REZERVOR DE ÎNTREBĂRI
UN SEMN DE ÎNTREBARE
Îmi amintesc starea de şoc (oare cine nu a avut-o?) cu care am citit în AGORA din 1991 celebrul devenit de atunci text al lui Ioan Petru Culianu, Cultura română (1)? Sub acest blestemat semn de întrebare „şezum şi plânsem” până în ziua de astăzi. Care text conţinea acele teribile fraze: „Ca şi socialismul, cultura română de azi nu e decât o speranţă. Privită fără speranţă, se reduce la nimic (sau aproape nimic, dacă concedem că anumite personalităţi de excepţie bine cunoscute, care nu mai trăiesc în spaţiul românesc şi nu mai participă la destinul culturii româneşti actuale, continuă totuşi să aibă o anume înrâurire asupra a ceea ce se petrece acolo). […]… cultura română postbelică nu a produs nimic care să îndreptăţească ideea unei «direcţii» sau a unui punct de referinţă. Or, tot ceea ce am pomenit mai sus se situează în sfera creaţiei artistice, nu a creaţiei de idei, care, oricât ne-am strădui s-o inventăm, conform principiului speranţei creştine, este total inexistentă în România postbelică”. Acest strigăt exasperat al regretatului Culianu are multe în comun cu eseul despre care vreau să notez câte ceva în cele ce urmează (2). Chiar dacă el nu se referă decât la „cultura socialistă” şi la raportul ei cu cei câţiva mari ai exilului. Dar, din articolul profesorului de istorie a religiilor un paragraf anume m-a contrariat atunci îndeosebi: „Cultura e şcoală, sudoare, efort, rigoare a limbajului şi a ideii. Ea trebuie făcută la locul respectiv, cu nuiaua, cu toiagul, cu zăhărelul. Din munca supraomenească a multor refulaţi, obsedaţi, asceţi, oameni infecţi şi fără simţ social, se naşte din când în când un creator căruia îi scapără în cale ideea. Dar invers, dintr-o sumă dar artişti talentaţi, nu poate naşte o cultură, iar ceea ce nu este nu poate nici renaşte, fiindcă renaşterea sa nu e decât o umbră a nimicului”. Şi ceva mai sus „Cultura e o chestiune de şcoală, de tradiţie, de uimire şi efort neclintit. România nu are şcoală, nu mai are tradiţie, nu cunoaşte uimire, se fereşte de efort. Stagnează”. Obsedaţi să inventăm „canoane”, să privim numai „vârfurile” vizibile ale travaliului cultural, uităm că spaţiul cultural este unul multistratificat, că pentru a–l înţelege avem nevoie de o privire „de sus”, şi că între toate aceste straturi trebuie să existe o bună circulaţie de fluxuri informaţionale, în toate sensurile. Se vede repede că tema cărţii aici în discuţie şi a articolului citat, ca şi unghiul de abordare, diagnosticul…sunt asemănătoare: ne-ar lipsi liantul, articularea culturală, observă ambii autori. Şi ambii trimit la acel humus, oameni apucaţi, obsedaţi de o idee, snobi ori refulaţi, genialoizi, maniaci, egolatri sau timizi, veleitari şi grafomani sau anahoreţi ai unei singure teme….toţi aceştia alcătuind un fel de mediu de cultură, în sensul biologic al termenului. Cultura trebuie să fie de tip şi – şi, însumare răbdurie de-a lungul generaţiilor, nu de tip ori – ori, cum se prezintă ea la noi, unde ori eşti geniu „canonic”, ori nimic. Cultura este ascensiune, urcare, agăţare din treaptă în treaptă, (modelul scării funcţionează în perspectiva sociologică, trebuie să te uiţi nu numai în sus spre ţintă, ci şi în jos, spre treapta pe care ai pus piciorul care este important să ţină, să te poţi sprijini pe ea cu toată greutatea).
CINE LEAGĂ LANŢUL?
De la această exasperare conţinută pleacă analiza lui Patapievici, ambiţionând să pună în concept şi silogism starea de indigenţă a culturii române. Nu ambiţionez în aceste rânduri o radiografiere integrală a acestui proiect, ci intenţionez să-l privesc dintr-o perspectivă mai îngustă dar, în acelaşi timp, cred, esenţială pentru problematica deschisă: învăţământul. Unde altundeva se prepară mediul bun conducător de cultură, dozajul corect între ideile de specialitate şi cele generale, se fondează ierarhia valorilor şi simţul valorilor, se construieşte un sens al tradiţiei, se formează cultura (cultul) „lucrului bine făcut” şamd, dacă nu în şcoală, începând cel puţin de la nivelul mediu? De altfel, în mai multe rânduri autorul aduce în discuţie chestiunea Universităţii, fără să insiste căci nu acesta era scopul său. Am schiţat, sigur, în enumerarea incompletă de mai sus liniile unui tablou ideal, faţă de care şcoala românească se află la distanţe astronomice. Căci, la modul ideal, poate funcţiona oare competitiv sistemul educativ, eficient pe termen lung (şi mă gândesc la o eficienţă economică dar mai ales la una pe planul împlinirii umane, a exploatării la maximum a potenţelor creative individuale şi colective) fără a-şi pune problemele pe care H.-R. Patapievici le enunţă aici: ce trebuie învăţat în şcoală (raportul dintre cultura generală şi culturile de specialitate), cum trebuie ele însuşite pentru a nu fi literă moartă, care să fie priorităţile şamd? Inutil să spun că planurile noastre de învăţământ sunt departe de a se împotmoli în astfel de subtilităţi. E o poveste oarecum folclorizată după care, la începutul anilor 90, pe timpul scurtului ministeriat Şora la Învăţământ, în acea epocă a tuturor entuziasmelor naive, sub conducerea lui Sorin Antohi parcă, se concoctaseră nişte legi privind întregul sistem de învăţământ care n-au ajuns niciodată să fie discutate sub pretextul că „sunt prea avansate pentru situaţia noastră” (sic!?) E un bun punct de la care se poate porni analiza cărţii lui H.-R. Patapievici. E o carte puzzle a unui gând simplu dar care se încearcă a fi dus până la capăt: de ce suntem, încă, o cultură second hand, de ce nu se încheagă nici o continuitate, nici o tradiţie într-un spaţiu cultural în care nu lipsesc creatori de anvergură în multe domenii? Pentru că nimic „nu se leagă”, maioneza se taie, non sequitur, este o cultură, aş spune, corpusculară, discontinuă. Nu avem un „mare lanţ al fiinţei” dincolo „de mode şi timp”. Aceasta fiind premiza, ea se încearcă a fi analizată şi defoliate „cauzele prime şi ultimele consecinţe” ale acestei situaţii. Pornind de la o întrebare simplă, pusă cândva de Gabriel Liiceanu, „De ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti?”, autorul ne propune nu numai o explicaţie, ci un tablou funcţional al unui întreg mecanism cultural-mental. Pentru că, genetic şi structural, cultura română se situează sub zodia unei imposibile încatenări, ceea ce mitic a fost de mult aşezat sub semnul Meşterului Manole, al zidirii mereu dărâmate şi mereu luate de la capăt. „…aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului” (p.12)
Autorul joacă pe terenul preopinenţilor, întrucât i s-a reproşat (lui şi „grupului de presiune intelectuală” din care ar face parte) că violentează principiile democratice ale unei pieţe libere a ideilor. De acea încearcă o demonstraţie fără rest tocmai a felului în care (nu) funcţionează această piaţă, încă de la formarea intelectualităţii în România, până la decapitarea comunistă. Pentru că la noi nu s-a format niciodată o adevărată piaţă a ideilor „Prin urmare, ca să înţelegem de ce nu avem o istorie a filozofiei româneşti trebuie să ne întrebăm de unde provine acest raport de «nu urmează» între operă şi mediul ei cultural, între valoarea operei şi capacitatea mediului cultural de a o prelua, valida şi încadra într-o tradiţie vie a receptării. De ce, adică, mediul cultural românesc «amuţeşte» vocea operei, iar vocea operei «tace» în mediul acustic al pieţei româneşti de valori?”