marți, 24 februarie 2015

Nichita Stănescu



















POEZIA DE DUPĂ POEZIE
            În numărul 7 din URMUZ am publicat prima parte, cu privire specială asupra volumului Noduri și semne, din ceea ce sper să fie un eseu mai amplu despre poezia lui Nichita Stănescu. M-am oprit apoi pentru că m-am întâlnit cu șocul. În operația obișnuită, obligatorie, de a mă blinda bibliografic am dat de volumul (pe care cu greu mi l-am procurat) lui Sorin Dumitrescu Tablou cu orbi…Metalingvism și marginalizare, ed. Anastasia 2013. Volum dedicat tocmai „treimii finale” a poeziei nichitiene, volumele Epica Magna, Operele Imperfecte și, în special, Noduri și semne. Încerc să prezint în cele ce urmează această analiză surprinzătoare a poeziei nichitiene.
Dacă aruncăm o simplă privire în cronologia volumelor lui Nichita, aflăm o lungă perioadă de tăcere, cam după Necuvintele și Măreția Frigului până la Operele imperfecte.  Este o perioadă de metamorfoză radicală, o kehre, o răsucire, o ruptură după care, demonstrează exegetul, Nichita ajunge la o altă poezie, adevărata sa poezie. Mutatis mutandis, pentru noi, receptorii ulteriori, ar fi o surpriză, ceva de genul situației ivite după apariția postumelor eminesciene. Apare, crede Sorin Dumitrescu, un alt Nichita, prevestit doar de primul, cultivând un alt limbaj poetic, sau, cu termenii autorului, se trece de la o poetică lingvistică la o poetică metalingvistică. De la cuvinte la necuvinte, adică la cuvintele atinse de Cuvântul. Critica a întâmpinat la vremea respectivă cu destulă reținere aceste din urmă volume, socotindu-le drept detritusuri, sfărâmături de imagini ale unei inteligențe creatoare aflate în degringoladă alcoolică, lipsită de autocenzura estetică. Sorin Dumitrescu răstoarnă această perspectivă și vede, dimpotrivă, în Noduri și Semne apexul poeziei nichitiene. Cum e posibil asta? Prin trecerea de o perspectivă îngust estetică la o axiologie teologică a limbajului.  Cartea aceasta nu este numai despre poezia lui Nichita, ci, mai amplu, despre poezie, despre limbaj, despre raportul dintre om și Dumnezeu și cum poate fi acesta trecut în bietele noastre cuvinte. Ca observație de istorie literară demnă de reținut din contextualizarea propusă de autor, este, de pildă, teoria că rezistența noastră la totalitarism a cunoscut trei forme: sincronismul rezistenței prin cultură; protocronismul rezistenței prin tradiția ancestrală; rezistența prin credință…cu observația capitală că tustrele formele au luptat una împotriva celorlalte, ușurând astfel domnia Răului. Textul exegetului curge ca o demonstrație strânsă, cu formulări memorabile, intuiții pătrunzătoare și analize pe text remarcabile.
„…a aplica criteriile teologiei limbajului valorii disputate a celor două poetici, înseamnă a le adăuga dosarului axiologic informații și semnificații noi, nepomenite în text, iar multe necunoscute însuși autorului, și care,  scoase la iveală din substanța discursului poetic, pot avea rol determinant în completarea și înțelegerea mai corectă a mesajelor rămase nedevelopate. Aceste competențe, străine domeniului criticii literare, dar în stare să aducă la lumină «tot ce nu înțelege din ce scrie autorul de geniu», pun la dispoziție materia unor argumente neașteptate, care pot înclina pro sau contra balanța judecății de valoare” (25) Această succintă „indicație de metodă” ne trimite spre un  alt tărâm cultural în care este încadrată poezia lui Nichita, citându-l pe Rafail Noica, este o cultură a Duhului Sfânt. „Ca limbă/limbaj estetic, arta este plăcere. Ca limbă/limbaj al cunoașterii arta este învățare. Ca limbă/limbaj al credinței, arta este cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu”. Inutil să observ că toate cele trei forme se re-găsesc în poetica nichitiană. De altfel, vom avea în partea „analitică” a volumului o formidabilă citire în oglinzi paralele a volumelor 11 Elegii și Noduri și Semne, ilustrative pentru cele trei trepte sau poetici ale limbajului. Am putea spune că volumul are două părți pe care le-aș numi, pentru rapiditate, una teoretică , de precizare a acestei „poetici pnevmatice” (a Duhului) și una practică, analitică, centrată pe Noduri și Semne. Pentru a ne transmite diferența dintre cele două poetici, a ideii scrise (în Elegii) și a gândirii cu vedere (din volumele ultime). Adică un nou model de limbaj poetic, apt să recepteze și să transmită într-un mod inedit revelația. Ni se propune astfel un „prim” Nichita, cel adulat de public și de critică, „performer” al limbajului, atlet al metaforei surprinzătoare, având ca volum reprezentativ Elegiile, și un Nichita atingând un alt nivel al limbajului, in articulo mortis, cel despre care dă seama obscuritatea mistagogică a Nodurilor și Semnelor. Volum despre moarte și Înviere și semnele lor tainice. Cu pragul de trecere în Necuvintele. Virtuozitea analitică a lui Sorin Dumitrescu dă de rușine pe mulți critici specializați, mai ales prin capacitatea sa de a privi holografic (el demonstrează că poezia însăși i-a impus această perspectivă) opera, stabilind revelatoare „scurtături” între imagini sau texte din care ni se îmbie o admirabilă unitate în ruptură a operei nichitiene. Subliniază că Elegiile nu trebuie citite rând cu rând, ci ca o „stupa”, un arhetip sacral. „Nichita Stănescu de după Necuvintele a devenit subit promotorul unei modalități noi, aproape miraculoase, de a produce poezie. Este primul care dă semnalul practic și teoretic al existenței unor nebănuite – și până în prezent aproape nefolosite – posibilități de a lucra cu forme de exprimare mult mai nuanțate și mai înalt informate. Poetica pe care o părăsește, nu o părăsește din pricini subiective, din capriciu   metafizic sau estetic; pur și simplu o abandonează sec, tehnic, din pricini utile, exact cum renunți la un angrenaj absolut depășit ca putere poetică, care urgent trebuie schimbat, cu altul  ale cărui capacități și oportunități răspund incomparabil mai bine noilor exigențe creative, în fine, care sunt programate pentru un standard inefabil mult mai înalt și mai expresiv. Acesta, credem, poate fi socotit mesajul ultim  al poetului…” (61). Vorbire profetică, „în dodii”, ultimele volume ale „petei de sânge care vorbește” dau seamă despre un alt nivel al limbajului, cel care modifică relația mundană dintre semnificat și semnificant, mutând înțelesurile acolo de unde provin, de deasupra cerurilor. „…în locul spectacularelor abilități metamorfotice din cele 11 Elegii, în care gnozele sacre inundă miturile, sacralități apocaliptice cutreieră antichitățile călare pe simboluri și pe cifre magice, sau schimbă alchimic regnuri și ordini cosmogonice, și-a făcut loc  o abilitate nouă, nerestricționată stilistic, convocată să fluidifice peste tot frontierele care separă universul semiotic al limbii, de universul ființării existentului, să «usuce apa cu apă» să faciliteze dus-întorsul și libera trecere dinspre ființe, înspre cuvinte și vice-versa, să «încalece faraoni de paie călare», într-un cuvânt, să garanteze o intertextualitate fără frontiere și incontinente substituiri semantice” (64) Parcă l-am urmări pe Ion Negoițescu scriind despre vizionarismul fără țărmuri din postumele eminesciene!
În acest context în care gestul poetic de maximă profunzime al lui Nichita se vede a fi de natura unei semiotici abstruse sunt de interpretat Elegiile și Necuvintele. O observație simplă, dar extrem de profundă este aceea că „necuvintele” este un substantiv defectiv de singular. Ele nu sunt doar „altfel de cuvinte” sau „anticuvinte”, cum antimateria este un fel de materie care se privește în oglindă. Cu atât mai puțin simple jocuri gratuite de a pune o negație în fața fiecărui cuvânt pentru a obține efecte stroboscopice de discotecă lingvistică. „necuvintele nu sunt cuvinte, ci tensiuni semantice, pnevme inefabile ale unei gândiri cu vedere. Raportate la cuvinte, necuvintele nu sunt umbrele semantice ale acestora, piesele unui lexic nedevelopat și nu reprezintă ipostaze paralele ale unor supracuvinte sau ale unor alte substitute lingvistice””(65) „ca energii sau ca puteri sunt pământești, cerești sau mai presus de ceruri? Sunt create sau necreate? Sunt mesaje din lume sau din afara lumii? Au vreun precedent energetic? Seamănă vreunei alte puteri? Oricâtă mâhnire am produce liberei cugetări, se cuvine subliniat de la început faptul că potrivit părerii noastre, necuvintele nu pot fi descrise și comentate ocolind terminologia teologică proprie experierii harismatice. Înțelesul lor literal indică indicibilul, inexprimabilul, informulabilul absolut, negrăitul acelui ceva pentru care încă nu există cuvinte. Tradiția experierii harismatice le descrie ca fiind de la Dumnezeu! Cert este că puterea lor semantică are o altă proveniență; nu provine din abilitățile mentalului poetic sau ale manevrării sintaxei cuvintelor. Proveniența necuvintelor nu se reduce doar la a nu fi materie a limbajului, ci de a fi duh, de a fi de-a dreptul pnevmatice, duhovnicești.(…) ontologic trupul lor vizibil exprimat prin cuvinte e de fapt imaginea întrupată a unei tensiuni, a unei energii semantice exterioare firii și energiei cuvintelor, care nu face parte din spectrul lingvistic, care nu e dependentă de cuvinte, care poate exista deplin și autonom în afara cuvintelor și a limbajului.(…)necuvintele au puterea și vocația de a apropia covârșitor teologia de sensul poeticii metalingvisticii”. (68). „Fiindcă  necuvintele sunt relee poetice care aduc lumină cuvântului direct din Lumina Cuvântului și fiindcă tot lor le stă în putință să-i scoată și semantica, devenită strălucitoare, de sub obroc” (148) Avem aici schițată ceea ce aș numi o poetică apofatică, sofianică i-ar fi spus Blaga, „informată de sus”, după vorba exegetului nostru, care ar merita singură o lectură aparte și care proiectează discuția dincolo de teoria literară. Poetica metalingvistică numește criticul poezia „ultimului Nichita”. De altfel, poetul însuși s-a apropiat de definirea necuvintelor prin necuvinte, vezi citatul dat la p. 78, din Respirări cred (nu ne este indicată sursa, ceva mai mult scrupul filologic n-ar fi stricat totuși pentru o operă atât de labirintică) și care se încheie cu afirmația „Poetul nu împarte dreptate și nedreptate. El sprijină cu un stâlp însuși stâlpul”. Cercetarea lui Sorin Dumitrescu este una in aenigmatae. Limbajul subtil al teologiei sau parabolic al Părinților îi oferă baza înțelegerii acestei poezii al cărui hermetism vine dintr-o șoaptă de sus. De aici se ajunge pe cale logică la a descoperi asemănarea de funcție dintre necuvinte și icoană, prin raportare la realitatea transcendentă de care ambele dau seama la nivelul nostru de înțelegere. „Puterea necuvintelor este o putere cu vocație teandrică, iconică(70)
Autorul acestei analize are un fel de alergare de tip suveică printre poeme, stabilind asociații surprinzătoare între un vers, o imagine dintr-un poem cu altele din cu totul alt volum sau dintr-un poem alăturat, care se luminează reciproc și surprinzător. Sunt ceea ce autorul numește „relee semantice”, un singur exemplu, de la pagina 142; Pean (Necuvintele) – Descrierea lui A (Epica Magna) – Daimonul meu către mine (Epica Magna). Criticul demonstrează că acesta este și modul de lucru al poetului. Paralela esențială în acest comparatism sui generis este cea dintre „fondul elegiac și sacral” din cele 11 Elegii și privirea sinceră dincolo de „tunelul orange” din Noduri și semne.  Volume de citit în oglindă, după „schimbarea la față” a poetului. „Acest tip pnevmatic de expiere poetică, prefigurat altădată de Psalmist, a produs și cele 56 de poeme livide ale volumului pe care îl comentăm. Un volum polemic și tragic despre moarte”.  (90) Volumul acesta ca un cântec de lebădă reprezintă „o știre veșnică”, „o nedumerire semiotică orientată existențial” , o poezie despre miracolul nașterii prin condamnarea la moarte. Limbajul este, de aceea, miraculos. Nodul este enigma, arătarea, revelația. Semnul este prezența, cel care arată. „Ca icoană, un nod se remarcă prin precizia paradoxală a înțelesurilor pe care le înnoadă, prin claritatea tainică a unei poezii iconice care nu se lasă epuizată, care ține să rămână deschisă, în vreme ce înțelesul «ideii scrise» e limpede și previzibil încă de la primele versuri iar vraja ei calofilă aparține majoritar performanței estetice și abilității manevrelor lingvistice” (99) De exemplu o analiză deosebită este dedicată Semn 22, poem adresat cuvântului atins de Cuvântul. Această mângâiere de aripă a Duhului este esența ultimei poetici nichitiene. „Cuvântul este un cap fără de craniu/un cimitir fără de morți./Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poți,/un înțeles făr`de-nțelegere,/un răspuns nechemat,/o alegere votată pe scoici, alegere/pentru peștele pictat…/cuvântule cap fără craniu,/cimitir fără morți”. O cântare de Prohod anunțând obșteasca Înviere! Nu  prin idei, ci prin Imagini. Pnevma nu comunică idei, ci „vedenii”. În altă lucrare am prezentat teoria imaginalului, a accesului la cerul de deasupra cerurilor care este cerul imaginilor în filozofia arabă. Gândirile cu vedere ale lui Nichita, ca și întreaga demonstrație a hermeneutului său din „tablou cu orbi”, mi se pare că se cuplează de minune cu această considerare mistică a poeticității de dincolo de estetic. Duhul ordonează supraceresc imaginile, precum constelațiile, și numai vederea poetului răzbate până în acele abisuri înalte unde descoperă candid „lupul cu gât de lebădă” sau „vulpea demiurgică și vicleană”, trăind firesc, într-o alergare de a duce Vestea. „…trăirea harismatică a teologiei are o poetică mai înaltă (în sensul de mai profund frumoasă) decât poetica oricărei poezii, fiindcă este însăși Poezia Cuvântului, Cel după a cărui frumusețe a fost făcută lumea. Atinsă de Cuvânt, harisma poeticii se poate alinia liniștită harismei teologice” (121) Asta nu înseamnă că hermeneutul nu are și abilități strict literare deosebite, vezi cum analizează imaginile amintite: a „lupului cu gât de lebădă”, a lebedei sau a vulpii demiurgice.
Ce este însă această stare post-poetică? „Spre deosebire de orizontul sacral care strânge subtil și peste tot liniile de fugă ale perioadei «glorioase» a poeziei lui Nichita, poezia finală – și cu precădere «Noduri și semne» - are «ambivalența» icoanei, ca orice împreună lucrare a Cuvântului cu poetul, fiind lucrată la vedere de poet și într-ascuns de puterea Cuvântului”. (123). E o „izbitură de grație” cu zice splendid autorul (care are un har deosebit al formulării memorabile) prin care poetul accede nu numai la o interlume a imaginilor ci și la un alt tip de limbaj, apt să dea seama despre „ceva” de care limba naturală a uitat. Nichita vorbește, ca orice mare poet, și despre partea de uitare (imensă!) a limbii sale.  La Nichita «apostolatul» creației sale poetice are ca fundament o nedumerire semiotică orientată existențial  pe două direcții:una care contemplă genuin cuvintele și le percepe ca făpturi ale vorbirii și alta care deplânge mereu uluită alienarea limbajului în urma Căderii noastre ancestrale și, consecutiv, starea mizerabilă a cuvintelor, a puterii lor agonice, dacă nu cumva de-a binelea moartă” (140) Este o exagerare să numim ultima poezie a lui Nichita „un rapt mistic”? Un poet simte căderea lumii ca o cădere a limbajului, o alterare ireversibilă a Sensului. De aceea el caută, chiar fără să știe, Cuvântul. „compasiunea lui Nichita față de pătimirile semantice ale limbajului poetic, mila lui față de cuvintele vorbirii sunt mai intense și mai personalizate decât oricare mizericordii  arătate vreuneia dintre făpturile vii. Fiindcă fără Cuvânt, cuvintele mucenicesc pe nedrept, gratuit! Ele nu merită același blestem, pentru cel al lumii care a respins Lumina Cuvântului venit la «ai Săi». Cu toate că limba și cuvintele n-au pricini de căință, ele își poartă totuși împreună cu stoicism și smerenie impotența cuvântătoare și faptică. În premieră absolută, poetul compătimește cu limbajul și doar de formă cu existentul! O milă atipică, fără precedent, pentru care Epica Magna este epica acestei stranii împreună pătimiri a firii și vorbirii, a limbajului cuvântător, după petrecerea uciderii Cuvântului Întrupat – o evenimențialitate apocaliptică ce «schimbă în cuvinte» existentul” (147)
            Aruncând fleșuri surprinzătoare între texte contigui sau depărtate – demonstrând astfel că opera nichitiană este o imensă țesătură, criticul tinde doar să arate că lumina finală este cea a Cuvântului. Iată cum se încadrează în acest sistem excepționalul poem explicativ sintetic Daimonul meu către mineTeologic, «Schimbă-te în cuvinte» înseamnă Încuvântează-te, cere Cuvântului în-logizarea  moaștelor , pe care focul nu le păgubește, asupra cărora n-are putere. Moaștele sunt minunate și vrednice de a fi cinstite, întocmai icoanei, fiindcă amândouă, mărturisește Biserica, sunt pe jumătate înviate. Puterea Învierii Domnului este venerată în ele! Faptul că poemul se referă la mutarea trupului în cuvinte, ce vizează dobândirea cărnii/logos a moaștelor o dovedește indirect însăși enumerarea organelor și mădularelor care se cer în-cuvântate, toate viitoare și posibile moaște (…)Dar fără «strania» atingere a Cuvântului de cuvinte «vorba va arde/verbul va putrezi/iar cuvântul nu se va întrupa ci se va destrupa». La urma urmei, în ce constă înlogizarea pe care o cere daimonul, cum ar trebui răspuns somației «Schimbă-te în cuvinte!»? Răspunsul e unul singur: crede în Cuvântul și te vei în-logiza! Pentru Nichita și pentru discursul poeziei lui ultime – anunță daimonul, ratarea acestei atingeri divine poate să reprezinte o grozăvie semantică cât o știre veșnică” (151) Acest eseu despre Cuvânt este una dintre poeticile cele mai interesante din câte s-au scris în teoria noastră poetică. Se face o convingătoare analiză comparativă între tehnica picturală a perspectivei și pictura icoanei – pe de o parte -  și cele două tipuri de poezie: cea din cuvinte și cea din necuvinte. „Poezia iconică este o poezie «schimbată la față», o poezie la care principalele categorii mundane – spațialitatea, durata și mișcarea – au toate fața schimbată. Este o poezie modelată haric pentru proceduri apte să determine necreatul «înțelesurilor de deasupra cerurilor» să-și găsească gazdă în inima creatului, într-o icoană, în pământescul și cerescul poemului iconic. Să facă din poemul iconic forma poetică hiperelastică a unei «arhitecturi care fluctuează și care se mișcă, care se dilată și se restrânge și devine casă pentru înțelesul poeziei» - sună definiția impecabilă, telegrafiată simplu și pe înțelesul tuturor de Nichita, într-un text fundamental dedicat manevrării metodei punctelor de fugă(161) „Textul lui Nichita atestă rudenia  de final a poemului iconic cu icoana – faptul că ambele abrogă orice determinări dinamice spațio-temporale. Distanțarea netă și definitivă de «geometria mincinoasă», lineară și expirată a poeticii «ideii scrise» se regăsește perfect simetric și în biografia imaginii iconice” (162) „Pentru iconar, (ca și pentru poemul  poetului metalingvist) icoana nu mai este un plan, o centralitate spațială simulată tridimensional, ci un prag – spațiu teologic paradoxal care umple intervalul dintre înăuntru și în afară, un prichici aparținând atât lumii create, cât și celei necreate” (163) „Deprinși și subjugați de unitatea iluzorie a fugii înțelesurilor spre un singur centru focal, propriu poeticii ideii scrise, facem greșeala să respingem poetica cu mai multe centre focale, ca fiind ruptă. Preferăm sensul unic, al unui înțeles poetic restricționat, multiplelor sensuri și semnificații ale aceluiași înțeles. Versurile, urmând unul după altul, ne par, fiecare în sine, rupte, risipite și despletite semantic, fără relație între ele. Ruptura versurilor ne pare pustie, vacantă, - nelocuită de nimeni și de nimic. Oare așa să fie?”  (163) „Fiind o poetică de tip iconic, ea este mai curând vizuală și de aceea mai populară, mai accesibilă și mai la îndemâna cititorului, ca icoanele livrându-și calm și treptat taina, stârnind minții și sufletului tinderea spre înalt și totdeauna rămânându-le alături” (179) „…a fi iconic în cultură înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu Cuvântul să-și dea chip, să devină cultură, în vreme ce a fi sacral înseamnă a lua-o înaintea lui Dumnezeu și a te precipita să-I imaginezi Chipul” (184) „Ce câștig aduce poeziei dimensiunea iconică, iconicitatea? Cel mai mare câștig constă în faptul că Dumnezeu Cuvântul și puterile Sale divine se așază toate Prunc în brațele poeziei. De aici decurge și capătă substanță poetică adierea unui inefabil total necunoscut și încă «nesuit la inima omului»” (185)  Natura acestor texte ale poetului nu este elementar estetică, ele transmit o informație inițiatică. „Poezia lui Nichita nu are ca scop ideea de a place ci de a învăța”.(179) Este un alt fel de scris, o părăsire a ideii sau „ideii scrise” pentru sau în favoarea unui nou limbaj, de fapt cel mai vechi. Poate aici stă adevărata revoluție a limbajului poetic produsă de Nichita Stănescu. După părerea mea, sunt patru momente de inflexiune în istoria limbii poeziei românești și asupra naturii, succesiunii și structurii acestor revoluții mai este încă de meditat și scris, ele se numesc: Eminescu, Arghezi, Nichita, Cărtărescu… QED, cu voia Celui de la care vine Cuvântul, altă dată. Reacția culturală a  noastră la aceste căutări-aflări ale poetului pe care mulți îl știu doar ca un genial și impenitent boem a fost una de reținere nedumerită, dar și de negare vehementă și neînțelegătoare, tocmai din cauza unghiului de abordare, rămas „în urma” poeticii iscoditoare de duh a lui Nichita. „Volumele pe nedrept boicotate  ale lui Nichita inaugurează în premieră modernitatea surprinzătoare a poeziei iconice, produsă de metalingvistica unui melod necanonic al tainei limbajului și al lucrării pnevmei Cuvântului asupra cuvintelor”. (175) Atenție, acest tip de poetică nu este lipsită de pericole majore, ea elimină ludicul gratuității imaginare în favoarea unei răspunderi  capitale. Cum zice iscusitul hermeneut, Nichita „n-aruncă niciodată pe hârtie cuvinte de care nu poate să răspundă” (176) În fața cui? Poezia lui e cărarea spre arătare. „Nu cumva poemelor li s-ar fi cuvenit o hermeneutică literară potrivită altitudinii și nuanțelor la care s-a ridicat  întregul discurs al poetului? S-au gândit oare comentatorii că sunt solicitați să-și exprime  părerea asupra  unor poeme  care, întocmai scrierilor mistagogice, cer o serioasă viață spirituală și o serioasă dispoziție teologică”(178)
            Această „scară” este parcursul unui eseu spectaculos și periculos ca un mers pe sârmă deasupra Niagarei. Limbajul e mai bogat decât suntem învățați să-l considerăm. Faptul că eseistul are acces profesional la cel puțin trei limbaje: cel pictural-iconic, cel poetic și cel teologic oferă armătura de rezistență a eseului său, care ne convinge că Nichita poate și trebuie citit și astfel. Poezia „se mută” surprinzător în altă parte, redevenind indicială, arătare a unui dincolo care în limba noastră înseamnă moarte. Este, sigur, o entropie a limbajului, de care poetul cu antenele sale ultrasensibile este mai conștient decât noi. Și din mijlocul acestei entropii care încremenește lumea țâșnește din ciocniri galactice de cuvinte, fulgerul unei așteptate învieri. A lumii și a limbii deopotrivă, căci una sunt. „Poetica «ideii scrise» îmbujorată, performeră și coruptibilă, a fost abandonată ca un lințoliu nedesfăcut, drept mărturie certă a unei stranii învieri metalingvistice a poeziei” (185)
 
Sfânta Fotini Samariteanca
2015
           
 
 
 
 
           

 

 

 

 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentați