Îmi imaginez tradiția ca pe o noapte prin care înaintezi. Ai nevoie de o lanternă. Mâna care dirijează fasciculul de lumină este prezentul. Nu vezi decât partea din noapte pe care acel spot de lumină o decupează. Prezentul este - deci - totdeauna cel- care- luminează. Și, dacă nu înțelegem această dialectică, nu înțelegem nici prezentul, nici trecutul. Tradiționaliștii, în sensul pejorativ al cuvântului, sunt tocmai cei care cred în fenomenul invers: că trecutul este cel care ne luminează. Ereditar, da. Ca proces al cunoașterii e cum am spus mai sus. Pe de altă parte, noaptea este totdeauna în față, prin ea înainteazi. Raza de lumină nu doar dezvăluie Calea, ea este Calea, căci numai pe ea îți așezi pașii. Temporal, tradiția este viitorul, căci ea înseamnă temelie. Și ce viitor are ceva fără temelie? Ea înseamnă ceea ce ne leagă, ceea ce se transmite, mortarul care leagă pietrele vieții noastre.
Bun, și unde este dimineața în această mică parabolă a întunericului? Soarele? Lumina adevărată? Nu este. Tradiția este pentru cei mai mulți dintre noi întuneric pentru că esența ei este să se piardă. E un caier enorm cu care s-au jucat toate pisicile universului și din care cu greu reușim să descâlcim câte un fir curat. Numai iluminații trec peste pedepsitoarea scindare a timpului, a timpurilor. Ei văd soarele, pentru că nu mai au nevoie de lumina artificială. Adică trăiesc simultan, nedespărțite și neamestecate, cele trei dimensiuni ale timpului, prezentul etern, trecutul etern și, mai ales, viitorul etern.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați