„CU LETE PE UMĂR, ÎN
LOC DE ARIPĂ”
Avem dinainte unul dintre cele mai
ambițioase proiecte epice din ultimele decenii. Nu atât prin amploare – este al
doilea volum dintr-o tetralogie, primul avea peste 670 de pagini, format mare,
probabil toate vor fi la fel de solide – cât prin miza compozițională, discret
polemică. Indirect la o veche „cronică de familie”, dar, mai ales, pentru că
este complet și asumat împotriva mainstreamului
prozei noastre din ultimele două decenii. Este ca și cum, din mijlocul unei
discoteci imunde, pline de fum, de înghesuială promiscuă, mișcări dezarticulatorii,
mirosuri tari de parfumuri mai bune sau mai proaste, transpirație, băuturi,
tutun, chiar droguri, urlete mai mult sau mai puțin „muzicale”, te-ai trezi
brusc într-o sală vieneză de bal, în plin vals cu crinoline, în care verbul
esențial este plutirea și sunetul
foșnirii de mătăsuri și stofe grele întregește muzica. Nu avem nici
egoficțiune, nici mizerabilism cotidian, nici minimalism compozițional, nici
revanșe politice, nici limbaj brutal sub scutul „realismului”. Atenție! Nu este
vorba nici de paseism, nici de vreo modă retro sau vintage, cu atât mai mult de
vreo defazare stilistico-semantică. Cum spuneam, este vorba pur și simplu de un
contrapunct, o scriere pentru a scăpa
din urâtul cotidian, nu ignorându-l ci lărgind
perspectiva estetică până la a schimba unghiul de fugă. Unul dintre
personajele simbolice esențiale este muzica. Ea apare atât ca subiect al
relatării cât și ca textură, ca densitate și tempo al materiei epice. Nu am
competența necesară unei demonstrații amănunțite, dar e vădit că extrem de
elaborata compoziție epică a ansamblului este de o natură strict muzicală,
temele se caută, se împletesc, se reiau în game diferite (simetriile, foarte
numeroase, de situații, personaje, chiar obiecte, repetate în epoci diferite,
nu sunt forțate, ci se explică prin aceste reguli ale unei „fugi” epice extrem
de atent conduse). Asemănările densifică textul, dau consistența păstoasă a
timpului, totul pare a fi o re-găsire a ceva etern dormitând în lucruri și
oameni. Un fel de sistem de oglinzi temporale care multiplică la nesfârșit
situațiile epice. „Sanda se gândi că
seamănă [Lete] așa mult cu un ied abia fătat,
atât era de nevinovată și simplă cu mintea”, „Lete semănase atât de mult cu Maria, încât îi tăiase răsuflarea”.
Schema proiectului va arăta astfel: Vol.
I (iarnă): Ziua cea mai albă; Vol. II
(primăvară): Numele ei era Uitare; Vol
III (vară): Insula-melc; Vol. IV (toamnă): Timpul splendorii. Încrengătura primului volum, se cere rezumată în
câteva linii pentru a înțelege urmarea de acum… mai ales că acolo avem un
conflict principal, un hortensian concert care nu mai are loc. Anna Tauber este o inefabilă
prezență a albului rece, pianistă, căsătorită cu scriitorul și profesorul Maxim
Tauber. Dan Vineș este partenerul de concert al Annei, cei doi pregătesc sub
conducerea dirijorului Isaia Bencov concertul Iarnă. Concertul pentru pian
la patru mâini de André Durand. Dragostea dintre Anna și Dan va rămâne
neîmplinită, ca și concertul. O mulțime de alte fire epice pornesc de aici,
ducând povestea departe în trecut, inserând istoria în istorii, prezentând cu
voluptate nedisimulată destine diverse. Acțiunea se petrece în 1995 (ca și în
volumul de față), dar, de exemplu, povestea dintre Letiţia Veroni şi Dr. David
Richter cuprinde intervalul 1919-1922. La aceasta se adaugă poveștile: Clara
Voinescu - Maximilian Tauber, Silvia și Vasile Moga (plus mătușa Letiția),
Ester și Maximilian, Letiția și Richter… Plus casele (prezențe vii în percepția personajelor, având
propria lor personalitate), plus obiectele șamd. Acest racursi vrea doar să dea
o idee despre arhitectura extrem de complexă a ansamblului. Ca un arhitect
dibaci, autoarea are tot timpul sub ochi atât catedrala în întregimea ei, cât
și fiecare detaliu dintr-un ungher obscur (al timpului epic).