(p.23) Şi una dintre explicaţiile acestui autism cultural stă tocmai în disfuncţionalităţile învăţământului. Cum spune imediat: „O explicaţie a acestei «tăceri» ar trebui căutată, poate, în disocierea totală a instituţiilor universitare şi academice de mediul în care se manifestă ideile creatoare ale epocii, mediu sistematic relegat la periferia instituţională a societăţii, cel puţin în comunism. Disocierea universităţii de mediul cultural viu al unei societăţi are un efect negativ atât asupra universităţii, cât şi asupra mediului cultural: prima se osifică, al doilea îşi coboară standardele…”. Pentru a merge la originile acestei pieţe, să pornim de la Anexa II, Despre argumentul lui Titu Maiorescu. Teoria formelor fără fond este un model pe cât de simplu în aparenţă, pe atât de convingător al modului în care se petrece o aculturaţie. Junimea, în intenţiile ei originare, era ea însăşi o splendidă construcţie în aer. Fără nici o bază în mediul socio-cultural în care se năştea. Şi, mai mult, prin acutul studiu O cercetare critică…, Maiorescu dinamita cu inimitabil curaj până şi bazele iluzorii ale unui eventual mediu conjunctural, tocmai pentru că nu-l considera corespunzând „criteriului adevărului”, cum spune H.-R. Patapievici. Radicalismul său: „ este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă de loc decât să o facem lipsită de artă frumoasă, mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociere să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate, decât să le facem toate aceste fără maturitate ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi” poate surprinde, e polemic evident, dar e perfect congruent cu întreaga sa activitate culturală ulterioară. Care e o activitate ziditoare şi nu în primul rând demolatoare, cum este perceput adesea. În 1881, Eminescu publica în Timpul articolul cunoscut sub numele Semibarbaria, în care, cu o logică implacabilă, demonstra că semibarbaria nu e o etapă de progres, o treaptă intermediară între barbarie şi civilizaţie, ci o decădere, paradoxal barbaria este mai bună decât semibarbaria pentru că este autentică. O demonstraţie riguros similară cu cea maioresciană, susţinând aceeaşi organicitate a formelor cu conţinuturile. Revenind la acţiunea culturală a Junimii: prelecţiunile populare nu urmăreau tocmai să creeze un public bun conducător de cultură fondată pe autenticitatea izvoarelor şi a faptelor (conservatorismul nu e altceva)? În fond, dacă privim în întregul ei acţiunea culturală a lui Maiorescu (ca ministru şi parlamentar) vedem în el cel mai radical schimbător de canon cultural din cultura noastră. Reformele învăţământului pe care a tot încercat să le treacă şi care s-au realizat totuşi ulterior sub alte iniţiative erau tocmai în sensul reducerii „culturalismului” – în înţelesul dat de autorul nostru – şi al sporirii specializărilor „practice”, polemicile sale fixau regulile şi arta dezbaterii culturale în spaţiul românesc, didacticismul care i s-a reproşat atâta e tocmai expresia voinţei de a fixa jaloane indestructibile într-un spaţiu pe care mulţi îl credeau complet fluid. Tudor Vianu observa cu acurateţe că „Junimea n-a fost atât o societate cât o comunitate”. Adică exact elementul esenţial carent în chimia noastră socio-culturală. O comunitate care a rămas, prin forţa împrejurărilor, prea mică. Universitatea românească în 1862 când Maiorescu devine rector arăta cu siguranţă cu totul altfel decât cea din 1917 când, la moartea Profesorului, era profund „maiorescianizată” şi devenise o instituţie cel puţin onorabilă, care îşi merita numele. În fond, dacă în 1867 Maiorescu şocase, era tocmai pentru că încercase să stabilească nişte standarde intelectuale neobişnuite la noi, similare celor occidentale, fără derogări. Cu imperativul subiacent: ori faceţi faţă acestor standarde, ori pieriţi! Acesta este înţelesul citatului amintit mai sus şi secretul revoluţiei canonice junimiste. Aici el nu se mai adapta la „mediul” local, ci tocmai că dorea să introducă un mod de relaţionare intelectuală trans-personal, de unde faimoasa răceală analitică a discursului său.
Din păcate, puterea lui şi a altora care au lucrat în acest sens se opreşte aici. Portretul necomplezent pe care dl. Patapievici îl face Universităţii româneşti este fără îndoială exact. Am întârziat asupra momentului Maiorescu pentru că este în fond piatra de căpătâi a modernităţii noastre culturale. Se construiseră nodurile, nu mai apucăm să construim şi reţeaua. Să fie vorba de un defect congenital? Să fie, din nou, vina istoriei? Oricât ar părea de facilă, această din urmă explicaţie, ea ţine cel puţin într-o oarecare măsură. Mă gândesc de exemplu la celebrul articol din 1927 al lui Mircea Eliade în care viitorul savant observa că ei sunt prima generaţie ce se poate dedica în întregime realizării spirituale, nemaiavând o misiune istorică stringentă. Probabil că încă 2-3 generaţii dacă istoria ar fi curs altfel, s-ar fi atins acea masă critică de care vorbeşte dl. Patapievici necesară bunei funcţionări a pieţei culturale. Că s-ar putea să nu fie vorba de un fenomen exclusiv autohton mă face să cred de pildă o capodoperă cum este Radiografia pampei, a lui Ezequiel Martinez Estrada, din 1933, unde iată ce citim: „Adoptarea unui sistem de guvernare, precum şi a unor legi perfecte pot fi piedicile etice, intelectuale şi politice cele mai grave pentru dezvoltarea vieţii unui popor. Fiecare popor are nevoie de constituţia şi legea sa, nu se poate concepe că ar fi în stare să existe fără ele, pentru că nu se poate concepe că un popor a putut creşte departe de focarul în care viaţa şi legea formează o unitate, pentru că nu se poate concepe că un asemenea popor ar fi putut ajunge dintr-o dată la o formă juridică. Adoptarea unor legi îndelung confruntate cu experienţa, la popoare îndeobşte numite noi, poate conduce la dezordini provenite din incompatibilitatea legii scrise cu cea vitală, manifestată prin rupturi greu de explicat ale structurii sociale. […] Pentru a înlocui aceste organizaţii tehnice şi naturale,la care antropologic colaborează suma infinitezimală a aporturilor individuale [sic! n.m] am construit, în urma influenţei oamenilor de talent, a variatului şi contradictoriului aport al imigrantului şi a adaptării băştinaşului, forme false, care nu concordă nici cu peisajul, nici cu volumul total al vieţii, nici cu orientarea ei naţională, dând o rezultantă asimptotică ce sileşte permanent figura obţinută să primească o înfăţişare eretică şi schismatică. Acesta a fost însă singurul mijloc pe care îl avem, lipsiţi fiind de alveole ancestrale; în locul unei forme cristalizate firesc, noi întrebuinţăm imitaţia fabricată. Am construit aceste forme ca pe un fagure cumpărat, însă oricare ar fi astăzi avantajele şi foloasele pe care le aduc aceste forme, ele nu sunt considerate decât simple recipiente pentru un conţinut inform, anorganic şi suspus fermentării. Greşeala,, dacă poate fi considerat greşeală faptul că o nevoie urgentă te-a obligat să adopţi o formulă fără să poţi alege, a constat în dorinţa de a adapta, cu o grabă excesivă, forme logice şi ineluctabile, dar specifice altor medii, mediului nostru în care dispoziţia naturală a locuitorilor şi nesfârşita întindere a orizonturilor îşi găseau orientarea în direcţii proprii….” (3) Înlocuiţi „imigrantul” cu tânărul plecat la studii în Occident şi veţi avea exact discursul maiorescian despre Consituţie şi formele fără fond.
Ceea ce demonstrează eseul lui Patapievici este tocmai că o ţară care face mare caz de tradiţiile sale este incapabilă să-şi formeze o tradiţie a construcţiei intelectuale. „Este ca şi când în mediul intelectual românesc n-ar putea coagula nici o tradiţie intelectuală” (p. 27) „Principiul succesiunii neîntrerupte” nu se poate, evident, aplica într-un învăţământ preocupat de orice altceva decât de principii şi de idei. Să dau exemplul cel mai la îndemână: studiul liceal al literaturii române. În liceu se studiază orice altceva, dar nu literatura română. Este o înşiruire de teme şi de texte din care orice perspectivă istorică, evolutivă, deci orice idee de continuitate sunt excluse. Iar autorul, ca om în care se încorporează o idee, este cu desăvârşire ignorat, câtă vreme nu contează decât „structurile compoziţionale”, „perspectivele narative” şi „trăirile eului poetic”. Nu se poate discerne o scară valorică, deci propunem viitorului generaţii castrate de ideea de valoare. Şi de „simţul” special al recunoaşterii ei. Ultima clasă este dedicată unor „dezbateri” pe teme „la modă”: identitatea naţională, noi şi ceilalţi, România între Occident şi Orient, balcanismul etc. Numai că, nimic din ceea ce s-a studiat în anii precedenţi nu pregăteşte o asemenea abordare sintetică, necesitând o lejeritate bibliografică şi analitică pe care n-am antrenat-o prin nimic în anii precedenţi. Renunţându-se la cultura generală şi centrându-se numai pe texte disparate, în funcţie exclusiv de ilustrarea unor concepte ale teoriei literare, li se refuză elevilor tocmai perspectiva „de sus” asupra fenomenului. Cu alte cuvinte, li se oferă textul, dar li se refuză contextul, ceea ce falsifică irevocabil înţelegerea. Mutatis mutandis cam acelaşi lucru se petrece şi în învăţământul superior. Boala veche a ruperii mediului universitar de mediul ideilor pe care o diagnostichează autorul se accentuează în situaţia socială actuală. La pag. 38 avem un tablou negru al modului în care s-a deprofesionalizat corpul profesoral chiar în vremurile în care se forma sub exigenţele străinătăţii. Reveniţi într-un mediu nepropice (eufemistic vorbind), lipsit de oxigenul dezbaterii culturale, profesorii intrau într-un mecanism care nu aducea decât „dependenţă şi minorat” (p. 41). Teza cărţii: „Sănătatea unei culturi stă sau cade împreună cu relaţia de colaborare care se stabileşte între cultura generală şi culturile de specialitate – şi anume, depinde de capacitatea culturii generale de a oferi un suport durabil şi forţă culturilor de specialitate, cărora să le fie în acelaşi timp cadru, adăpost şi oglindă. (p. 43) este clară şi idealistă. Format şi dominat de modelul culturii generale, mediul nostru cultural se găseşte astăzi, cred, într-o periculoasă suspensie: cultura generală şi-a pierdut prestigiul formativ şi e pe cale să fie abolită în sistemul de instrucţie, şi modelul pragmatic al culturilor de specialitate nu a venit încă să o înlocuiască. Vezi în acest sens subtitlul grăitor al cărţii. Citez, în completare, dintr-un percutant articol apărut în numărul pe noiembrie al acestei reviste: Primejdiile populismului în educaţie, semnat de Mihai Maci: „A face din şcoală un fel de întreprindere ce pregăteşte – pe bandă rulantă – oameni care nu ştiu decât ceea ce solicită piaţa momentului şi a decreta a(b)ulic că tot restul e irelevant şi inutil revine la a deturna şcoala de la menirea ei”. Şi mai departe: „Debusolaţi în absenţa unei profunzimi (a lor şi a lumii) care să dea semnificaţie făptuirii lor, absolvenţii şcolilor şi ai facultăţilor, reduşi la condiţia de «interfeţe» ale noilor tehnologii cad în ei înşişi, devenind nişte autişti cinici al căror numitor comun e forma goală prin excelenţă: banii. A vorbi de epurarea programei de materii «inutile», de mărirea rolului practicii în cadrul orelor de curs, de «opţionale», de «dezbateri» şi de «referate» sau «eseuri», fără discernământ, la toate nivelele educaţiei, fără a se întreba în care ciclu şcolar se pun bazele descriptive pe care pragmaticul e menit a le articula în concret, revine la a-i trata pe elevi în dispreţul formării, ca pe o masă informă de viitori roboţi meniţi a umple rubricile unei statistici oarecare a administraţiei centrale”.
N-am deviat de la subiectul cărţii lui H.-R. Patapievici, dimpotrivă, suntem in medias res pentru că structurarea unei pieţe a ideilor se formează, în fond, încă din liceu. În interbelic elevii de liceu erau printre consumatorii principali de presă culturală. (A fost o vreme când asemenea tip de liceu se numea cu îndreptăţire măcar în intenţie „de cultură generală”). Astăzi, cred că procentul celor care au deschis o revistă culturală se scrie cu ceva zerouri după virgulă. Ca să nu mai vorbesc de studenţii la Litere care n-au citit în viaţa lor nici măcar România Literară…. Sunt irelevante asemenea exemple? Ele au, poate, ceva între derizoriu şi pitoresc dar, privite cu atenţie, funcţia lor este de simptome vizibile ale unui rău de profunzime. Este tocmai cel asupra căruia se apleacă eseul de faţă. Am impresia că interminabilele discuţii despre reformarea învăţământului, în care se pare că nimeni nu ascultă pe nimeni, se poartă exclusiv pe plan tehnic, perspectiva „filosofică”, generală, antropologică, lipsind cu desăvârşire. Şi dacă „modelul formativ al oricărui culturi este idealul omului cultivat” (p.53), atunci şcoala românească a pierdut, mi-e teamă că definitiv, bătălia. Ce să mai spui de date tulburătoare, pe care „reformiştii” noştri se feresc ca de foc să le invoce! Cum ar fi capacitatea de lectură sau de a face calcule matematice (programele cunoscute sub numele de PIRLS şi TIMSS, disponibile pe internet) a elevilor noştri, aflată pe o pantă descendentă şi situându-ne pe ultimele locuri între ţările europene. În acest sens, parafrazând din nou subtitlul cărţii, putem spune că s-a renunţat la o calitate a şcolii autohtone, care dincolo de circumstanţele istorice s-a păstrat chiar sub comunism, fiind însă prost articulată în sistem, anume formaţia pe baza culturii generale, pentru a se introduce în loc „cojile” (cu un cuvânt care le plăcea junimiştilor) unui învăţământ „specializat” de o ineficienţă strigătoare la cer.
„NOUA INCULTURĂ GENERALĂ”
Trei enunţuri: 1. „Din punct de vedere teoretic, deci nu sociologic şi nici pedagogic, din punct de vedere strict teoretic cultura generală este alcătuită din totalitatea întrebărilor care ne privesc pe toţi şi care nu au primit încă nici un răspuns specializat, de natură pur tehnică” (p. 136); 2. „Dacă nu a murit încă de tot, cultura generală e pe cale de rapidă dispariţie, împreună cu idealul umanist de emancipare prin cultură care a generat-o” (p. 156); şi 3. „La noi, în spaţiul public, specializările nu comunică, oamenii dintr-o disciplină refuză să discute, grupările intelectuale se detestă, personalităţile se suspectează, premiile sunt gândite ca premii – contra ( nu ca premii – pentru). Lumea cultivată e sfâşiată între provincii istorice, cartele de generaţie, partizani de ideologie, partizani de chiverniseală, ţuţeri de inimă, neo-oportunişti şi paleo-oportunişti. Lichelismul de afirmare se luptă pe viaţă şi pe moarte cu oportunismul de lichidare şi ambele se aliază împotriva noului care nu are girul coteriilor acceptate…” ş.a.m.d, vezi întregul tablou de la p. 97. Cuvântul cheie în cele de mai sus este „comunică”. Aş spune că principala carenţă a corpului nostru social este tocmai această lipsă a conectorilor de comunicare, a „telomerilor culturali”, dacă îmi este îngăduită o astfel de metaforă. Iar în interiorul ariei culturale, lipseşte, la fel, comunicarea între palierul culturii generale şi cel al specializărilor, între diferite centre de cercetare se stabileşte o tensiune de cetăţi aflate în bătălie în spatele unor ziduri înalte, şi nu o concurenţă reciproc stimulatoare şamd. Suntem, ca să folosesc termenii profesorului Sorin Alexandrescu, într-o cultură marginală care „nu este o cultură inferioară” .(4) Şi, fiindcă tot am amintit studiile, poate cele mai interesante analize ale culturii române apărute după 1990, profesorului Sorin Alexandrescu, este obligatoriu să mă refer la Privind înapoi modernitatea (5) . Spicuiesc de aici trei citate: „…modernizarea nu este posibilă fără modernitate…dezvoltarea economică, proprietatea privată şi democraţia sunt indisolubil legate şi orice încercare de-a o realiza numai pe una dintre ele, în detrimentul celorlalte, duce la eşecul tuturora…modernitatea trebuie ori realizată integral, ori depăşită integral”. „România nu a ieşit din modernitate, României i s-a furat modernitatea”; şi „postmodernitatea nu înlocuieşte modernitatea, precum în Occident, ci i se adaugă, ambele dovedindu-se straturi ale unei societăţi despre care se poate spune, la fel ca în alte perioade istorice, că este o societate, dacă nu hibridă, în orice caz heterogenă”. S-a discutat mult, mai aplicat sociologic sau mai vituperant jurnalistic despre existenţa a mai multor Românii. Nu ştiu câte Românii există, cert este că ele au un cadru cronologic diferit, trăiesc în epoci diferite: de la pre-modernă (aproape feudală pe alocuri) la modernă şi post-modernă, cu ritmuri diferite. Nici un sânge, nici un impuls nervos nu circulă între aceste enclave sociale.
Nu putem să nu aruncăm în trecere o privire şi peste stilul acestei cărţi, întrucât el înseamnă mai mult decât o simplă modalitate de ex-punere. Distanţa dintre incendiul (auto)devorator din Politice şi gheţarul silogistic din această carte fără adjective vrea să fie prin ea însăşi o lecţie despre o anume evoluţie dezirabilă a culturii române. Din păcate, cartea a avut rolul unei puneri în abis care îndreptăţeşte cele mai negre aserţiuni din paginile ei. Deşi au trecut câteva luni bune de la apariţie, cartea e departe de a fi stârnit discuţiile pătimaşe pe care le-a provocat de pildă Omul recent. Este un omagiu indirect şi trist adus autorului, semn că teoria lansată în lucrare, a lui non sequitur este valabilă. „Cultura înseamnă capacitatea de a recunoaşte precedenţa şi de dansa, juca, conversa, a face prestidigitaţii cu ea. Cultura nu este o modalitate de a cunoaşte, ci este modalitatea prin care oamenii îşi amenajează viaţa. Cultura nu epuizează scopurile ultime, dar e greu de imaginat un om care să aibă scopuri ultime şi care să nu fie el însuşi o cultură. Dacă nu le creează, le face posibile. Uneori le contrariază, dar fără cultură nu este posibilă articularea lor cât de cât complexă. Cultura este un instrument de sporire a vieţii. Pe de altă parte, îi hrăneşte profunzimea, pe de alta, îi ofertă cadrul de manifestare şi de exprimare.. cultura nu este obligatorie. Dar fără ea nu poţi arăta nici ce eşti, nici de ce eşti, nici cum eşti. Ea e limbajul umanităţii, fără a fi natura ei”… (p. 151) Or, şcoala noastră de azi nu oferă în nici un fel un model („precedenţa”), nu oferă acea lejeritate de a te mişca în spaţii şi timpuri diferite, de a recunoaşte esenţele, nu e preocupată deloc de „amenajarea” vieţii, nu identifică nici temeiuri nici scopuri viabile ale actelor existenţiale, e preocupată de proceduri şi nu de conţinuturi, nu „sporeşte” viaţa, nu oferă un spaţiu de exprimare, precaritatea limbajului absolvenţilor (în înţelesul cel mai imediat al cuvântului) sare în ochi. Fetişizarea grilei, de pildă, ca unică metodă de examinare aboleşte dintru început orice abilitate de a construi un discurs argumentativ. Mai sus citatul profesor Sorin Alexandrescu făcea o comparaţie structurală între societatea comunistă românească şi cea feudală (6). Cred că putem extrapola această rimă epistemologică, imaginând „un nou Ev Mediu” pentru societatea românească a viitorului apropiat: o foarte subţire categorie de clerici/intelectuali, închişi între zidurile mănăstirilor/biblioteci, laboratoare, şi restul populaţiei (a cărei structurare nu mă interesează aici), cu o instruire minimală, (echivalentă cu analfabetismul funcţional) doar atâta cât îi este necesară pentru adaptarea la funcţiile războiului/politicii, comerţului, industriei, acei „intelectuali lipsiţi de cultură”, ultima specie rezultată din experimentele geneticii ideologice postmoderniste. Şi asta în lipsa vârfului triunghiului, Dumnezeu, care unea în adevăratul Ev Mediu celelalte două unghiuri.
H.-R Patapievici are bosa subtitlurilor. Omul recent avea ca subtitlu: O critică a modernităţii din perspectiva întrebării „ce se pierde atunci când ceva se câştigă”. Cartea de faţă reprezintă o aplicaţie a acesteia, un studiu pe cazul culturii române cu subtitlul: O modestă propunere de a regândi cultura română pornind de la ce îi lipseşte, fără a renunţa la ceea ce, în aparenţă, îi prisoseşte. Cele două subtitluri sunt riguros simetrice. Pornind de la fundamentele ei, cultura română pare a se dispensa în ultimele două decenii de a-şi „completa” modernitatea nedesăvârşită, importând fără discernământ (auto)critic „proceduri” în loc de „conţinuturi”. „Cine crede că importă spirit copiind proceduri se condamnă la alterarea discernământului” (p.103) Sigur, avem o remarcabilă tradiţie a „arderii etapelor”, încă din epoca paşoptistă. Dar, cenuşa acestor succesive arderi riscă la un moment dat să înfunde coşul. Poate că sunt lucruri care nu se pot face altfel decât la timpul lor, nu oricând şi, mai ales, nu oricum. Din urzeala care a stat la baza acestor însemnări, „citind” învăţământul românesc din perspectiva teoriei propuse în Idei & blocaje, putem observa că s-a pierdut fără remuşcări ceva care reprezenta un minim dar bun capital de pornire. Care ar fi arătat cam aşa: „Numărul oamenilor inteligenţi care au interese cognitive şi dincolo de specificul profesiunii lor este la noi încă remarcabil de mare. Numărul medicilor, avocaţilor, economiştilor, inginerilor, constructorilor, matematicienilor etc. cu adevărat culţi este încă, sensibil mai mare decât în culturile occidentale de azi, unde prestigiul idealului de om cultivat este aproape nul” (p. 153). Toate (pseudo)reformele învăţământului nostru, lipsite de viziune filozofică, sociologică şi antropologică, au făcut tot ce se poate pentru a muta în uiare cât mai repede acest ideal al omului cultivat. Adăugând şi celelalte fenomene ale istoriei noastre din ultimele două decade, ne putem închipui că asistăm la un amurg. Ne situăm astfel deasupra unui mare gol. „cultura nu este totul. Dar face ca totul să fie cu putinţă. Faptul că ea nu este totul ne îndreptăţeşte să nu îi dispreţuim pe oamenii inculţi. Dar faptul că fără ea nimic nu ar fi cu putinţă aruncă o lumină urâtă asupra inculturii, chiar dacă oamenii inculţi rămân nejudecaţi. În această lumină, oamenii inculţi sunt umanităţi ratate. Sunt speranţe irosite. Sunt bogăţii de care nu va afla nimeni nimic niciodată” (p. 152)
„Umanităţi ratate”? Câtă umanitate ratată mai poate încăpea spaţiul românesc fără să se destrame? Întrebarea mea sună patetic, exact la antipodul lucidităţii tonului din această carte. Pur şi simplu, s-ar putea să fie etape ignifuge, care nu pot fi „arse” deci, care trebuie trăite, interiorizate organic. Recăderile în pre-modernitate de care vorbea profesorul Sorin Alexandrescu şi care au marcat în special epoca „socialismului multilateral dezvoltat”, s-au făcut, din păcate, simţite şi în postmodernism. Aş trimite aici la nota de la paginile 234 ş.u. în care autorul răspunde cărţii fanion a anti-patapievicienilor, Boierii minţii, a lui Sorin Adam Matei. Este poate cel mai maiorescian text din această carte, prin răceala şi stringenţa logică şi fineţea execuţiei cu minimum de implicare personală. Omul postmodern pe care H.