POTIRUL CU OTRĂVURI COLORATE
Intrarea în expoziţia pictorului Ştefan Pelmuş, găzduită de exelenta şi foarte selectiva Galerie MAV din Câmpina, este programată să declanşeze din primul moment şocul. Impactul cu violenţa culorilor tari şi a formelor aşezate astfel încît să dea senzaţia de rotaţie (timp, cadran), de vertij, trezeşte ochiul din amorţirea cotidianului. Mesajul ei nu se vădeşte însă din prima, necesită o acomodare, o reflecţie, o întîrziere în materia simbolurilor, s-a vorbit despre o amalgamare a formelor şi a culorilor în tehnică suprarealistă. Libertatea imaginativă de combinare a formelor, liniilor, suprafeţelor şi culorilor, un anume hieratism al perpespectivei plate, fără volum, depărtînd textul tabloului de mimesisul realist, prospeţimea culorilor sunt cîteva elemente care justifică din plin o asemenea încadrare. De ar fi să mă joc infantil cochet cu vorbele aş spune că avem de-a face, mai degrabă, de un pre-realism. Pentru că este vorba de o pictură simbolică, deloc iconografică, în sensul de reproducere a unei imagini pre-date, senzoriale, iar simbolul a fost înaintea realităţii care din el pogoară. Aici mi s-a părut a fi lecţia creştină originară a acestor tablouri pe tema Potirului. După ce îşi revine din acest prim şoc al culorii tari, contururilor ferme şi suprafeţelor care te invadează cu întrebări, ochiul poate odihni în calmul repetitivului, serialului, lait-motivului. Care toate tot spre zona sacralului ne trimit. Un inventar rapid ne arată: potirul, plin cu sînge, peştele cristic, pasărea (cu aspect neliniştitor de Horus hieroglific), crucea, arborele vieţii, „boldul” („Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea” 1 Corinteni 15), viţa de vie, piroanele de pe cruce, coarnele din iconografia tradiţională a Celui Rău, totul scăldat într-un mediu care evocă fluiditatea, nişte „forme” inclasificabile, alungite, ca dintr-un spaţiu submers, acvatic, sugerînd o perpetuă Geneză.
Pictură abstractă, de bună seamă, dar un abstracţionism care nu îşi pierde nici un moment legătura cu sensul iniţial al simbolului. Simbolul nu este în fond altceva decît limbajul abstractului. Vagile forme umanoide care apar ici şi colo sunt doar pre-formări, căutări ale Modelului iniţial din care s-a ales forma celui făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Non-figurativul este unul al timpului în care binele şi răul nu s-au ales încă precum grîul de neghină. Culoarea mă trimite cu gîndul la prospeţimea naturală a desenelor amerindiene, dar şi a picturii noastre naive precum a crucilor de la Săpînţa. Sunt culori ale bucuriei naşterii, dar acest lucru nu exclude tragicul, spaima, păcatul. Căci potirul nu este doar Sfântul Graal, ci şi cel care aduce moartea („Ava Părinte, toate sunt cu putinţă ţie, treci de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce voiesc eu ci ceea ce voieşti tu” - Marcu 14.36). Vioiciunea psihedelică a culorilor nu înseamnă refugiu din realitate într-o lume a dez-articulării psihice, ci aderenţă la un spaţiu precis decupat simbolic. Precizia geometrică a scandării spaţiului exclude vagul oricărui „extaz” provocat de romantica „dereglare a tuturor simţurilor”. Dacă potirul implică evident questa, căutarea, atunci orientarea este obligatorie. Poate de aceea secvenţele spaţiale ale multora dintre tablouri trimit la o subliniere a punctelor cardinale. Mă gîndeam la unul dintre cele mai frumoase titluri de cărţi din cultura noastră: Puncte cardinale în haos. Un fel de busole simbolice care duc la Graalul ascuns al sîngelui nemuririi (roşul sîngelui este, de altfel, culoarea predominantă, alături de culorile tradiţional iconografice: albastru, auriu, verde). Tablourile sunt caroiate uneori în ecrane, cum se spune în limbaj computeristic, implicînd un anume tip de lectură a textului pictural. Destul de asemănătoare cu aşezarea, tot la fel de riguros respectînd o sintaxă spaţială şi simbolică, a picturii bisericeşti. Iar repetarea în diferite registre canonice a aceloraşi teme şi motive construieşte efectul contrapunctic al expoziţiei ca act vizual total.
O problemă pe care citirea acestor exerciţii de căutare a esenţei din Vasul Sacru o pune în fiecare tablou este cea a răului. Dacă tensiunea dintre decupajul geometric al spaţiului şi fluiditatea amorfică, ovoidală a figurilor, totul pe un fond net, este mai uşor de ghicit, sîngele mereu implicat în conţinutul picturii nu este numai cel răsumpărător, ci şi cel al sacrificiului sau al crimei fondatoare. Golemul aşteaptă. Ceea ce pare la o primă privire vioiciune, poate fi şi un avertisment. Sîngele strigă din părinţi, strigă de pe pereţi. Din acest punct de vedere, ex-punerea este puternic neliniştitoare. Ambiguitatea oricărui simbol, ştim asta bine de la Eliade, permite interpretări diametral opuse, rigoarea sintaxei, convergenţa contextelor rituale dau de fiecare dată sensul, în convergenţa contrariilor. Aici, programul iconografic desprins de cadrul cultic are libertatea estetică de a combina formele într-un mod pur aluziv cu singura presiune a imaginativului care nu este bîntuire, ci rigoare. Binele şi răul nu sunt separate, ci bine mestecate una în alta. Greu discernabile. În vremurile noastre post-sacrifiale Graalul nu mai este căutat de nimeni. De aceea lipseşte eroicul, energia căutării, băutura vieţii ţi se îmbie să o guşti ca pe o dulce otravă.
Citirea acestor picturi presupune un fel de antrenament poetic. Metafora picturală serială este una despre spaţiul sacru. Nu ilustrativă, ci instaurativă. Privirea nu se odihneşte, pare mereu purtată de un fel de fugă către sensul marilor obiecte din interior, dar şi al semnelor „mărunte”, bizare, ca un fel de ornamente misterioase, care populează acest spaţiu. Aceasă expoziţie programatică a lui Ştefan Pelmuş este un adevărat eveniment cultural într-o urbe care trăieşte prea mult din amintirea excelenţei sale culturale şi prea puţin prin excelenţa prezentului, şi asta printr-o iniţiativă strict privată. De luat aminte.
Christian crăciun
