joi, 30 iunie 2016

Expoziție de sculptură



SOLSTIȚIU SCULPTURAL

            Această expunere a lui Alfred Dumitriu ne propune ceea ce aș numi o antropologie a luminii. Trei sunt elementele sale principale: soarele, potirul și omul. Prin cea mai înaltă întruchipare a sa: sfântul. Inițiată în toiul verii, al luminii, expoziția e construită în jurul semnificației Solstițiului și a nașterii sf. Ioan, vestitorul Luminii. E o întreagă sintaxă (ori ceremonie a semnului, dacă vreți) a primirii și dăruirii de lumină, coborând/urcând aceste trepte. Acum, în splendoarea Solstițiului de vară, cu toată suita lui fantastică de eresuri și credințe, atenția acordată luminii (ne)apropiate este prilej și mediu de meditație. De reflecție. Gând și lumină, siamezi în bronz.

            Încep deci ascendent, de jos. În ambiguitatea simbolică a jertfei, acesta fiind, evident sus. Toate aceste vase, potire, sfeșnice, sunt antropomorfizate, sunt siluete și chipuri. Căutătoare, purtătoare, dăruitoare de lumină. A Soarelui sau a lumânării, deopotrivă călăuzitoare în întuneric. Sunt și siluete umane, hieratice, ca zugrăvirea sfinților des-trupați din vechile biserici. Sunt sfinții bi-dimensionali, umano-divini. Ele sugerează prin articularea dinamică o anume „mecanică”, automatismul sacrului care, etern fiind, exclude particularul. Sunt ca niște marionete ale dumnezeirii.

Discul solar, laitmotiv al prezentării de față, este tipsia pe care este purtat capul Sfântului Ioan, este gong sacru, este scutul lui Ahile, metonimie a Lumii. Este, el însuși, reflecție a Luminii. Purtător al ofrandelor sacre. Polizat pentru a reda lumina în toată magnifica, inepuizabila ei diversitate, bronzul se încălzește, devine radiant. Tocmai această căldură  a luminii (trăim în epoca luminii reci, observa Noica) mi se pare principala calitate a bronzurilor lui Alfred Dumitriu. Atrag atenția asupra acelui cap pe tipsie, cu trimitere evidentă la sfârșitul  ultimului dintre prooroci. Este un diptic având evidente trimiteri cosmogonice. Tipsia este incizată cu un motiv spiraliform, sugerând galaxii, mandală a universului. Ovoidul capului (lăsat într-o rugozitate a suferinței, abia schițat fizionomic) odihnește pe acest cuibar (în cuibar rotind de ape, zicea poetului), evocând atâtea mitologii în care apare oul cosmogonic. Se naște, evident, o nouă lume. Tot pe acest palier se cuvin încadrate și acele obeliscuri, verticale ale luminii, cu alcătuiri de stranii totemuri, esențializări de siluete înălțate vertical tot întru celebrarea luminii neapropiate. Au ceva neliniștitor, mi s-a părut a distinge și „impregnarea” lor cu ochi, ochi însetați, evident, de lumină.

 În sfârșit, avem a treia treaptă, cea a potirului. Se instituie o discretă tensiune între mișcarea ascendentă  a multor forme (sfeșnice, poate, într-o reificare cotidiană) și descendența receptacolului feminin. Potirul, vas sfânt, nu poate conține decât lumina („ Lumina luminează în întunerec și întunerecul n-a biruit-o/…/Ioan era lumina, care este aprinsă și luminează, și voi ați vrut să vă veseliți câtăva vreme la lumina lui”). Adică Sângele, adică focul, adică materia, adică mama.

            Calendarul ortodox fixează la trei zile după Solstițiul de vară Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Singurul sfânt căruia i se celebrează nașterea, tocmai pentru că „fusese sfințit încă din pântecele maicii sale” (cf. Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul). Tocmai de aceea sărbătoarea are un evident caracter cosmogonic. Jocul acesta dintre ovoide și constructe fusiforme, dintre plinul rotund al vaselor și talerul care poate închipui și vechile forme mitologice ale Gheei este în întregime oferit luminii. Totul este transformat prin șlefuire în mici prisme care descompun lumina, metaforă, în fond, a gândirii analitice. Tocmai acest fond de raționalitate constructivă îmi atrage atenția în această sintaxă expozițională. Despre ce să fie o sărbătoare solstițială a luminii, dacă nu despre gândire?

            Și ajung astfel din nou la întru-Chipare. Adică la mărturia originară a lui Ioan. Faptul că omul este expresis verbis prezent în fiecare dintre aceste forme (într-o aproape portretistică varietate, care este ea însăși profund semnificativă) îl arată ca principala țintă  a luminii. Alfred Dumitriu și-a construit acest proiect expozițional cu rigoarea unui poem bun. Care conține metafora (în sens etimologic), dar este dincolo de metaforă. Soare dogorâtor, Solstițiul înseamnă începutul întoarcerii către spirit. Apex, după care urmează coborârea, odihna întru reflecție. Coborârea spre Potirul auriu care începe să adune mierea luminii tomnatice. Crugul Soarelui este acum împărătesc, el pornește să secere.

            Sculptura este în sine meta-phora, purtătoare de forme spre dincolo-ul sensului. În poemul său celebru „Pâine și vin” (Brod und Wein), Hȍlderlin vorbește exact despre „vasele” pe care e prezent Divinul, dar și Omul. Închei citând după interpretarea legendară a lui Heidegger:

Dar, prietene! Noi venim prea târziu. Ce-i drept, zeii trăiesc,/Însă, sus, pe creștete, sus, într-o altă lume./de acolo întruna urzesc, și puțini iau aminte, se pare,/ De trăim, într-atâta pe noi ne cruță din milă cereștii/Căci un vas nu oricând e în stare, fragil, să-i cuprindă,/Numai rar poate un om plinătatea divină să-ndure./Și de aceea viața e vis despre ei. Însă și rătăcirea,/Ca și somnul ajută, la fel cum nevoia și noaptea-ntăresc,/Până ce-n leagăn de bronz vor crește eroii, destul,/Și, ca zeilor vechi, viguros vor bate inimi în piepturi./Ei, atunci, vin turnând. Însă totuși adesea îmi pare/Că-i mai bine să dormi decât lipsit de atare tovarăș,/Și așa să aștepți; și-ntre timp ce-ar mai fi de făcut și de spus/Eu nu știu, și apoi, la ce bun poeții în timpuri sărace?/Însă ei, îmi spui tu, sunt ca preoții zeului viței./Ce din țară în țară colindau în noaptea cea sfântă”.




30 iunie 2016


luni, 27 iunie 2016

Limpede ca lacrima



În 29 aprilie 1983 publicam în Revista timișoreană Orizont, unde aveam o rubrică, Cuvinte fericite, textul Limpede ca lacrima. Făcînd curat prin bibliotecă, dau de vechea revistă și transcriu aici textul pro memoria.

            „Ca mai toate cuvintele fericite, și acestea de acum conțin un paradox, o coincidere a contrariilor care provoacă gîndirea. Provenind aici dintr-o, aș zice, „confuzie genetică”. Lacrima ca atare nu e nicidecum limpede, dimpotrivă. Ea este însă aceea care limpezește. E sarea pămîntului, suferința și purificarea. „Limpede ca lacrima” este eroul tragic perfect. Este țapul ispășitor. Cel care poartă cu sine păcatele tuturor celor ce-l vor jertfi în cele din urmă. Cea care trebuie să rămînă limpede este Vederea. Tot ceea ce o întinează, tot ceea ce ține de rău, este spălat de lacrimă și purtat în pămînt. Lacrima se amărăște și se îngreunează, împăienjenește un timp Vederea pentru a o lăsa însă mai apoi într-un mai profund dialog cu Lumina. Înseamnă oare această stranie sintagmă și un imperativ moral? Da, în sensul în care, purtători ai răului fiind, cărăuși ai răului, se cuvine să ne păstrăm imensa limpezime originară a binelui. Poate că in imaginarele origini fericite ale omului, „acolo unde nu e suferință, nici suspin”, lacrima era într-adevăr limpede, rolul ei fiind pur igienic, epidermic, și poate că amintirea acelor vremuri o ghicim în cuvintele acestea de un nonsens atît de fertil. Un suflet care plînge este un suflet în căutarea limpezirii. Umilința supremă, ea, lacrima, își ia asupra-și povara. Din punctul de vedere al lacrimii, nu există decît vederea. Față de vedere, lacrima este smerenie absolută. Dar, privite amîndouă dintr-un al treilea unghi, (unghiul nostru) ele sunt indestructibil legate, ca în titlul de aici. Aici unde vederea nu mai este nici măcar amintită, e benefic „uitată”, pentru a ceda lacrimii limpezimea ei, în schimbul faptului că, în conținutul ei, lacrima i-a preluat toată povara. E un „transfer semantic” aici, de care firește că nu lingvistica are a da seama, ci gîndul filosofic. „Limpede ca lacrima” încurcă puțin timpii și timpul, căci limpede rămîi în urma  lacrimii. Sau, cum frumos spune poetul, accentuînd tocmai actul, procesul: „limpede prin lacrimă”. Venim deci, în ceasul nostru de mare bucurie cît și în acela de suferință, venim cu lacrimile noastre să ne căutăm „starea de dincolo”, pre-starea sau post-starea momentului. Căci, adevărat schimbător de timp, lacrima ne limpezește tocmai prin aducere aminte sau prin proiecție în viitor. Nelimpezimea ei explozivă poartă cu sine toate contradicțiile și contrarietățile ființei care plînge. Pedepsită este vederea prin lacrimă, pedepsită lacrima prin vedere, pedepsită ființa cu legea de a vedea lămurindu-se prin lacrimă. Dar, dincolo de „cutremurul nervilor”, ni se vorbește despre creație. „limpede ca lacrima” nu înseamnă pur (cel mult purificat), ca în versurile „Știu, puritatea nu rodește/fecioarele nu nasc copii?/E sfînta lege-a maculării?/Tributul pentru a trăi”. Tributul de lacrimi. Sufletele sterile nu plîng, sunt de o curățime opacă, nu au ce limpezi, dinspre ele și înspre ele nu mai trece  nimic. Pe cînd sufletele impure își duc lupta tocmai pentru a deveni transparente, a lăsa să treacă lumina, transparentizare a ființei, deschidere de porți pentru o nuntă intimă, iată rostul capital al lacrimii. Nu suntem puri, de aceea plîngem, sufletele creatoare au nevoie de lacrimă, plîngem pentru a ne lepăda de scoriile trudei noastre, nefiind puri putem fi infinit mai mult: limpezi prin lacrimă. Însuși drumul descendent al lacrimii, care înseamnă fecundare, fertilizare descătușează de fapt posibilitatea drumului ascendent al sufletului, un lest de lacrimi mereu aruncat peste bord ne ajută accederea într-un aer tot mai înalt și mai pur al trăirii, al gîndirii. Între Vedere și Lume lacrima este pavăză, filtru de trecere. Trecerea însăși este limpezirea. Ca lumea să te doară prin privire, trebuie ca lacrima să elibereze, ieșind ea în lumină, acel întunecat lăuntric loc al durerii. Catharsisul prin lacrimă înseamnă eliberare prin implicare, prin participare, prin aflare de sine rătăcind, pulverinzîndu-ți sinele în lacrimi. Cel ce-și cenzurează lacrima, considerînd-o un semn al slăbiciunii nu a înțeles cu adevărat natura acestui Semn. Filosoful dorea nu să separe tarele de moale, ci să releve tăria moalelui. În acest sens, lacrima este mărturia cea mai adevărată și completă a tăriei prin slăbiciunea noastră. Întuneric în urma lacrimii, împodobire cu diamantul care sfîrtecă în carnea obrazului mari brazde, defileuri ale lacrimii în urma tăcerilor înalte. Căci lacrima este tăcere și iarăși tăcere. Poetul care auzea materia plîngînd transpunea nu numai durerea în planul cel mare al ființei, ci înțelegea universul însuși ca deținîndu-și propria posibilitate  de purificare prin lacrimă. Suprem elogiu adus lacrimii. Mai înainte ni se spusese în Cartea limbii noastre: „De plînge Demiurgos, doar el aude plînsu-și”. Exilate fiecare în propriul plîns, singure, Instanțele supreme nu pot comunica decît prin lacrimă. Lacrimă pe obrazul lumii, omul poate deveni limpede ca lacrima făcînd astfel ca toate cele ce sunt sau vor fi fiind să-și comunice prin el, eliberîndu-l și instaurîndu-l ca om.