„ – Suflet, ce înseamnă?” sub această întrebare a copilului Dan Vineș
din Prolog stă volumul de față. Un
volum al enclavei, Dan și Lete se refugiază în casa părintească, un teritoriu insular,
rupt de restul satului, dar și precar, amenințat de apele primăverii, potopul
ce urmează izgonirii din Paradis. Pentru a-și găsi și salva sufletele. Nu
întâmplător, în puzderia de teme muzicale care țes romanul riscă să scape
neobservat faptul că atât Prologul, cât și Epilogul se încheie cu imaginea
plantei otrăvitoare care parazitează totul și ucide: „năpădită…de spice verzi cu clopoței”. Să fie aceasta o metaforă a
Istoriei care ucide această lume pierdută (definitiv?) a frumosului și a sufletului?
Primăvara, acest al doilea anoTimp (sic!) al romanului este o perioadă de trecere,
de instabilitate, de căutare. „Mișcările” (în sens muzical) romanului sunt: I.
Martie: Alb, II. Aprilie: Albastru; III. Mai: Ocru. Rostul romanului pare a fi, în viziunea autoarei exercițiul
memoriei. Memoria salvează lumea. Salvându-i frumusețea. În muțenia ei
fabuloasă, expresivă, infinit semantizatoare, Lete apelează la un fel de
memorie obiectuală; așa cum există un limbaj originar pur indicial, prin
arătarea obiectelor, Lete adună în Fragmentarium
semne ale existențelor de odinioară care alcătuiesc treptat un univers
aparte, suficient sieși, un memento straniu al oamenilro care au fost. Și asta
este posibil pentru că, în romanul Andreei Nanu, obiectele au propria lor
viață. Tot timpul ele comunică, respiră, trăiesc. Pentru cei care știu să le
perceapă viul. Muțenia Letei (cu
dublul ei, copila Ada; cele două se înțeleg de minune, comunicând printr-un
tainic senzorium transpersonal) este legată de una dintre temele centrale ale
romanului: memoria. Voluptatea memoriei, mai bine zis. Care nu este o chestiune
de simplă psihologie ori de morală ci una senzorială.
A atinge, a privi, a asculta, a mirosi sunt acte fundamentale care recreează lumea, și în insistenta lor utilizare
stă una dintre valențele polemice ale romanului despre care vorbeam la început.
„Lete își lipea urechea de fereastră ca
să audă ce își spun cerul și apa”. „Lete se așeză pe mal ca să privească, să
observe, să asculte”. „Tu nu pui
întrebări, tu trăiești pur și simplu”. Fraze simple, exemple pentru
existența aparte a Letei, se poate închipui că muțenia tinerei o „reduce” nu la
un fel de sub-existență vegetativă (în care se va scufunda, la propriu și la
figurat în finalul parabolic) ci la o comunicare directă cu stihiile și cu obiectele.
De altfel, în capacitatea aceasta de a descoperi, romantic, secretul cântec
ascuns în fiecare obiect stă „filozofia” discretă a romanului, funcția lui
mnemică. Nu mai vorbesc de case, sintaxă ultracomplicată de încăperi, scări,
dulapuri, cutii, mobile, draperii, tablouri, tapiserii etc., fiecare având
propria lor personalitate, biografie, funcție de comunicare, s-ar putea face un
eseu separat numai urmărind „viața” caselor-ființe din acest ciclu romanesc.
Lete
înseamnă, desigur, uitare, dar un
grund heideggerian nu-i exclus, un joc cu dezvăluirea (mătasea, voalul, masca
rolului teatral, toate descoperă pe cât acoperă) adevărului ascuns, aletheia. Căci
o altă temă fundamentală a romanului este timpul. Nu neapărat în sens filosofic,
poate mai ales în cel muzical de tempo.
Romanul impune un anume ritm al lecturii, e lent, majestuos, organic. (poate
veni și de la orgă). „Lucrurile șoptite”, cum li se spune la un moment dat,
respiră într-un anume timp. „Acolo,
suspendarea tempoului, a Timpului, de fapt, era esențială”. „Așteaptă-ți timpul tău”[…]„Acolo, înăuntru. În ora celei mai adânci singurătăți o să
găsești răspunsurile; nu-ți trebuie puteri supranaturale, doar onestitate. Dar
ai grijă, singurătatea e rea, tocmai pentru că e sterilă și provoacă confuzie.
Doar una singură, singurătatea cea mai adâncă, naște limpezime…” . „Timpul nu
avea formă în prezența ei. Ea însăși era frumusețe în stare pură fără
restricțiile vreunei forme. Era de ajuns să o privească. Expresia feței, mersul
îmbrățișările ei erau senine și neașteptate ca cerul schimbător, iar singurul
lucru statornic care le aducea pe toate laolaltă în făptura ei fragilă era
senzația intensă de viață”. „Memoria
era, sau cel puțin așa ar fi trebuit să fie, un instrument al spiritului lucid
care avea nevoie să se adape periodic din apele lui Mnemosyne doar pentru a-și
argumenta deducțiile logice. Și totuși, în chip ciudat, - fapt care-l intimida și-l făcea să-și simtă palmele
veșnic moi și umede – Lete îi arăta că memoria trebuia să fie o „ea”, o
prezență feminină cu toane și farmece neașteptate, cu intuiții de moment”. „De
fapt, ceasul Pobeda era singurul care indica timpul în cămăruța joasă și
întunecoasă, unde fiecare lucru părea să se sustragă în felul lui din curgerea
firească a zilelor”. Poetica insistentă a obiectelor, senzorialitatea lor
grea au ca intenționalitate finală, cred, tocmai această „lecție”: a ne învăța
să supraviețuim timpului precum obiectele. „Unele
lucruri se dovedesc a fi mai rezistente decât viața” este esența acestei
lecții. Acest roman care se cere ascultat
pe măsură ce este citit își impune în proustianismul său suav evocativ un act
recuperator al unui alt fel de situare, noninvazivă, ca să folosesc un cuvânt
la modă în alt context, a omului în lume.
Refugiați în această insulă, fiecare
în felul său, Lete și Dan descoperă lumea (satul este el însuși o lume unde
colcăie tot felul de alte povești), își redescoperă trecutul, adică pe sine,
descoperă limbajul secret al naturii prin „intrarea în muncile de primăvară”
(excepțională scena semănării lucernei). Trecutul se populează încet, încet,
începînd de la ziua de martie 1960 în care „pachetul” pe care scrie L.T. 1960,
copil născut printre deținuții de la Canal, este „livrat” la orfelinatul de pe
marginea lacului Plumbuita. Viața ei pare o lungă așteptare, iar perioada
aceasta de primăvară în care este iubită de Dan, de Sanda, de Ada, un ciudat început
de „încărcare” a memoriei. „Așteptarea
era pentru Lete un loc înșelător, fără chip, din care oamenii nu se mai
întorceau niciodată. Era un refugiu cu nisipuri mișcătoare în care timpul
aluneca fără să se oprească, înghițit printre lacrimi mute, ca o dezamăgire.
