Mitologii

MITOLOGII

                Cu exact 60 de ani în urmă Roland Barthes publica o carte care a marcat evoluția intelectuală a Franței postbelice, o carte apăsat de stînga, promotoare a „demitologizărilor” contemporane și a „destructurării micii burghezii”. Chiar așa se numea: Mitologii.  Pe scurt, filozoful demonstra că omul de azi nu numai că nu s-a desprins de mit, ci construiește noi „obiecte mitologice” într-un ritm formidabil. O întîmplare de săptămîna asta mi-a adus aminte de această carte. Un grup de turiști s-au urcat, în ciuda avertismentelor de ger și iarnă grea, la hotelul de gheață de la Bîlea. Defectîndu-se telecabina, a trebuit să fie coborîți cu elicopterele. Agitație, emoții publice, cheltuieli. De ce? Pentru că niște oameni sunt robii mitului contemporan al „turismului” și, în ciuda prognozelor meteo, s-au aventurat în vîrful muntelui. Trăim impregnați de mituri: al tinereții, al sănătății, al hrănitului științific (vegan), al ecologiei,  al cicloturismului, al joggingului, al distracției, al mersului „la sală” să tragi de fiare, al slăbitului, al sporturilor extreme, al suplimentelor alimentare etc. etc. Facebookul, în paranteză fie spus, este un mijloc formidabil de a propaga aceste mituri, dîndu-le aerul de „legi” imuabile. „Să fie adrenalină” sună sloganul invocat de toți adepții „sportului” mai mult sau mai puțin extrem. L-aș invoca pe bătrînul Alecu Paleologu, care spunea (formulînd pregnant afirmații interbelice ale lui Eliade et comp) că gestul cel mai puternic de virilitate pe care l-a comis vreodată a fost că a citit Critica Rațiunii Pure. Cum să-l convingi pe „omul recent” că adrenalina unui zbor cu parapanta nu înseamnă nimic față de comentarea unei pagini din Platon? Evident, imposibil! Pe scurt, dacă urmărim lista foarte sumară de mai sus, putem observa că este vorba de o mitologie exclusiv a corpului, care face total abstracție de spirit (excrescență inutilă și supărătoare!). Să ne înfrîngem limitele… este de mult o provocare pe care omul și-a adresat-o. Numai că, pînă în zorii modernității, aceste limite erau situate strict la nivelul spiritului, erau limite ale cunoașterii, ale memoriei, ale compasiunii în suferință față de aproapele etc. Acum, sunt limite ale corpului, toată mitologia sportului de aici vine. Culmea e că amintitele mitologii se contrazic una pe alta: sportul de performanță nu are nimic de-a face cu sănătatea, dimpotrivă, o afectează grav de multe ori, nu mai vorbesc de dopajul distrugător care falsifică din start orice competiție. Oamenii ăia au urcat la Bîlea. Cui prodest? Propriei satisfacții? Atunci de ce să plătim din banii publici salvarea lor? Sună cinic? Nu, sună realist. Exemple din astea se pot da cu sutele. Mi s-ar putea reproșa că teoria mea ar duce la prăbușirea formidabilei industrii mondiale a turismului. Sau a sportului. Nicidecum. Doar schimbă punctul de abordare. Vreți adrenalină? Îmi amintesc de un tînăr maramureșean, cărturar de mult transplantat la oraș. Dragostea pătimașă cu care mi-a vorbit despre ritualul cositului acasă, antrenînd toată orga senzorială: foșnetul coasei în iarbă, mirosul, epuizarea plăcută a efortului fizic, iată adevărata „adrenalină”. Are vreo legătură tot ce am scris pînă acum cu politica? Sigur, în măsura în care discursul politic este 90% format din asemenea preambalate mitologice. Rareori vreun politician își permite să ia în răspăr vulgata obștească, asumîndu-și riscul de a nu avea succes electoral. Pentru că masselor nu le place să fie contrazise în mitologiile lor imuabile. Tehnica discursului public este de a spune oamenilor exact ceea ce vor să audă. Adevărul? Ce e ăla? În mitologie nu există adevăr, ci doar punctul de vedere. Ferească Dumnezeu (pardon, există o mitologie cf. căreia nu există Dumnezeu) să spui că toată tevatura cu încălzirea globală e doar o făcătură puternic încărcată ideologic! Ești distrus imediat de furtuna mediatică bine coordonată care nivelează totul. Noi românii suntem extrem de sensibili de exemplu la mitologia istorică. O istorie extrem de selectivă și de restrictivă. Așa s-a trezit Lucan Boia etichetat drept dușman al poporului, pentru că a pus în discuție (uneori a greșit, asta e altă chestie) marile mituri naționale. Acum vedeam o doamnă care l-ar fi ars în piața publică pentru că l-ar fi denigrat pe Eminescu. Culmea, stimata doamnă nu era deloc revoltată pe studenții de la Litere care, chestionați în aceeași emisiune, dovediseră cunoștințe mai mult decît precare despre poet. Adică viitorii profesori de literatură și scriitori ai neamului. Omul de azi trăiește (poate acesta e mitul cel mai puternic) sub absolutul comodității. Toate invențiile și gadgeturile de ultimă oră sunt imaginate pentru a-i face viața mai comodă. Or, comoditatea supremă este aceea de a nu gîndi. Înțelegînd prin gîndire examen critic. Școala, media, Rețeaua toate ne îndeamnă să luăm de-a gata surogate de gîndire (ce sunt acele le faimoase citate de care e plin FB?), comprimate, supe la plic de gîndire, pe care le încălzești instantaneu în chiar clipa cînd le postezi. La ce bun să-l mai citești pe Pascal (sau chiar pe Paler, integral), cînd e mai simplu să găsești pe Citatpedia cîteva excerpte bine simțite? Se confundă astfel două lucruri foarte diferite: enunțul și raționamentul. Toată lumea știe enunțul „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, dar cîți știu raționamentul, procesul de gîndire din care el face parte? Aici e problema. Trăind la nivelul suprafețelor și al clipei hedoniste,  omul de azi nu mai are deloc accesul la profunzimi. Ce satisfacție poți avea că ai făcut surfing sau ai spart valurile cu skijetul? Adrenalina? Este ea însăși un mit. Psihanalitic, omul vechi avea modalitățile lui de defulare, marile povești mitologice și marile ritualuri sacre eliberau energiile negative. Obsedat de defulare cum este, am impresia că omul contemporan „eliberează” mai mult decît poate efectiv acumula. Apoi suferă cînd descoperă că a rămas gol pe dinăuntru. Mitologia sacră a fost complet substituită de aceste mitologii profane ale cotidianului, ritualurile sunt și ele expulzate din spațiul public, acuzate fiind de lipsă de sens. Are mai mult sens să-ți pui viața în pericol urcînd în vîrful muntelui ca să dormi într-un pat de gheață? (evident, nu am nimic cu oamenii ăia, e doar un exemplu la îndemînă). Această golire îl pregătește pe omul de azi să fie victima perfectă a discursului public demagogic, pentru că i-a atrofiat complet organul gîndirii critice. Știți ce simplu s-ar fi rezolvat, de exemplu, criza imigranților dacă n-am fi fost paralizați de aceste simulacre de gîndire? Ca să nu mai spun că, poate, nici n-ar fi izbucnit. Dar de aici începe altă poveste. Și ne este interzis să spunem povești, avem dreptul numai la postări de 140 de semne.