-R. Patapievici l-a pictat sub numele de om recent şi din care ultimele generaţii intelectuale de la noi şi-au făcut chip cioplit este un eşec nu numai în sine, dar, ca o radiografie pe fondul alb, îşi arată limpede bolile tocmai în statele est-europene care nu şi-au epuizat modernitatea, cărora li s-au amputat de către comunism câteva decenii de dezvoltare normală. „Pentru o ţară care numără peste un milion de victime ale ideologiei marxist-leniniste, revenirea în forţă a marxismului în deghizament postmodern (studii critice, postcolonialism, feminism, tot sosul) este stupefiantă intelectual şi dezgustătoare moral. Pe când avea drept cultură doar cultura generală, România nu a reuşit să parcurgă toate etapele autonomizării disciplinelor speciale şi a rămas să suporte toate dezavantajele lipsei de specializare, fără să poată trage foloasele culturii ei generale” (p. 142) Suspendată într-un teritoriu al nimănui şi al tuturor, civilizaţia română se află încă în căutarea identităţii, nefixată din cauza „incapacităţii de a naşte în sânul ei, în mod organic, culturi de specialitate viabile” (p.152) Şcoala, universitatea, în special nu dau nici o atenţie acestei sintagme incidente: în mod organic. Asta ar însemna o analiză obiectivă şi detaliază a primelor cauze şi a ultimelor consecinţe a evoluţiei şcolii (societăţii) româneşti, cu scopul de a putea întemeia un viitor. Crescut, nu copt în solariile corectitudinii politice. „Cultura română e o cultură nedusă până la capăt” (p.152) Poţi fi de acord cu întreaga construcţie teoretică a lui Patapievici, sau poţi avea rezerve, nu poţi face abstracţie de pertinenţa întrebărilor şi de febra soluţiilor, de asumarea totală a ex-centricităţii culturii din interiorul căreia vorbeşte şi a propriei ex-centricităţi din interiorul acestei culturi.
„Situaţia de fapt”, cum spune autorul, de la care pornim, este următoarea: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului. Călătorul nostru ar observa că la noi cărţile originale nu suscită discuţii, şcolile de gândire sunt mode de împrumut ori grupuri sudate prin forţa convingerilor profitabile, teoriile noi trezesc apatii durabile şi stârnesc antipatii ireversibile, în timp ce, sub raport uman, competenţele cedează totdeauna invidiilor, invidiile corup ireversibil onestitatea, adevărul cedează totul bârfei, bârfa nu cedează nici celei mai solide reputaţii, iar mersul ideilor este un povârniş al elanurilor avortate” (p.12). Ce să mai spui după acest diagnostic fără rest? Idei? Avem. Dar mai mult blocaje.
NOTE: (1) În AGORA, vol. IV, nr. 3, iulie – septembrie 1991, pp. 31- 36; Articolul a fost reluat în volumul Păcatul împotriva spiritului, ediţia 1999, editura Nemira pp. 190 ş. u. Textul publicat în revistă poartă data 8 septembrie 1982. În volum el este precedat de o notă cu indicaţia AGORA, 1991, deşi ea, ciudat, nu apare în revistă. O reproduc aici parţial ca un semn al entuziasmelor epocii, textul profesorului Culianu fiind o critică necruţătoare a distrugerii culturii române de către comunism. Textul lui Patapievici bate mai departe, el vrea să identifice mecanisme, cauze genetice şi funcţionale: „Cred, într-adevăr, că distrugerea culturii române operată de comunism a fost totală. Dar am încredere nemărginită în potenţialul creator al generaţiilor de mâine. Dacă viitorul politic şi social al României nu mi se pare deloc limpede, cred că în haosul actual se nasc fermenţii unei libertăţi creatoare care-şi va da, desigur, roadele în cultură. De aceea public aici pagini scrise acum aproape zece ani, cu bucuria de a şti că dezastrul cultural pe care-l semnalam atunci nu este ireversibil”. Ce tragic hohot de râsu-plânsu îţi înăbuşi în faţa acestei din urmă propoziţii!
(2) Horia-Roman Patapievici, despre idei & blocaje, Humanitas 2007;
(3)Martinez Estrada, Radiografia pampei, ed. Minerva 1976, vol. 2, pp. 183 ş.u.
(4) Sorin Alexandrescu, Identitate şi ruptură, ed. Univers, 2000, pp.30 ş.u.;
(5) Sorin Alexandrescu, Privind înapoi modernitatea, ed. Univers,, 1999, pp. 340-341;
(6) Identitate şi ruptură, ed. cit. Prefaţă: Între călugări şi eretici;
