Scrisori

SUB PECETEA TAINEI
Moto: „În epoca informaţiei, posibilităţile de a mai învăţa să citeşti sunt pe cale de dispariţie” (147)

Pecetea ascunde, dar şi adevereşte, autentifică. Pecetluită, deşi nu îşi pierde caracterul de ascuns, taina se adevereşte a fi. Scriu despre corespondenţa dintre Martin Heidegger şi Hannah Arendt nu în calitate de specialist (???), ci de amator de „documente umane”. Iar culegerea de faţă (1) contrazice tocmai ceea ce căutăm îndeobşte ahtiaţi într-un volum de corespondenţă: dezvăluirea. Nimic din cele 152 de texte compuse de-a lungul unei jumătăţi de veac nu face cu ochiul spre intimităţi scandaloase, dintre cele care au pigmentat cu asupra de măsură biografiile celebre ale secolului XX. Dimpotrivă, avem de-a face aici cu o cu totul altă „cultură a intimităţii”, după expresia atât de potrivită a editoarei germane (2). Un tip de cultură, probabil, iremediabil dispărută. Intimus, cel mai adânc, cel mai depărtat însemna în latină. Cicero spune, şi se potriveşte perfect în contextul de faţă, „Ex intima philosophia haurire”– a scoate din adâncul filozofiei. Realmente documentele acestea existenţiale par ieşite cu greu la suprafaţă dintr-un adânc al gândirii survenite din interiorul iubirii, şi nu pur şi simplu despre iubire. «…documentele publicate aici, şi mai ales cele din anii douăzeci, constituie – dincolo de cei doi corespondenţi şi parteneri ai acestui dialog – mărturii ale unei culturi a intimităţii dintr-un alt timp, care urmează nişte modele de comportament ce pot părea stranii unor generaţii care au crescut în timpul sau după revoluţia sexuală şi tocmai de aceea le pot trezi interesul. Relaţia pare să fie marcată, din diverse motive, care nu pot fi discutate aici, de o „pudoare” invocată adesea. Reversul ei, adică lipsa de francheţe reciprocă, este rareori conştientizat în mod explicit. „Există o vină ivită din lipsa deschiderii către celălalt” îi scrie Hannah Elfridei. Şi aproape în acelaşi timp, Heidegger recunoaşte „de obicei vorbim prea mult; uneori însă, spunem prea puţin”» – fixează editoarea germană în postfaţă esenţa problemei (p. 442). „Epica” acestei legături dintre doi oameni care au marcat decisiv istoria intelectuală a secolului XX este de o năucitoare linearitate. Cel puţin la suprafaţa ce se îngăduie privirii. Heidegger este un profesor de filozofie la Marburg despre care deja s-a dus vestea pentru modul inedit în care practică filozofarea, Hannah îi devine studentă. Apropiere fulgerătoare. Suntem în 1925. O jumătate de veac mai târziu, în decembrie 1975 ea, în mai 1976 el, sfârşitul inevitabil îi desparte. O jumătate de veac în care relaţia aceasta este suficient de discretă încât, mai târziu, – despărţiţi de un ocean – unii prieteni comuni să creadă chiar că cei doi nici nu se cunosc. Corespondenţa aceasta aduce la lumină o dimensiune a umanului pe care o cred azi atrofiată, un mod de a trăi dragostea de o inactualitate semnificativă. Doi oameni care îşi reprimă (cuvântul nu e bine ales, nu este vorba de un efort de voinţă în acest sens, ci de o alegere raţională sub forma supunerii la un imperativ existenţial) elanurile pasionale, cel puţin la modul vizibil. Care se supun voluntar primatului operei. Ar putea fi vorba de o anumită „uscăciune” sufletească, dacă durata legăturii n-ar contrazice această superficială psihologizare. Încă de la începutul legăturii lor, într-unul din cele mai ambigue şi învăluitoare texte, (35, din 10 ianuarie 1926) el tranşează cu o automutilare tragică: „Această des-prindere de tot ce e omenesc şi întreruperea tuturor raporturilor cu ceilalţi este, din punctul de vedere al creaţiei, cea mai grandioasă dintre experienţele omeneşti – iar din punctul de vedere al situaţiei concrete, cea mai infamă din câte există. Ţi se smulge inima din trup în deplină stare de conştienţă”. Lapidar. Definitiv şi premonitoriu. Urmează o pauză epistolară de vreo şase luni, semnul clar al crizei lăuntrice. Şi, poate, al comunicării. De altfel, această jumătate de veac de mirabilă (ce bine se potriveşte cuvântul blagian cazului de faţă!) legătură este bine decupată de istoria mare şi de cea mică în trei mari perioade, numite de editoarea germană: Prima vedere, Re-vederea, Toamna. Prima perioadă durează până în 1933. Este perioada când „daimonicul m-a izbit din plin”, spune el. Despărţirea avea să dureze până în 1950. „Mă bucur că avem ocazia acum, în vremea târzie a vieţii noastre, să regăsim întâlnirea de odinioară ca pe ceva care a dăinuit”. (46) „Dăinuirea” - acesta este miracolul. Schimbul epistolar continuă, chiar dacă cei doi nu se văd între 1952 şi 1967. Ultima perioadă începe cu scrisoarea „de la cabană” din octombrie 1966, „scrisoarea ta de toamnă”, cum îi va spune ea (92), situând-o sub lumina versurilor: „Celor cărora primăvara le-a lăsat inima în paragină şi le-a sfâşiat-o/Toamna le aduce vindecarea”. Dacă revelaţii intime nu aflăm în această corespondenţă, rămâne să ne întrebăm: ce aduce ea, în schimb, în vizibil? „Am avut dreptate să nu uit niciodată” îi scrie H.A. unei prietene. Aş spune că este o mărturisire suficientă. Nici un regret, nici o clipă de slăbiciune exteriorizată. Le voi da cu prioritate cuvântul celor doi, comentariul trebuie şi el pecetluit.
Mie mi s-a părut o carte despre triumf şi durere. Un cuplu în care, cu infinită tandreţe, se caută împlinirea existenţială nu în separarea planului erotic de cel intelectual, ci în aerul ozonat al gândirii împreună dar cu salvarea singurătăţii esenţiale a creaţiei, fără de care gândirea nu rodeşte. S-a spus că Heidegger este un filozof din opera căruia lipseşte acest cuvânt, iubire. Existenţa îl recompensează. Discursul îndrăgostit este într-o primă fază construit după retorica specifică. Însă neuitând nici o clipă distanţa apropierii şi discreţia. „De ce oare, dintre toate posibilităţile date fiinţei omeneşti, iubirea este de departe cea mai bogată şi de ce, pentru cei care ajung să o trăiască, ea devine o dulce povară?”.(2) sau: „Aş vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede şi nepreţuit”, îi spune el încă din primul document. Dar de îndată „activitatea spirituală” este invocată. „Şi tocmai atunci când o femeie ajunge să aibă o activitate spirituală proprie, lucrul cel mai important rămâne păstrarea originară a femininului în tot ceea ce are el mai propriu”. (1) Îl vedem punând la cale întâlniri clandestine, dar şi preocupat mereu de traseul ei intelectual. Primeşte iubirea aceasta ca pe un dar magnific şi misterios: „Să păzim, aşadar, ca pe un dar, în interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim”. (1) Ceea ce ar fi fost, în alte cazuri, o cerinţă iniţială, minimală, – simpla întâlnire – devine pentru cei doi celebrare şi scop. Această primă perioadă este, fireşte, cea mai „pătimaşă”, atât cât se poate ghici din transparenţele textelor. El percepe în această întâlnire şocul cunoaşterii „stihialului feminin”. Să precizez că există o mare diferenţă între numărul scrisorilor păstrate: mult mai puţine ale ei. Probabil că Heidegger a respectat mai strict condiţia tainei, distrugând scrisorile primite. „Iar secretul care îi leagă pe aceşti doi oameni rămâne neatins şi nu este dezvăluit de nici unul dintre ei” (p.439, Postfaţă). Nu poţi să nu faci legătura cu ascunsul care apare atât de pregnant printre termenii de bază ai cugetării heideggeriene (3). În acest schimb epistolar, jocul între scoatere din ascundere şi păstrare în adăpostire trebuie urmărit cu atenţie, altfel rişti să îţi scape ceva esenţial. Căci este un „schimb” dintre acelea privilegiate în care nu se ştie cine dă şi cine primeşte. E ceea ce asigură perpetuitatea timp de o jumătate de veac şi puterea acestei legături erotice şi spirituale. O legătură originară, cum desigur au simţit-o şi au îndurat-o amândoi, fiecare în felul său. Marea dificultate a comentatorului este aceea de a găsi un nume acestui sentiment durabil o vreme atât de îndelungată, o obligaţie în fond când ai de-a face cu doi oameni care au gândit atât de insistent asupra fiinţei limbajului. A-i spune pur şi simplu dragoste cere atâtea explicaţii suplimentare încât cuvântul se dovedeşte subit inutil ca o coajă de banană după consumarea miezului. Să riscăm speculaţia că prin atipica lor legătură cei doi n-au făcut în fond decât să re-semantizeze cel mai uzat dintre cuvintele lumii? Ar fi un drum care poate ne-ar duce mai aproape de insolitul acestei experienţe.
Încă din această primă perioadă, nu foarte lungă, mai vizibil erotică, relaţia dintre cei doi este o relaţie interogativă. Care întreabă şi se întreabă, nu una exclamativă, cum se prezintă ea îndeobşte, la noi, oamenii obişnuiţi şi declarativi. Eros trece repede în Philia. „Irumperea prezenţei celuilalt în viaţa noastră este ceea ce nici o minte nu poate să priceapă” (2), capitulează dintru început, cu o vizibilă uimire, gânditorul. Dar tot acum „…munca autentică trebuie să se desfăşoare întotdeauna în singurătate care e proprie interogării”. (6) Cum să te eliberezi din acest impas? Criza, căci pare evident să fi fost una, trece însă repede, cei doi optând pentru (auto)construcţia spirituală. Şi corespondenţa devine, cum se întâmplă de obicei, un fel de jurnal al căutărilor, frământărilor, izbânzilor, schimbărilor profesionale… Şi totuşi, cititorul de azi al lui Heidegger descoperă în aceste pagini câteva indicii foarte preţioase pentru înţelegerea operei sale. „A face lucrurile mai uşoare, este, în filozofie, o ocupaţie tare stranie: cu cât devin mai simple, cu atât rămân mai enigmatice. […] Ceea ce îmi doresc este să clarific deosebirea dintre formarea concepţiilor despre lume şi cercetarea filozofică cu adevărat ştiinţifică, referindu-mă la problema concretă a esenţei şi a sensului istoriei”. (6) Sunt câteva texte în volum care depăşesc, să spun aşa, media de importanţă a celorlalte. Şi nu este deloc întâmplător că ele aparţin lui Hannah. Şi nu sunt dintre cele care ţin de corespondenţă dar par nişte piloni de rezistenţă ai ediţiei. Aşa sunt fragmentul autobiografic „Umbre”, povestea despre „vulpoiul Heidegger” (o pagină de jurnal publicată în anexe) şi, mai ales, conferinţa radiodifuzată din 22 septembrie 1969, la împlinirea a 80 de ani de către Martin Heidegger. Este un text capital pentru înţelegerea unui filozof recunoscut ca „obscur”. Noi vânăm însă „biografeme” cuvinte mărturisitoare: „Îmi spui «dacă vrei să fiu a ta» – «când doreşti». Dar în ce fel pot răspunde unei aşteptări şi unei speranţe atât de încrezătoare în sfiiciunea lor?”. (12); „pot numai să plâng” (15); „ştii oare că aceasta este cea mai grea povară dintre toate câte i-au fost date omului să ducă?” (15); „Iubirea care e capabilă să resimtă anticipat bucuria viitoare este o iubire care a prins rădăcini”. (20) În tăcerea compactă pe care o construiesc aceste scrisori trebuie să ştim să citim. „Când învăţam de la tine să citesc…” – îi scrie ea într-una din ultimele scrisori. Şi avem revelaţia că, dincolo de complicaţiile ei terminologice inextricabile, filozofia lui Heidegger asta face: ne învaţă să citim textele clasice ale filozofiei. Deocamdată, o explicaţie decisivă a impenetrabilităţii epistolarului: „Adevărul e că amândoi facem parte dintre cei care vorbesc cu greu, dar care, totodată, ştiu să înţeleagă o tăcere!”. (15) Dintru început, cei doi fac mai mult decât să trăiască o legătură, ei o meditează (dacă în cazul unor asemenea oameni se poate face o disociere între cele două verbe, probabil că nu). Cei doi lucrează pentru ca „existenţa să ia chipul unui destin”. Şi destinul se ţesea în jurul lor, harnic, sub forma binecunoscut secularizată a istoriei, le dădea târcoale... Sublimarea, decantarea, rafinarea trăirilor alcătuiesc un exerciţiu spiritual continuu, încearcă să raţionalizeze traiectul istoric. Intervalul temporal dement pe care l-au traversat. Războiul, opţiunile politice ale filozofului, deciziile fiecăruia dintre ei întru construcţia