SOLSTIȚIU SCULPTURAL
Această expunere a lui Alfred
Dumitriu ne propune ceea ce aș numi o antropologie a luminii. Trei sunt
elementele sale principale: soarele, potirul și omul. Prin cea mai înaltă
întruchipare a sa: sfântul. Inițiată în toiul verii, al luminii, expoziția e
construită în jurul semnificației Solstițiului și a nașterii sf. Ioan,
vestitorul Luminii. E o întreagă sintaxă (ori ceremonie a semnului, dacă vreți)
a primirii și dăruirii de lumină, coborând/urcând aceste trepte. Acum, în
splendoarea Solstițiului de vară, cu toată suita lui fantastică de eresuri și
credințe, atenția acordată luminii (ne)apropiate este prilej și mediu de
meditație. De reflecție. Gând și lumină, siamezi în bronz.
Încep deci ascendent, de jos. În
ambiguitatea simbolică a jertfei, acesta fiind, evident sus. Toate aceste vase,
potire, sfeșnice, sunt antropomorfizate, sunt siluete și chipuri. Căutătoare,
purtătoare, dăruitoare de lumină. A Soarelui sau a lumânării, deopotrivă
călăuzitoare în întuneric. Sunt și siluete umane, hieratice, ca zugrăvirea
sfinților des-trupați din vechile biserici. Sunt sfinții bi-dimensionali,
umano-divini. Ele sugerează prin articularea dinamică o anume „mecanică”,
automatismul sacrului care, etern fiind, exclude particularul. Sunt ca niște
marionete ale dumnezeirii.
Discul solar, laitmotiv al prezentării de față, este tipsia pe care este
purtat capul Sfântului Ioan, este gong sacru, este scutul lui Ahile, metonimie
a Lumii. Este, el însuși, reflecție a Luminii. Purtător al ofrandelor sacre.
Polizat pentru a reda lumina în toată magnifica, inepuizabila ei diversitate, bronzul
se încălzește, devine radiant. Tocmai această căldură a luminii (trăim în
epoca luminii reci, observa Noica) mi se pare principala calitate a bronzurilor
lui Alfred Dumitriu. Atrag atenția asupra acelui cap pe tipsie, cu trimitere evidentă
la sfârșitul ultimului dintre prooroci. Este
un diptic având evidente trimiteri cosmogonice. Tipsia este incizată cu un motiv
spiraliform, sugerând galaxii, mandală a universului. Ovoidul capului (lăsat
într-o rugozitate a suferinței, abia schițat fizionomic) odihnește pe acest
cuibar (în cuibar rotind de ape, zicea poetului), evocând atâtea mitologii în
care apare oul cosmogonic. Se naște, evident, o nouă lume. Tot pe acest palier
se cuvin încadrate și acele obeliscuri, verticale ale luminii, cu alcătuiri de
stranii totemuri, esențializări de siluete înălțate vertical tot întru
celebrarea luminii neapropiate. Au ceva neliniștitor, mi s-a părut a distinge
și „impregnarea” lor cu ochi, ochi însetați, evident, de lumină.
În sfârșit, avem a treia treaptă,
cea a potirului. Se instituie o discretă tensiune între mișcarea ascendentă a multor
forme (sfeșnice, poate, într-o reificare cotidiană) și descendența receptacolului feminin. Potirul, vas sfânt, nu poate
conține decât lumina („ Lumina luminează
în întunerec și întunerecul n-a biruit-o/…/Ioan era lumina, care este aprinsă
și luminează, și voi ați vrut să vă veseliți câtăva vreme la lumina lui”). Adică
Sângele, adică focul, adică materia, adică mama.
Calendarul ortodox fixează la trei
zile după Solstițiul de vară Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Singurul
sfânt căruia i se celebrează nașterea, tocmai pentru că „fusese sfințit încă
din pântecele maicii sale” (cf. Paraclisul
Sf. Ioan Botezătorul). Tocmai de aceea sărbătoarea are un evident caracter
cosmogonic. Jocul acesta dintre ovoide și constructe fusiforme, dintre plinul
rotund al vaselor și talerul care poate închipui și vechile forme mitologice
ale Gheei este în întregime oferit luminii. Totul este transformat prin
șlefuire în mici prisme care descompun lumina,
metaforă, în fond, a gândirii analitice. Tocmai acest fond de raționalitate
constructivă îmi atrage atenția în această sintaxă expozițională. Despre ce să
fie o sărbătoare solstițială a luminii, dacă nu despre gândire?
Și ajung astfel din nou la
întru-Chipare. Adică la mărturia originară a lui Ioan. Faptul că omul este expresis verbis prezent în fiecare dintre aceste forme (într-o aproape
portretistică varietate, care este ea însăși profund semnificativă) îl arată ca
principala țintă a luminii. Alfred Dumitriu și-a construit
acest proiect expozițional cu rigoarea unui poem bun. Care conține metafora (în
sens etimologic), dar este dincolo de metaforă. Soare dogorâtor, Solstițiul
înseamnă începutul întoarcerii către spirit. Apex, după care urmează coborârea,
odihna întru reflecție. Coborârea spre Potirul auriu care începe să adune
mierea luminii tomnatice. Crugul Soarelui este acum împărătesc, el pornește să
secere.
Sculptura este în sine meta-phora,
purtătoare de forme spre dincolo-ul
sensului. În poemul său celebru „Pâine și
vin” (Brod und Wein), Hȍlderlin vorbește exact despre „vasele” pe care e
prezent Divinul, dar și Omul. Închei citând după interpretarea legendară a lui
Heidegger:
„Dar, prietene! Noi venim prea târziu. Ce-i
drept, zeii trăiesc,/Însă, sus, pe creștete, sus, într-o altă lume./de acolo
întruna urzesc, și puțini iau aminte, se pare,/ De trăim, într-atâta pe noi ne
cruță din milă cereștii/Căci un vas nu oricând e în stare, fragil, să-i
cuprindă,/Numai rar poate un om plinătatea divină să-ndure./Și de aceea viața e
vis despre ei. Însă și rătăcirea,/Ca și somnul ajută, la fel cum nevoia și noaptea-ntăresc,/Până
ce-n leagăn de bronz vor crește eroii, destul,/Și, ca zeilor vechi, viguros vor
bate inimi în piepturi./Ei, atunci, vin turnând. Însă totuși adesea îmi
pare/Că-i mai bine să dormi decât lipsit de atare tovarăș,/Și așa să aștepți;
și-ntre timp ce-ar mai fi de făcut și de spus/Eu nu știu, și apoi, la ce bun
poeții în timpuri sărace?/Însă ei, îmi spui tu, sunt ca preoții zeului
viței./Ce din țară în țară colindau în noaptea cea sfântă”.
30 iunie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați