare), ci chiar o trăia, o
practica. Nu exista disjuncție între ființă și poezie.
Începutul eseului este o bună
contextualizare istorică a apariției Generației 60 și, în interiorul ei, a
orientării aparte a lui Ioan Alexandru. De altfel, pentru că poetul a avut de
la început și până la prematura sa dispariție, o raportare aparte la
istorie/patrie nu se poate să îi înțelegi poezia fără a urmări cu atenție
sporită la nuanțe această situare. De aceea e perfect justificată citarea, de
exemplu, rapoartelor din Cartea Albă a
Securității în legătură cu inclasabilul poet. Autorul eseului confesiv caracterizează printr-o expresie foarte acută
politica oficială față de creatori de acest tip: „valoarea tolerată”. Regimul
avea nevoie, pentru a se legitima, mai ales extern, de astfel de valori.
Păstrare într-o „igienică” unicitate, toate eforturile erau mai ales ca ele să
nu creeze discipoli. Altfel, eseul se păstrează în teritoriul strict al kalokaghatiei, încercând să descrie cât mai
fidel traseul de la Cum să vă spun, Viața
deocamdată și Infernul discutabil, trecând
prin punctul de inflexiune din Vămile
Pustiei, la seria torențială a Imnelor.
Biografic, sunt privite mai îndeaproape trei „vămi” prin care sufletul poetului
s-a laminat, luminat: povestea de dragoste cu Ulvine (cea care a pus „liniște
de veci” pe „noaptea de patimi”, l-a îmblânzit definitiv întru spirit),
întâlnirea providențială cu viitorul stareț de la Rohia, Iustinian Chira,
(teribil schimbul de scrisori din care se citează pe larg) și studiile din
Germania plus călătoriile inițiatice în marile vetre de cultură și
spiritualitate din Europa. Sub presiunea contextului, Ioan Alexandru își
formase un „cod” simbolico-metaforic prin care, de îndată ce-i aflai
corespondențele, îi puteai pricepe lesne predica ori poemul. Asupra acestui cod
întârzie și autorul acestui eseu, cu bine știuta lui sagacitate hermeneutică.
Citez analiza unei strofe din poemul Ascensiune
(din Vămile Pustiei) «Arca propriului destin, corabie-biserică, la
fel de bine leagăn și sicriu, liniște amniotică și tăcere mormântală, alpha și
omega, nava răpirii de sine și-a călătoriei prin văzduhuri acostează în miez de
noapte în portul ființei, ca sorb de experiențe contrarii, topind antinomiile,
distanțele, vârstele, stările: „abia apuci să-ți aprinzi o lumânare și să-ți
mai vezi/O dată capul stins lângă geamu-nnoptat”[…] Arhitecturat cu proiecție dantescă și rostit precum un sumbru
frisonant monolog shakespearian, poemul ce deschide Vămile Pustiei cu sufletul
plutind pe apele văzduhului aplică eului masca isusiacă și face giulgiu din
textura poematică.»(34-35) Dintre cuvintele cheie ale acestui cod ioanic,
unul dintre cele mai importante este pustia.
Iată cum o decodează Dan C. Mihăilescu: „Simbol osmotic, alchimie de antinomii, iad fascinant și eden
distrugător, pustia este chipul diurn al pustiului. Nimicnicia ca energie
infinit emergentă. Nimicul – ipostaziat ca posibilitate absolută. Amnios
paradoxal: steril prin definiție, dar etern plăsmuitor de iluzii. Infinită
arhitecturare a nisipurilor, amăgitoare stagnare a fluidității nesfârșite și
veșnică măcinare a materiei ca însuflețire a mirajului. Domnie a fantasmelor,
măreție a nimicului, pustia șu pustiul
sunt mirii infinirii într-un pat conjugal demonic și angelic totodată,
acolo unde viața devine moarte, iar sfârșitul cauționează de-a pururi orice
început. În pustie se duc laolaltă demonii („ducă-se pe pustii”) și asceții,
marii învinși învingători ai lumii întru schimnicie („i-a înghițit pustia”).
Acolo sunt părinții nevoințelor din Pateric, urmașii Sfântului Antonie de la
„Muntele Dinăuntru”, dar și legiunile de draci. Acolo singurătățile atroce și
ispitirile de zeci de zile, nopți și ani. Acolo pătimirile, caznele,
ispășirile”….Și enumerarea continuă analitic încă vreo două pagini.
(36-38). Și iată și o listă a „simboalelor”, cum le zicea poetul, indicând
discret, prin forma arhaic etimologizantă, că ele se situează într-un alt plan
al interpretării decât cel pur estetic. „Un
corpus redutabil, fraged și tulburător, deși bimilenar, de efigii, răsfrângeri,
lecturi piezișe și proteisme semantice (perfect sintetizate de Alexandru în
arhaismul „simboale”), se revărsa, după decenii de catacombară tăcere, în
matrițele lirismului românesc. Mirele (Iisus), mireasa (Biserica), nunta,
cuvântul, colina („dealul căpățânii”), pelicanul, pâinea, mielul (dar și
„mielul-vultur”), păstorul, crucea sunt „ipostasuri” hristice, de la inițiere
și apostolat, la răstignire și înviere. Omul înaripat, vulturul, leul, taurul
închipuie evangheliștii. Lumina, potirul, ceara, tronul, stupul, mierea,
garoafa, fluturii, vatra, rugul, crinul, trandafirul, laleaua, candela,
arderea, mireasma, adierea sunt însemne ale Fecioarei, Maica Domnului. Tunetul,
stejarul (Mamre), fulgerul, clopotele, izvorul (trei izvoare egal Treimea),
ochiul în triunghi – tot atâtea travestiri poetic-mundane ale lui
Dumnezeu-Tatăl” (69-70) Prin aceste „simboale”, Imnele Bucuriei devin o carte pentru inițiați. Început de ciclu, de
„poezie cu program” spre a cărei bogăție de înțelesuri cartea de față doar ne
deschide ușa. Cu infinite precauții și simț al măsurii. Acest ciclu al Imnelor, prin dimensiunea lui religioasă
și patriotică, este piatra de poticnire a oricărui critic „estetic” al poeziei
lui Alexandru. „Ioan Alexandru a făcut în
ritm năvalnic industrie din ingenuitate, butaforie din credincioșie, dogmă din
inocență și obositoare prolixitate din cea mai pură intimitate” (76) sună
verdictul necruțător. Aici ar fi de făcut o disociere necesară între poezia
religioasă și poezia mistică. Fără a intra în abstruse teoretizări, care nu-și
au locul aici, cred că poezia lui Alexandru atinge, cel puțin în ciclul imnic,
dimensiunea religiosului, (ca la Voiculescu sau Nichifor Crainic sau Radu Gyr),
spre mistic îndreptându-se Daniel Turcea sau ca și necunoscutul contemporan Marius
Iordăchioaia. Ioan Alexandru se vrea mai mult în ipostaza de profet, păstrător
al chivotului neprețuit al Memoriei neamului, decât călător prin ceruri
heruvimice. Traseul lui este pe verticala istoriei, mai degrabă decât prin
„răpiri” extatice pe verticala ierarhiilor cerești. „Simboalele” au încărcătură
culturală, mai degrabă decât una misterică, topindu-se în muzica de condac a
refrenului Bucurați-vă! Poetul e
foarte „transilvănean” și din acest punct de vedere. E un fel de „umilință
haiducească” în această abordare, cum spune foarte potrivit oximoronic Dan C.
Mihăilescu. De legat, firește, de acea mărturisire de ton vetero-testamentar
dintr-o scrisoare către părintele Chira: „eu
sunt un om bolnav spiritual”.
Să înceapă, odată cu acest eseu și
cu citata ediție de Opere, (plus alte
publicații izolate, firește) o perioadă mai bună pentru postumitatea lui Ioan
Alexandru? Greu de spus, întrucât, iată, această postumitate nu are legate de
aripi mai puține pietre de moară decât avea „viața deocamdată” a furtunos
apolinicului poet și profet în vremea ceaușismului atoate castrator. Cam totul
este azi împotriva unui asemenea tip
de poezie în mediul socio-cultural înconjurător. Inclusiv, paradoxal, un anume
model de „religiozitate populară” mai degrabă superstițioasă decât profund
liturgică și culturală, așa cum este poezia lui Ioan Alexandru. Nici Biserica
noastră nu e foarte deschisă spre astfel de căi non-dogmatice de întâlnire cu
poezia vizionară.
Cu ce să închei, de nu cu o strofă
greu de ales dintre atâtea, tocmai pentru mesajul ei în dublu sens ioanic?
Eu
voi pieri. Pe margini apărui
Numai
s-arăt de unde o să vină
Cel
mai cumplit dintre noi toți
Nebunul
blând lumină din lumină
Fluturele (Imnele Bucuriei)
17 feb.2016
[1] Dan C.
Mihăilescu, Ce-mi puteți face dacă vă
iubesc? Eseu confesiv despre Ioan Alexandru, ed. Humanitas, 2015;
