INADAPTAŢI-VĂ!
Splendid
îndemn spre non-conformism, independenţă şi libertate de gândire, originalitate
şi autenticitate, tot atâtea valori pe care nivelarea mass media, a corectitudinii
politice sau educaţiei şcolare tind să
le abolească pentru omul actual, căruia i se înculcă de copil ideea că valoarea
supremă este adaptabilitatea cît mai
deplină la cerinţele sociale. Şi cînd acest îndemn la ieşirea din tipare vine chiar
din partea unei feţe bisericeşti, el ne pare cu atît mai surprinzător. Îl aflăm
într-o carte, Arcul şi lira, editura
Litera ortodoxă, aparţinînd Preotului Dr. Mihai Claudiu Băzăvan,
care osteneşte la Catedrala Eroilor Tineri din Ploieşti. Domnia sa este un
preot „aşa cum ne trebuie”. Are nu numai har, ci şi o teribilă energie
constructivă, cultură nu numai teologică, dar şi filozofică, artistică,
muzicală, zburdă în asociaţii de la rock la film şi fotbal, poate scrie cu
dezinvoltură despre concertul Madonnei,
dar şi subtile consideraţii antropologice despre felul în care vin îmbrăcaţi credincioşii
(şi credincioasele) la biserică, are umor, spirit de fineţe, alerteţe a
stilului şi a imaginii. Cu alte cuvinte, este un publicist pur sînge, canonul
articolului, fără a ieşi o clipă din rigoarea dogmei, îi vine ca o mănuşă.
Voi
continua mereu să susţin ideea că, atîta vreme cît din revistele noastre zise
de cultură va lipsi prezentarea cărţilor, temelor, dezbaterilor de religie,
filozofie, psihologie, sociologie, istoria religiilor, drept, antropologie,
chiar ştiinţă, şamd, cîtă vreme ele vor rămîne cantonate în „literar-ul” îngust,
cultura noastră va rămîne într-un vinovat provincialism estetic şi anacronism
cultural. De aceea încerc să prezint de cîte ori mi se iveşte ocazia astfel de
cărţi îmbogăţitoare. Cum este şi cartea pe care am ales-o aici. Prin 2005, dacă
nu mă înşel, Părintele Băzăvan a pus bazele uneia dintre cele mai vii reviste de cultură religioasă de la
noi, revista Conştiinţa care apare la
Ploieşti. Editorialele publicate aici au fost adunate sub semnul celor două
simboluri arcul şi lira, pe care nu voi încerca să le decriptez aici. Autorul
nu se fereşte de subiectele „delicate”, cum ar fi homosexualii şi biserica,
sciziunea Mitropoliei Ardealului, biserica şi banii, biserica şi prostituţia, biserica
şi sinucigaşii, gripa aviară, calendarul sărbătorilor religioase etc. Remarcabil
este, de fiecare dată, efortul dreptei socotinţe, apelul la textul
scripturistic sau din Părinţi, dar şi la bunul simţ. Citind textele scurte şi
incisive ale Părintelui Băzăvan, e prima oară cînd mă gîndesc la faptul că
lectura Patericului poate fi (şi) un fel de excelent exerciţiu de ziaristică. Stilul
„secant”, tehnica şocului cognitiv, lapidaritatea şi incisivitatea moralei,
ridicarea poveştii din text la tensiunea intelectuală a parabolei sunt elemente
care apropie cele două tipuri de compoziţii. Sau cel puţin cea cu aură sacră îi
dă o demnitate fratelui umil al ziaristicii. Antrenamentul didahiei se vede în
aceste texte scurte dar pline de miez, fiecare antrenînd un dialog între
mottoul scriptural şi epicul conţinutului. Observ o dublă direcţie a gîndirii,
un joc tensionat şi tensionant: uneori textul tabletei publicistice pare o ilustrare, directă a textului scriptural din motto,
devine un fel de parabolă sui generis. Alteori, dimpotrivă, pare a porni inductiv de
la faptul divers social sau chiar politic pentru a-i găsi întemeierea în
absolutul Textului sacru. Acest joc este, prin sine însuşi, o demonstraţie
teologică a Întrupării, a faptului că cele înalte se vădesc prin cele mărunte.
Se petrece la noi, în contextul
„europenizării” (înţeleasă, după părerea mea, într-un mod foarte îngust) un
atac destul de susţinut împotriva Bisericii. Nu pun în discuţie multele şi realele
ei racile,ci doar faptul că mult mai multele părţi pozitive sunt cu stricteţe
ignorate. Preoţi precum părintele Băzăvan, cu anvergură intelectuală necomună,
dar şi cu implicare socială excepţională, ar trebui să fie scoşi în faţă, nu
tot felul de ipochimeni căzuţi în greşeli blamabile. Domnia sa poate găsi texte
de o profundă luare aminte pentru un creştin la Caragiale, dar ştie a compara
cu fineţe sărbătoarea Naşterii cu prezenţa copilăraescă a lui moş crăciun (aşa
scris, cu minsuculă). Ştie a prezenta cu admiraţie (rar sentiment azi!) faptele
unor oameni şi a critica spre îndrepare, nu spre distrugere. Cartea se citeşte
cu o nesăţioasă curiozitate, pentru că induce cu tenacitate efectul de
surpriză, dubla lectură: a textului scriptural prin faptele cotidiene şi a
lumii prin adevărurile eterne, revelate, crează o temeinică plăcere
intelectuală a dialogului. Autorul nu scrie pentru el însuşi, ci este evidentă
bucuria de a împărtăşi răspunsul pe
acre-l deţine la interogaţiile realităţii. Mi-am amintit spusa neuitatului
părinte Galeriu care îi încredinţa pe nişte preteni, mai tineri cărturari: nu
aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu. Şi nu era pic de orgoliu în
această apoftegmă, ci doar o strictă situare creştin topologică. Sunt de partea
lumii unde se află răspunsurile, dar şi răspunderea cea mai mare. De acest gen
de răspunsuri ne îmbogăţim şi în tabletele acestei culegeri. Este o predică de
tip work in progress în aceste texte, avînd şi dificultatea şi frumuseţea
condensării maxime. Nu-mi dau seama dacă autorul scrie uşor sau lesnicios, dar textele
au o fluenţă a stilului şi a ideii admirabilă.
Mă
întorc la îndemnul de la începutul acestor rînduri. A fi creştin astăzi devine,
pe zi ce trece (din fericire, aş zice, dar această a zecea fericire ar cere o
demonstraţie aparte) din ce în ce mai greu, ne întoarcem, cum spune cineva,
spre o vreme a catacombelor. Inadaptarea în asta constă, în a ieşi din mainstream
şi a avea curajul mărturisirii (trimiterea la modelul Steinhardt este aproape
obligatorie) directe şi răspicate. De aici îndemnul subiacent din fiecare dintre
aceste texte: fii creştin, adică inadaptează-te! De la ceea ce mănînci la viaţa
de familie, de la muzica pe care o asculţi la omul pe care îl votezi, o poţi
face într-o mie de feluri. Îndepărtează-te de „trend”, alege calea cea îngustă,
necomună! Faptul că o asemenea lecţie se poate ţine şi în stilul publicistic,
într-o vreme în care presa a devenit principalul agent de transmitere a virusului
moral, ne întăreşte în speranţă. Şi nu este aceasta una dintre virtuţile
fundamentale?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați