LACRIMA

moto; Romul Munteanu, în noiembrie 2000:

«Poezia şi-a păstrat liniile ei directoare în evoluţia sa, este încă antitragică, ludică, rareori cu un suport filozofic. Acum, sunt semne că poeţii se deschid spre sentiment, spre sertarul inimii, şi eu înclin să cred, pe bază de semne reale venite din câmpul literar, că ne vom duce spre o literatură a inimii, poate chiar şi a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul următor.»


NULA DIES SINE LACRIMA

Am avut, mărturisesc, o tresărire interioară când am citit parcă într-un interviu această afirmaţie a admiratului şi admirabilului nostru profesor, dl. Romul Munteanu. Este una dintre acele afirmaţii critice sortite să facă epocă, o premoniţie, de nu de-a dreptul o profeţie. Arătând, înainte de toate, înţelepciunea aceea de dincolo de perdeaua ondulată a lumii, venită dinspre esenţele ei ascunse, la care omul ajunge doar câştigându-şi adevărat înţelepciune. Afirmaţia presupune la prima vedere curaj şi la a doua vedere desprinderea completă de vanitatea gândirii legată de timp. Să anticipezi într-o epocă în care s-au încercat parcă toate deriziunile posibile (dar, cine ştie, imaginaţia noastră nu are limite) că ne vom întoarce la o literatură a lacrimilor (excepţională sintagmă) înseamnă realmente să fii vizionar. Atenţie, nu literatura voioasă, nici cea horror sau cinică până la ecorşeu se opun literaturii lacrimogene. Dispreţuită de esteţi şi încăpăţânându-se să se vândă bine de cel puţin două sute de ani. Ea este un subprodus estetic de largă circulaţie comercială dar atingând o dimensiune a umanului la fel de profundă ca şi cea tragică. Numai proştii dispreţuiesc plânsul. Literaturii lacrimogene i se opune literatura lacrimii. Adică a plânsului ontologic, a plânsului singurătăţii demiurgice, ca la Eminescu. Nu este, de exemplu, poezia Ilenei Mălăncioiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai limbii române, una a Lacrimii cu majusculă?
Observ în paranteză că am căzut cu toţii într-o greşeală elementară, de şcoală primară estetică, deşi ştim că nu conţinutul face valoarea, respingem ab initio, în numele unei prejudecăţi cu sens invers, literatura sentimentală, ca şi cum sentimentul n-ar mai face parte din fiinţa noastră, ar fi ceva de ruşine: tot ce face referinţă la sentiment, la inimă este iremediabil literatură roz, de mâna a doua. Discutând strict din punctul de vedere al imagologiei, modernitatea se edifică printr-un refuz al inimii. Ea, care avusese pe tot parcursul Evului Mediu un rol, atât de important, teologic, devine sensiblărie romantică. Nula dies sine lacrima, extraordinara formulă a lui Kierkegaard s-ar putea să redevină de actualitate. Să fim oare în pragul unei răsturnări epistemologice, aşa cum au mai fost câteva în istorie? Plânsul interior, plânsul conţinut, este o formă superioară a comunicării cu absolutul. Iar cea mai grea rugăciune a isihasmului nostru ortodox se numeşte tocmai rugăciunea inimii, având numai zece cuvinte.
Cum va arăta literatura aceasta, nu sentimentală, ci metafizică? E greu de anticipat. Ea va vrea să restituie omului o dimensiune pe care acesta şi-a amputat-o voluntar. Nu e o discuţie de estetică, mai degrabă una de antropologie, de etică, de sociologie şi chiar de teologie. Lacrima duce multe.
Rostirea profesorului nostru are, nu întâmplător, ceva oracular. De aceea este, în esenţa ei, inanalizabilă. O acceptăm, sau nu o acceptăm, ca atare. Pe mine unul m-a tulburat până la lacrimi. Începutul a fost făcut.