muzica

NOTE DESPRE LIMBAJUL MUZICAL
„Muzica este limbajul zeilor”, afirmaţia este un truism, dar, dincolo de incomoditatea aceasta, de cele mai multe ori truismele conţin un adevăr care nu poate fi scutit de interogare. Cum (se) comunică, aşadar, zeii? Prin muzica sferelor, adică prin armonia celestă. De ce prin fulgere de lumină sau prin misterioasele „energii”? Nu, prin muzică. Şi cum „sună” aceasta? Cum o auzim noi? Pitagoreic, planetele sunt armonice. În fond, limbajul muzical este la intersecţia unor trăsături fundamental opuse. Pe de o parte o ambiguitate infinită, prin lipsa unui referenţial identificabil. Muzica nu „se referă la...”. Este o abstracţiune vibratorie, o algebră total destrupată, şi poate tocmai prin asta singurul ei referent este zeul însuşi sau cosmosul, etimologic ordinea armonică. Pe de altă parte, muzica este a-raţională, ea se adresează fără mediator afectelor, sau, dacă vrem, pascalienelor raţiuni ale inimii. Nu cumva tocmai această contradicţie o face un limbaj privilegiat? Kant socotea că muzica exprimă o treaptă de jos, a senzorialului, fără conţinut ideatic. La celălalt pol, gînditori ca Nietzsche vedeau în muzică însăşi esenţa metafizică a lumii. Schopenhauer, mai înainte, postula o corespondenţă directă între cele patru voci: bas, tenor, alto, sopran şi treptele fiinţei: mineral, vegetal, animal, uman. Dar deja Sf. Augustin afirmase că, prin muzică, omul se ridică la contemplarea Divinităţii. Rugăciunea, mantra de orice fel, fiind în esenţă ritm, scandează sensuri în timp. Desfăşurarea ascendentă era susţinută şi de Hegel, pentru care, în mersul către Sine însăşi al Ideii, muzica este o etapă esenţială. Ce să alegi dintre aceste multe perspective?
Ca orice proces, muzica naşte timp. Este, în ultimă instanţă, ceea ce ea comunică. Diafanitatea timpului. Limbajul muzical nu ex-primă ci este monadic, închis asupra lui însuşi. Nu există nimic în afara lui, la care el să se refere. Putem citi celebra primă Elegie a lui Nichita Stănescu şi drept o definire lirică a muzicii. „El începe cu sine şi sfîrşeşte/cu sine.../El este înlăuntrul desăvîrşit...” etc. Intraductibil în termeni discontinui, limbajul muzical nu este însă sentimental în sensul romanţios. Faptul că el s-ar adresa în primul rînd afectelor ne provoacă la o considerare non-psihologică a acestora. Dacă pentru mistici comunicarea cu divinitatea porneşte din inimă şi se întoarce instantaneu în inimă, probabil că de la ei am avea de învăţat ceva mai multe despre esenţa limbajului muzical. Şi, evident, a inimii ca non-sentimentalitate, ci sentiment. Ceea ce numim reculegere este atitudinea subiectului deopotrivă faţă de epifaniile divinităţii, cît şi faţă de muzică. Asta ne sugerează o identitate de strcutură a omului care receptează muzica şi a celui în rugăciune. Sigur, „înţelegerea” muzicii se supune rigorilor oricărui proces intelectual. Dar cum este posibilă înţelegerea unui text de o ambiguitate infinită? Probabil că dez-mărginirea limbajului muzical face să se inverseze raportul între conţinut şi conţinător. Limbajul muzical ne conţine, ne „înghite” integral, nu noi îl folosim, ci el ne foloseşte pe noi. Riguros cum numai matematicile sînt, limbajul muzical nu este totuşi definibil decît prin datele sale senzoriale. El este o educaţie a simţurilor. Implică o atenţie şi o coerenţă care, iarăşi, sunt comune cu ale rugăciunii. Nu este limpede cum comunică limbajul muzical, dar e limpede pe cine comunică…