Eminescu

EMINESCU FĂRĂ CALIFICATIVE


La fiecare început de an ne supunem unui ritual obligatoriu de „omagiere” a lui Eminescu. Avînd ceva fals, superficial, căznit, ca orice ritual repetat „mecaniceşete”, cum zicea poetul. Propuneam cîndva, în glumă, un fel de carantină, o perioadă decenală de interdicţie de a vorbi despre poet, în speranţa că circulara ritualistică hibernală de la mijlocul lui ianuarie se va încărca benefic de energii ale unor noi sensuri şi interpretări ale operei. După Crăciunul creştin, noi avem Crăciunul Eminescu. Nu mai ştim prea bine ce înseamnă nici unul nici altul. Egal de importante pentru neamul nostru îmbrîncit în istorie. Sună cioranian, dar semnificativ, omul care a calomniat universul şi pe Dumnezeu în fraze strălucitoare l-a elogiat mereu pe Eminescu. Care, prea singur, îşi construise singur o istorie şi o geografie pe măsura puterilor sale vizionare, fără legătură cu determinaţiile realităţii. Sigur că era o utopie această carantină, acum când îl sărbătorim pe Eminescu în anul Caragiale (pentru a inversa formula fericită a unui istoric literar din anul 2000 cînd vorbea despre sărbătorirea lui Caragiale în anul Eminescu) vedem că lipsa de substanţă şi formalismul aniversărilor, departe de a se diminua, se accentuează într-o prăbuşirre abisală. Există un singur mod de a-l celebra pe Eminescu: re-citirea. Completă. A operei, dar şi a vieţii. Să nu-l mai îngropăm în adjective şi în manipulări ideologice de care, săracul, nu a fost niciodată ferit! Toată opera lui Eminescu este o disperată căutare a Sensului pierdut al lumii şi starea de absenţă de care „ideea de Eminescu” suferă în cultura noastră de azi mi se pare simptomul cel mai revelator al totalei de-semantizări, al abolirii sensului ca problemă fundamentală pentru civilizaţia recentă. Pe trupul spiritualităţii române Eminescu este o apariţie stranie, insolită, fără nici o legătură cu restul. Este exact invers ca în paradoxalul poem sorescian: Eminescu nu seamănă cu nimic din ceea ce l-a precedat. Natura, ca şi istoria sunt la el pur utopice şi nu au nimic de-a face cu realitatea românească. Eminescu este autorul celui mai mare proiect creator din cultura nostră şi a analiza simplu „poezii” sau „articole” este ca şi cum ai analiza cîteva pietre de la baza unui munte, fără să vezi nici o clipă muntele. Eu unul nu încetez să mă mir de cît de puţin este cunoscut Eminescu cetăţeanului de rînd. Nu pentru că trăim într-o catastrofă educaţională şi culturală. Într-o cultură în care fiţele ţin locul de impuls consatructiv. Ci pentru că nu vrem să-l citim pe Eminescu. Este, sigur, autorul român despre care circulă cel mai mare număr de poncife, prejudecăţi, informaţii false, interpretări aiuritoare şamd. Dar asta nu justifică mitocăneasca strâmbare din nas a „rafinaţilor” tardo-modernişti sau mai ştiu eu cum. Şi nici analfabetismul inculturii agresive.

Există un singur fel de a-l celebra pe poet. Citidnu-l. Restul este deşertăciune. Îmi imaginez pentru 15 ianuarie un „flash mob” în care, în metrou sau autobuz, pe străzi sau în parcuri, între rafturile supermaketurilor să vedem oameni cu un volum de Eminescu în mână. Ar fi un mod original de a atrage atenţia asupra minimei cunoaşteri a operei poetului. Aş atrage atenţia asupra unui aspect la care nu cred că ne gândim suficient. S-a scris mult despre conservatorismul funciar al poetului, despre privirea sa întoarsă paseist spre un trecut i-memorial, adică nu unul pe care memoria istorică îl poate reconstitui, ci un trecut în întregime inventat, imaginat. În mod ciudat, imaginaţia poetului părea proiectată nu spre viitor, ci spre trecut. Adică spre acel „lucru” pe care, se spune, nici măcar Dumnezeu nu-l mai poate schimba. Demiurgic, poetul îl proiectează la nişte dimensiuni şi forme pe care noi, oamenii de rând, cu imaginaţie mediocră, n-am îndrăzni să le (ne) ridicăm. De aceea este atât de greu de înţeles Eminescu non-eroticul, Eminescu vizionarul. Poţi citi astfel cunoscuta călătorie a Luceafărului printre galaxii, care nu este cel mai dificil dintre textele poetului pe această temă cosmogonică, pentru a medita la ce înseamnă puterile vizionare. Mă întorc însă la ceea ce spunema mai sus atrăgând atenţia că viitorul nu este deloc absent în gândirea poetului. „Ce-ţi doresc eu ţie...” nu este doar un exerciţiu de virtuozitate poetică pe o temă insuportabilă azi, într-un limbaj resimţit drept grandilocvent. Ci aceeşi funcţie poetică imaginativă exacerbată, îmbrăcată în mijloacele poetice ale unui tânăr care încă exersează, dar proiectată cutezător spre viitor. Cine mai are curajul astăzi să gândească astfel viitorul ţării? V-aţi gândit vreodată la discutarea lui Eminescu sub imperiul nu al adjectivelor, ci al acestui unic substantiv: Curajul? Poetul a fost, cred, cel mai curajos, mai lipsit de măsură în termenii operei dintre creatorii noştri. E un curaj proiectat spre viitor, un fel de a gândi/imagina viitorul care astăzi sunt apropae complet dispărute. De aceea cred că timpul lui Eminescu nu a sosit încă, mai trebuie aşteptat/lucrat la el, până ce vom învăţa de la poet să ne ducem viziunile cu atâta îndrăzneală spre viitor. Pentru mine, Eminescu nu este poetul timpurilor bune ce au fost ci al timpurilor bune ce va să vină. Amin!