operei, războiul rece, alte evenimente mai mult sau mai puţin ştiute duc la despărţire. Nu înainte de a se fixa o traiectorie pentru tânăra iubită şi discipolă: „Drumul pe care tu mi l-ai arătat este mai anevoios şi mai lung decât credeam. Pentru a-l parcurge e nevoie de o viaţă întreagă. Singurătatea acestui drum am ales-o eu însămi şi ea este unica posibilitate de a trăi care mi se potriveşte. Însă însingurarea căreia destinul i-a pus capăt nu mi-ar fi luat doar forţa de a trăi în lume, adică altfel decât în izolare, ci mi-ar fi închis drumul pe care-l aveam de străbătut prin lume, un drum lung şi care nu poate fi acoperit printr-un simplu salt. Numai tu ai dreptul să ştii asta, pentru că tu ai ştiut-o dintotdeauna […] dau întotdeauna atât cât mi se cere, iar drumul însuşi de care vorbeam nu este altceva decât sarcina la care iubirea noastră mă obligă. Mi-aş pierde dreptul de a trăi dacă aş pierde iubirea mea pentru tine, însă aş pierde această iubire şi realitatea ei dacă aş fugi de ceea ce mă obligă să fac…” (42), îi scrie ea. Păstrată în manuscris, ne întrebăm dacă această splendidă şi fără rest descriere a situaţiei ei/lor existenţiale i-a parvenit vreodată destinatarului. Mai urmează doar trei scrisori şi apoi marele salt în timp peste un sfert de secol.
Următoarea scrisoare este din 1950. Fraza cheie: „soţiei mele care ştie acum tot”. Elfride va deveni, de altfel, unul dintre personajele amintite cu o neştirbită corectitudine în fiecare scrisoare. Şi o aluzie din nou impenetrabilă la acest interval care unora le poate părea mai lung decât o viaţă şi la capătul căruia cei doi se regăsesc într-o aceeaşi (sau alta?) iubire. „Soţia mea nu s-a gândit nici o clipă să tulbure în vreun fel destinul iubirii noastre. Nu a vrut altceva decât să ferească acest dar al nostru de orice pată care l-ar fi putut desfigura în urma tăcerii mele”. (47) Subliniere cu trimiteri contextuale puternice a lui Heidegger însuşi. De altfel, H.A îi va scrie şi ea de îndată Elfridei. Subliniind ceea ce le desparte din punct de vedere politic, dar şi legătura care s-a stabilit peste voinţa lor prin ocrotirea aceluiaşi om: „...ceea ce ne-a despărţit şi continuă să ne despartă nu au fost niciodată aceste lucruri personale, cel puţin nu în mintea mea. Însă dumneavoastră n-aţi făcut niciodată un secret din convingerile pe care le aveţi, şi vă rog să nu faceţi asta nici astăzi şi să n-o faceţi nici în ceea ce mă priveşte. Convingerile acestea, ce-i drept, fac ca un dialog între noi să fie aproape imposibil, pentru că orice ar spune fiecare dintre noi ar fi dinainte caracterizat şi (iertaţi-mi expresia) catalogat drept – evreiesc, german, chinez. Sunt oricând gata, după cum i-am sugerat şi lui Martin, să port o discuţie politică obiectivă; îmi fac iluzia că mă pricep cât de cât la astfel de lucruri, însă cu condiţia ca elementul personal-omenesc să fie lăsat deoparte...”. (49) Tăietură impecabilă. Unul dintre foarte puţinele texte cu trimiteri precise la contextul politic. Spaimele istorice ale anilor 50, ale războiului rece, răzbat, de altfel, în câteva rânduri cu lapidaritatea caracteristică: „Oricum ruşii, adică N.K.V.D.-ul, nu mă vor prinde viu”, afirmă edificat, stoic, înţeleptul din pădure în 1950. „Între timp, ameninţarea crescândă pe care o reprezintă sovieticii ne obligă să avem o privire ceva mai lucidă chiar decât o are Vestul în clipa de faţă. Căci acum noi suntem cei ameninţaţi nemijlocit. Stalin nu are nevoie să declare războiul la care te gândeşti tu. Câştigă deja în fiecare zi câte o bătălie. Nu mă amăgesc nici cu privire la faptul că, gândind aşa cum gândesc, fac parte dintre cei mai ameninţaţi şi care vor fi eliminaţi printre primii”. (57) Este cazul să remarcăm exact în acest moment lipsa de amprentă stilistică, lucru neobişnuit pentru un discurs îndrăgostit epistolar, nici unul dintre cei doi nu acordă prevalenţă funcţiei persuasive, limbajul are alte rosturi pentru ei. Stilul celor doi gânditori este mai degrabă apoftegmatic decât liric. Nu trebuie să ne mirăm că rostirea solemn-monumentală este una dintre insignele majore ale epistolarului, complet lipsit de obişnuitele „alinturi amoroase”. „Hannah, avem de recuperat un sfert de veac din viaţa noastră” (51) este fraza cheie a acestei etape. Este ceea ce Heidegger numeşte retractatio, în sens de reluare a iubirii întrerupte. Este o iubire „prin corespondenţă”, îi desparte un ocean, se văd doar în trecerile ei prin Europa, scrisorile se încheie protocolar cu salutări trimise reciproc partenerului de viaţă. Pentru gustul nostru de azi, pare ceva mult prea „rece”. Asta pentru că nu mai ştim să citim şi modul nostru de a trăi eroticul s-a schimbat radical. „Darul revenirii şi al recuperării celor douăzeci şi cinci de ani care s-au scurs nu încetează să-mi tulbure gândurile. Prin darul făcut, tu, cea de peste mări şi ţări, eşti acum aproape şi prezentă, gândindu-te la cei dragi de aici şi la toate lucrurile de care eşti legată”. (55) Risc ipoteza că turnura pe care a luat-o relaţia lor este, oarecum, convenabilă amândurora, cu tot sedimentul de durere care se va fi stratificat tăcut în adâncuri. Şi despre care ei nu vorbesc decât foarte, foarte evaziv. „Ceea ce cândva a sunat, sună din nou”, este versul unuia dintre numeroasele poeme pe care el i le trimite. Un sunet fundamental, adică permanent este ceea ce caută cei doi. Misterul primei întâlniri este sporit de misterul acestei a doua vederi şi al continuităţii. Construcţiile filozofice, atât de diferite, ale celor doi parteneri se întâlnesc în interogarea istoriei şi a „esenţei temeiului”. Subiectele scrisorilor sunt tot mai mult legate de carierele lor universitare, de prieteni comuni, de opere, cursuri, conferinţe, cărţi, publicarea traducerilor şi a ediţiei definitive a operelor lui Heidegger. Dar sunt şi teme mai discrete care sunt ale operei, nu numai ale corespondenţei: muntele, tăcerea, pădurea, drumul, locuirea, gândirea, limbajul, istoria... Ele se citesc în filigran, indicaţiile retragerilor la cabana din pădure sau despre construcţia noii case nu au în primul rând un sens domestic, ci unul ontologic/simbolic. Heidegger este în epocă, deja, un mit, la cursul lui despre „Ce înseamnă a gândi”, notează el uşor amuzat, au asistat 1200 de studenţi. Are speranţe că dintre aceştia se vor alege câţiva constructori, prin ei se va construi o nouă cale a gândirii. Deşi „Întrebările devin din ce în ce mai rare, în timp ce dogmele se înmulţesc”. Aserţiune consonantă cu observaţiile ei caustice despre semnele negative din sistemul de învăţământ american: mişcarea feministă, privilegierea minorităţilor, etc. („Presupun că anul viitor va fi rândul homosexualilor” – notează ea, considerând că a primit nu ştiu ce onorare academică doar pentru că este femeie; 144). Sunt amândoi rupţi de convulsiile de suprafaţă ale „modernităţii”... („Nici unul dintre noi nu mai citeşte cărţi groase”, îi mulţumeşte el, cu un scepticism ironic de bătrân înţelept – 141).
De altfel (şi nu ne putem da seama dacă acest lucru este doar un efect de perspectivă datorat numai diferenţei enorme de număr de scrisori păstrate), ea are un devotament total, o remarcabilă (feminină? avem voie să spunem?) capacitate de a se menţine în umbră. Rareori vorbeşte despre cărţile şi proiectele ei. Nu îndrăzneşte să-i dedice o carte, textul 86 este unul dintre puţinele în care vorbeşte despre sine şi despre cărţile ei. E preocupată să-l înţeleagă, să-l „citească” aşa cum trebuie pe marele obscur al secolului. Sunt amândoi la limanul pe care limba comună îl denumeşte a fi „vârsta înţelepciunii”. „...am luat mulţi începători şi singurul lucru pe care-l fac este să învăţ cu ei simplul marş, pentru a-i face să vadă că gândirea cea mai esenţială se ocupă cu lucrurile cele mai inaparente, astfel încât, într-o primă instanţă, nici nu e cazul să abordezi, cu aroganţa de rigoare, marile probleme” (71). El nu avea de unde să ştie despre mărturisirea ei privitoare la învăţarea cititului. Dar se întâlnesc în această observaţie, şi nu este deloc de mirare. Rezumatul unei vieţi de gânditor pe cont propriu devine din ce în ce mai concis: „Lucrurile asupra cărora reflectezi prea des devin tot mai misterioase. Aşa se face că, într-o bună zi, va trebui să riscăm a rosti de neînţelesul, fără să ne pese de inteligibilul mereu la îndemână şi mereu în expasiune”. (72) La 65 de ani Heidegger îşi propune să-l recitească pe Platon: „De abia acum încep, de fapt, să văd ceva mai clar şi mai liber ceea ce am căutat dintotdeauna. Cu toate acestea, rostirea rămâne pe mai departe un chin, ceea ce nu înseamnă decât că nici văzul nu e prea uşor. Se poate elibera oare vorbirea de dialectică?”. Destul de criptice cuvinte... Înţelesul termenului „dialectică” este greu de fixat în context. Să percepem un dor heideggerian pentru rostirea oraculară, mistică, eliberată de rigoarea gotică a silogimului? Riscul gândirii să fie, până la urmă, riscul de a rosti de neînţelesul?
Din 1952, se revăd tocmai în 1967, când Martin Heidegger apare pe neaşteptate la o conferinţă a ei ţinută la Freiburg (întâmplarea face să fie chiar a doua zi după faimoasa vizită a lui Paul Celan la cabană). Ea i se adresează direct în timpul conferinţei. Este perioada „toamnei”,a bilanţurilor. Temperatura, tonul dialogului nu se schimbă. De la prima la ultima scrisoare, totul este de o magnifică monotonie. Textul cheie al acestei secţiuni pe care îngrijitoarea excepţionalei ediţii germane a ştiut să-l adauge este conferinţa radiofonică ţinută de Hannah Arendt pe 26 septembrie 1969. Schimbându-se destinatarul, acum un public larg căruia i se prezintă în plină lumină o gândire complicată şi dificilă a secolului, sunt înlăturate şi anumite inhibiţii. Cea care se sfiise până şi să-i dedice una dintre cărţi ilustrului său profesor şi iubit poate vorbi acum cu mare linişte despre gândirea decisivă a secolului. Îl poate omagia cum desigur că merită dar cum nu o face în corespondenţă. Este o expunere clară, menită nu să explice filozofia heideggeriană, ci să-i celebreze curajul de a gândi. Semnul unei gândiri care este vie: Heidegger nu vorbeşte despre filozofie, ci gândeşte liber, subliniază Hannah Arendt. „Metafora «cărărilor ce nu duc nicăieri» surprinde ceva esenţial, însă ea nu vrea să spună, aşa cum s-ar părea, la prima vedere, că e vorba de cineva care a luat-o pe o cărare fără ieşire, nemaiputând astfel înainta; dimpotrivă, ea ne trimite la lumea tăietorului de lemne care, având de lucru în pădure, merge pe cărări croite chiar de el însuşi; a şti să tai lemne înseamnă a şti, totodată, să croieşti drumuri prin pădure”. (116) „Fiecare dintre scrierile lui Heidegger se citeşte, în ciuda referinţelor ocazionale la opera publicată, ca şi cum el ar lua totul de la început, păstrând doar limbajul pe care şi l-a făurit, adică propria sa terminologie, în vreme ce conceptele servesc doar ca «repere» pentru orientarea pe o nouă traiectorie a gândirii”. Această excepţională analiză se încheie nu întâmplător sub semnul serenităţii (Gelassenheit) gândirii. „Căci furtuna care traversează gândirea lui Heidegger, ca şi aceea care, prin milenii încă mai bate dinspre opera lui Platon, nu este una a veacului acesta. Ea vine de foarte departe, dinspre origini, şi ceea ce lasă în urmă e o împlinire care, ca orice împlinire, readăposteşte totul în originar”. Serenitatea ne oferă, poate o cheie în a înţelege această atipică relaţie, pare a fi steaua ei călăuzitoare. Furtună a gândului, pe de o parte, aşadar, serenitate a logosului, pe de alta. „Prin «caracterul atacator» al filozofiei se înţelege, în fond, confruntarea cu „uitarea fiinţei”, ajunsă în zilele noastre în apogeu, fără a putea fi însă întreruptă prin «atacul» gândirii şi nici măcar adusă în câmpul experienţei”. (162) Dinamică, pătrunzătoare, gândirea se resoarbe numai în ab-grund. Avem aici un cuvânt edificator despre ceea ce îi mai rămâne de făcut filozofiei la sfârşitul acestei epoci, conştiinţa de gânditor crepuscular a lui Heidegger pe care multe dintre textele sale o dezvăluie şi din care gândul său construieşte acel adăpost al gândirii prin revenirea la originar. Poate că dialectica asupra căreia mă întrebam mai sus stă tocmai în această revenire ab origine care se face tocmai prin cel mai tăios atac al gândirii. Iar efortul celor doi de a „readăposti în originar” iubirea însăşi pare a fi lecţia din urmă a acestei corespondenţe.
Greu de găsit un cuvânt potrivit de concluzie pentru acest periplu....poate unde şi încheierea corespondenţei se face cu aceeaşi seninătate. Să precizez că nu am spus nici un cuvânt despre poemele care sunt presărate pe tot întinsul corespondenţei. Ele ar merita, fireşte, o hermeneutică aparte pentru că au aceleaşi îndepărtate, adânci rădăcini ca şi acel faimos studiu despre Hölderlin şi esenţa poeziei. Sunt poeme despre şi care vin dinspre această esenţă a poeziei. Iată poemul cu titlul MOARTE:
Moartea este muntele „Este”-lui
din inima poemului lumii.
Moartea deschide ce-i al tău şi al meu,
îngreunându-le spre înaltul unei linişti –
drept spre steaua Pământului.

NOTE: -1- Hannah Arendt & Martin Heidegger, SCRISORI 1925-1975; Humanitas, 2007, editate de Ursula Ludz, traducere din germană de Catrinel Pleşu şi Cătălin Cioabă, traducerea textelor în versuri de Martin Heidegger, Bogdan Mincă,
Traducerea poemelor de Hannah Arendt, Ioana Pârvulescu
-2- Atât de discretă se păstrează această legătură, încât, în ancheta revistei LIRE din luna mai a acestui an pe tema provocatoare „Filozofia şi sexul”, autorul, Alain Rubens, nu găseşte nici o informaţie indiscretă, „de alcov”, apelând doar la ceea ce se poate ghici din acest volum epistolar şi alte câteva puţine alte mărturii şi conjecturi.
Notă: Am indicat în paranteze după fiecare citat numărul din volum al textului, pentru a uşura orientarea.
-3- De exemplu: „Entbergung înseamnă două lucruri: scoatere din ascundere şi totodată ţinere în adăpostire” în Nota traducătorilor la Martin Heidegger PARMENIDE, ed. Humanitas 2001, traducerea de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric, p.6;