Lete așteptase toată viața ei și cu timpul durerea dispăruse, la fel și
cuvintele. Ele, cuvintele astea blestemate, dădeau consistență tristeții, așa
că le ferecase, continuând și acum să le alunge cu o mișcare scurtă a capului,
fixându-și bărbia în piept”. Aici se inserează și personajul fabulos al
Doamneinela, asistenta de la orfelinat, o apariție absolut memorabilă, devenită
un fel de „alchimist” în laboratorul dezafectat de biologie în care se
păstrează semințele ciudatei Chalmyria Rosa, otrăvitoarea plantă parazit în
care prefer să văd o engramă a „timpurilor noi”. Amintirile doamnei Nela Dorian
de pe când, copilă, intră în casa La
Mardichian. Croitor și mătăsar constituie cel de-al doilea, ca substanță,
fir epic al prezentului roman. Familia negustorului (Zareh, mama Pia, Hagop)
mătăsurile, aceste madrigaluri ale tactilului, sinestezic împlinit cu ochiul și
foșnetul (ni se vorbește despre „tăcerea mătăsii”), delicata poveste de
dragoste cu Hagop ne plasează într-un Orient autohton care secretă în mod
natural poveste, miraculos. În acest context îmi pare necesar să aducem în
discuție o idee care colorează întreg romanul: cea a diafanului. Diafanul înseamnă, scurt spus, vederea invizibilului. Există, așadar, diafanul – proclama deja
Aristotel. „Maria îngâna ceva, frânturi
dintr-un aer de Bach cu care obișnuia să mă adoarmă, și în timp ce buzele ei se
desfăceau și se uneau ca aripile unei păsări obosite care parcă nu găsea vreun
loc unde să se așeze și să se odihnească, simțeam cum devine mai ușoară, tot
mai ușoară, și atunci țipam din ascunziș, mama,
ca măcar greutatea strigătului meu să o trezească, să-i redea
materialitatea, ca nu cumva lucrurile acelea atât de ușoare la care se gândea
să o facă să se ridice cu totul de la pământ…”. Toate personajele – oameni
și lucruri deopotrivă - acestui roman par prinse în plasa acestui invizibil, par
„epifanii”, cuvântul este folosit în text. Iar Lévinas preciza: „ochiul nu vede lumina, ci obiectul în
lumină”. Privită în lumină, bucata de mătase din prăvălia lui Mardichian
dezvăluie scara spre rai pe care urcă și coboară îngerii. Nu e singura imagine
fantastică dintr-o proză în care fluiditatea realității e regula. Dar atmosfera
generală a romanului are o dublă
încărcătură, în funcție de lumina în care e proiectată. Este, mai întâi, ceva
sumbru, amenințător ca apele care cresc neștiute în adâncuri înainte de a îneca
totul în potopul expiator. Dar este și lumina de dincolo, cea care oferă
semnificația lucrurilor. În țesătura (cuvântul trebuie luat aproape de sensul
propriu) atât de complicată și de densă a
romanului se străvede, ca în bucata de mătase a lui Hagop, o scară pe care
îngerii urcă la cer. Imagine perfect consonantă cu cea de aripă pe care o are,
la un moment dat Lete, aripa lui Dan.
Etajare,
multiplicitate a registrelor, dintre instrumentele muzicale este evident că
romanul seamănă cel mai mult cu orga. Sunt astfel și alte registre în roman: de
la magicul ritualic al satului (personajul minunat al Sandei) până la un
delicat sarcasm ca în istoria bovaricei soprane de Valea Largă, Xenia, și
întreaga scenă a ajutoarelor aduse de șoferul francez sau figura afaceristului
italian cu care fugise Nora și care cumpără acum pământurile satului. Nu
lipsește nimic, cum se vede, din roman.
Este de observat și că romanul își
impune tempoul său cititorului. Trebuie să intri în ritmul specific al acestei
respirații lente a lucrurilor pentru a înțelege. Avem de-a face cu un fel de slow novel, care încearcă să ne educe o
ieșire din agitația lipsită de orizont a istoriei evenimențiale pentru a citi
pe îndelete sensurile naturii, lucrurilor, sufletelor. Un exercițiu care îl
învață pe cititor „să-și acordeze inima
și gândurile”. Cine mai insistă azi pe această funcție catarhică a
literaturii? „Insula” adamică în care se refugiază Dan și Lete în căutarea
limbii originare a tăcerii este finalmente înecată de apele de sus și cele de
jos. Apele au o atracție malefică. „Uitarea
întețește esențele, parfumurile ascunse ale lucrurilor”. Este aceasta
tocmai funcția narativă a Letei, lentilă senzorială de reînviat esențele. Și totuși,
lumea aceasta scufundată în uitare se salvează pentru că poate fi povestită. Povestea „țâșnește”
din ea mai ceva ca apele primăverii din izvoare subpământene. E o lume care se
salvează (dostoievskian?) prin frumusețe. Reconfortantă credință! Citez din
primul volum: „- De fapt, ce ai încercat
să capeţi din toate astea? - Nimic, nimic concret, doar o experienţă a frumuseţii.”
