POEZIA DE DUPĂ POEZIE
În
numărul 7 din URMUZ am publicat prima
parte, cu privire specială asupra volumului Noduri
și semne, din ceea ce sper să fie un eseu mai amplu despre poezia lui
Nichita Stănescu. M-am oprit apoi
pentru că m-am întâlnit cu șocul. În operația obișnuită, obligatorie, de a mă
blinda bibliografic am dat de volumul (pe care cu greu mi l-am procurat) lui
Sorin Dumitrescu Tablou cu
orbi…Metalingvism și marginalizare, ed. Anastasia 2013. Volum dedicat
tocmai „treimii finale” a poeziei nichitiene, volumele Epica Magna, Operele Imperfecte și, în special, Noduri și semne. Încerc să prezint în
cele ce urmează această analiză surprinzătoare a poeziei nichitiene.
Dacă aruncăm o simplă privire
în cronologia volumelor lui Nichita, aflăm o lungă perioadă de tăcere, cam după
Necuvintele și Măreția Frigului până la Operele
imperfecte. Este o perioadă de
metamorfoză radicală, o kehre, o
răsucire, o ruptură după care, demonstrează exegetul, Nichita ajunge la o altă
poezie, adevărata sa poezie. Mutatis mutandis,
pentru noi, receptorii ulteriori, ar fi o surpriză, ceva de genul situației
ivite după apariția postumelor eminesciene. Apare, crede Sorin Dumitrescu, un alt Nichita, prevestit doar de primul,
cultivând un alt limbaj poetic, sau, cu termenii autorului, se trece de la o poetică lingvistică la o poetică metalingvistică. De la cuvinte
la necuvinte, adică la cuvintele atinse
de Cuvântul. Critica a întâmpinat la vremea respectivă cu destulă reținere
aceste din urmă volume, socotindu-le drept detritusuri, sfărâmături de imagini
ale unei inteligențe creatoare aflate în degringoladă alcoolică, lipsită de
autocenzura estetică. Sorin Dumitrescu răstoarnă această perspectivă și vede,
dimpotrivă, în Noduri și Semne apexul
poeziei nichitiene. Cum e posibil asta? Prin trecerea de o perspectivă îngust
estetică la o axiologie teologică a
limbajului. Cartea aceasta nu este
numai despre poezia lui Nichita, ci, mai amplu, despre poezie, despre limbaj,
despre raportul dintre om și Dumnezeu și cum poate fi acesta trecut în bietele
noastre cuvinte. Ca observație de istorie literară demnă de reținut din
contextualizarea propusă de autor, este, de pildă, teoria că rezistența noastră
la totalitarism a cunoscut trei forme: sincronismul rezistenței prin cultură;
protocronismul rezistenței prin tradiția ancestrală; rezistența prin
credință…cu observația capitală că tustrele formele au luptat una împotriva
celorlalte, ușurând astfel domnia Răului. Textul exegetului curge ca o
demonstrație strânsă, cu formulări memorabile, intuiții pătrunzătoare și
analize pe text remarcabile.
„…a aplica criteriile teologiei limbajului valorii disputate a celor două
poetici, înseamnă a le adăuga dosarului axiologic informații și semnificații
noi, nepomenite în text, iar multe necunoscute însuși autorului, și care, scoase
la iveală din substanța discursului poetic, pot avea rol determinant în
completarea și înțelegerea mai corectă a mesajelor rămase nedevelopate. Aceste
competențe, străine domeniului criticii literare, dar în stare să aducă la
lumină «tot ce nu înțelege din ce scrie autorul de geniu», pun la dispoziție
materia unor argumente neașteptate, care pot înclina pro sau contra balanța
judecății de valoare” (25) Această succintă „indicație de metodă” ne
trimite spre un alt tărâm cultural în
care este încadrată poezia lui Nichita, citându-l pe Rafail Noica, este o cultură a Duhului Sfânt. „Ca limbă/limbaj
estetic, arta este plăcere. Ca limbă/limbaj al cunoașterii arta este învățare.
Ca limbă/limbaj al credinței, arta este cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu”. Inutil
să observ că toate cele trei forme se re-găsesc în poetica nichitiană. De
altfel, vom avea în partea „analitică” a volumului o formidabilă citire în
oglinzi paralele a volumelor 11 Elegii și
Noduri și Semne, ilustrative pentru
cele trei trepte sau poetici ale limbajului. Am putea spune că volumul are două
părți pe care le-aș numi, pentru rapiditate, una teoretică , de precizare a
acestei „poetici pnevmatice” (a Duhului) și una practică, analitică, centrată
pe Noduri și Semne. Pentru a ne
transmite diferența dintre cele două poetici, a ideii scrise (în Elegii) și a gândirii
cu vedere (din volumele ultime). Adică un nou model de limbaj poetic, apt
să recepteze și să transmită într-un mod inedit revelația. Ni se propune astfel
un „prim” Nichita, cel adulat de public și de critică, „performer” al
limbajului, atlet al metaforei surprinzătoare, având ca volum reprezentativ Elegiile, și un Nichita atingând un alt
nivel al limbajului, in articulo mortis, cel despre care dă seama obscuritatea
mistagogică a Nodurilor și Semnelor. Volum
despre moarte și Înviere și semnele lor tainice. Cu pragul de trecere în Necuvintele. Virtuozitea analitică a lui
Sorin Dumitrescu dă de rușine pe mulți critici specializați, mai ales prin
capacitatea sa de a privi holografic (el demonstrează că poezia însăși i-a
impus această perspectivă) opera, stabilind revelatoare „scurtături” între
imagini sau texte din care ni se îmbie o admirabilă unitate în ruptură a operei
nichitiene. Subliniază că Elegiile nu
trebuie citite rând cu rând, ci ca o „stupa”, un arhetip sacral. „Nichita Stănescu de după Necuvintele
a devenit subit promotorul unei modalități noi, aproape miraculoase, de a
produce poezie. Este primul care dă semnalul practic și teoretic al existenței
unor nebănuite – și până în prezent aproape nefolosite – posibilități de a
lucra cu forme de exprimare mult mai nuanțate și mai înalt informate. Poetica
pe care o părăsește, nu o părăsește din pricini subiective, din capriciu metafizic sau estetic; pur și simplu o
abandonează sec, tehnic, din pricini utile, exact cum renunți la un angrenaj
absolut depășit ca putere poetică, care urgent trebuie schimbat, cu altul ale cărui capacități și oportunități răspund
incomparabil mai bine noilor exigențe creative, în fine, care sunt programate
pentru un standard inefabil mult mai înalt și mai expresiv. Acesta, credem,
poate fi socotit mesajul ultim al
poetului…” (61). Vorbire profetică, „în dodii”, ultimele volume ale „petei
de sânge care vorbește” dau seamă despre un alt nivel al limbajului, cel care
modifică relația mundană dintre semnificat și semnificant, mutând înțelesurile
acolo de unde provin, de deasupra cerurilor. „…în locul spectacularelor abilități metamorfotice din cele 11 Elegii,
în care gnozele sacre inundă miturile, sacralități apocaliptice cutreieră
antichitățile călare pe simboluri și pe cifre magice, sau schimbă alchimic regnuri
și ordini cosmogonice, și-a făcut loc o
abilitate nouă, nerestricționată stilistic, convocată să fluidifice peste
tot frontierele care separă universul semiotic al limbii, de universul
ființării existentului, să «usuce apa cu apă» să faciliteze dus-întorsul și
libera trecere dinspre ființe, înspre cuvinte și vice-versa, să «încalece
faraoni de paie călare», într-un cuvânt, să garanteze o intertextualitate fără frontiere
și incontinente substituiri semantice” (64) Parcă l-am urmări pe Ion
Negoițescu scriind despre vizionarismul fără țărmuri din postumele eminesciene!
În acest context în care gestul
poetic de maximă profunzime al lui Nichita se vede a fi de natura unei semiotici
abstruse sunt de interpretat Elegiile și
Necuvintele. O observație simplă, dar
extrem de profundă este aceea că „necuvintele” este un substantiv defectiv de
singular. Ele nu sunt doar „altfel de cuvinte” sau „anticuvinte”, cum
antimateria este un fel de materie care se privește în oglindă. Cu atât mai
puțin simple jocuri gratuite de a pune o negație în fața fiecărui cuvânt pentru
a obține efecte stroboscopice de discotecă lingvistică. „…necuvintele nu sunt cuvinte, ci tensiuni semantice, pnevme
inefabile ale unei gândiri cu vedere. Raportate la cuvinte, necuvintele
nu sunt umbrele semantice ale acestora, piesele unui lexic nedevelopat și nu
reprezintă ipostaze paralele ale unor supracuvinte sau ale unor alte substitute
lingvistice””(65) „ca energii sau ca
puteri sunt pământești, cerești sau mai presus de ceruri? Sunt create sau
necreate? Sunt mesaje din lume sau din afara lumii? Au vreun precedent
energetic? Seamănă vreunei alte puteri? Oricâtă mâhnire am produce liberei
cugetări, se cuvine subliniat de la început faptul că potrivit părerii noastre,
necuvintele nu pot fi descrise și comentate ocolind terminologia
teologică proprie experierii harismatice. Înțelesul lor literal indică
indicibilul, inexprimabilul, informulabilul absolut, negrăitul acelui ceva
pentru care încă nu există cuvinte. Tradiția experierii harismatice le descrie ca
fiind de la Dumnezeu! Cert este că puterea lor semantică are o altă proveniență;
nu provine din abilitățile mentalului poetic sau ale manevrării sintaxei
cuvintelor. Proveniența necuvintelor nu se reduce doar la a nu fi
materie a limbajului, ci de a fi duh, de a fi de-a dreptul pnevmatice,
duhovnicești.(…) ontologic trupul lor vizibil exprimat prin cuvinte e de fapt
imaginea întrupată a unei tensiuni, a unei energii semantice exterioare firii
și energiei cuvintelor, care nu face parte din spectrul lingvistic, care nu e
dependentă de cuvinte, care poate exista deplin și autonom în afara cuvintelor
și a limbajului.(…)necuvintele au puterea și vocația de a apropia covârșitor
teologia de sensul poeticii metalingvisticii”. (68). „Fiindcă necuvintele sunt
relee poetice care aduc lumină cuvântului direct din Lumina Cuvântului și
fiindcă tot lor le stă în putință să-i scoată și semantica, devenită
strălucitoare, de sub obroc” (148) Avem aici schițată ceea ce aș numi o
poetică apofatică, sofianică i-ar fi spus Blaga, „informată de sus”, după vorba
exegetului nostru, care ar merita singură o lectură aparte și care proiectează discuția
dincolo de teoria literară. Poetica metalingvistică numește criticul poezia
„ultimului Nichita”. De altfel, poetul însuși s-a apropiat de definirea
necuvintelor prin necuvinte, vezi citatul dat la p. 78, din Respirări cred (nu ne este indicată
sursa, ceva mai mult scrupul filologic n-ar fi stricat totuși pentru o operă
atât de labirintică) și care se încheie cu afirmația „Poetul nu împarte dreptate și nedreptate. El sprijină cu un stâlp
însuși stâlpul”. Cercetarea lui Sorin Dumitrescu este una in aenigmatae. Limbajul subtil al
teologiei sau parabolic al Părinților îi oferă baza înțelegerii acestei poezii
al cărui hermetism vine dintr-o șoaptă de sus. De aici se ajunge pe cale logică
la a descoperi asemănarea de funcție dintre necuvinte și icoană, prin raportare
la realitatea transcendentă de care ambele dau seama la nivelul nostru de
înțelegere. „Puterea necuvintelor
este o putere cu vocație teandrică, iconică”(70)
Autorul acestei analize are un
fel de alergare de tip suveică printre poeme, stabilind asociații
surprinzătoare între un vers, o imagine dintr-un poem cu altele din cu totul
alt volum sau dintr-un poem alăturat, care se luminează reciproc și
surprinzător. Sunt ceea ce autorul numește „relee semantice”, un singur
exemplu, de la pagina 142; Pean (Necuvintele) – Descrierea lui A (Epica
Magna) – Daimonul meu către mine (Epica Magna). Criticul demonstrează că acesta este
și modul de lucru al poetului. Paralela esențială în acest comparatism sui
generis este cea dintre „fondul elegiac
și sacral” din cele 11 Elegii și
privirea sinceră dincolo de „tunelul orange” din Noduri și semne. Volume de
citit în oglindă, după „schimbarea la față” a poetului. „Acest tip pnevmatic de expiere poetică, prefigurat altădată de
Psalmist, a produs și cele 56 de poeme livide ale volumului pe care îl
comentăm. Un volum polemic și tragic despre moarte”. (90) Volumul acesta ca un cântec de
lebădă reprezintă „o știre veșnică”, „o
nedumerire semiotică orientată existențial” , o poezie despre miracolul
nașterii prin condamnarea la moarte. Limbajul este, de aceea, miraculos. Nodul
este enigma, arătarea, revelația. Semnul este prezența, cel care arată. „Ca icoană, un nod se remarcă prin precizia
paradoxală a înțelesurilor pe care le înnoadă, prin claritatea tainică a
unei poezii iconice care nu se lasă epuizată, care ține să rămână deschisă, în
vreme ce înțelesul «ideii scrise» e limpede și previzibil încă de la primele
versuri iar vraja ei calofilă aparține majoritar performanței estetice și
abilității manevrelor lingvistice” (99) De exemplu o analiză deosebită este
dedicată Semn 22, poem adresat
cuvântului atins de Cuvântul. Această mângâiere de aripă a Duhului este esența
ultimei poetici nichitiene. „Cuvântul
este un cap fără de craniu/un cimitir fără de morți./Ah, Doamne, ce straniu
mi-ai părut tu că poți,/un înțeles făr`de-nțelegere,/un răspuns nechemat,/o
alegere votată pe scoici, alegere/pentru peștele pictat…/cuvântule cap fără
craniu,/cimitir fără morți”. O cântare de Prohod anunțând obșteasca
Înviere! Nu prin idei, ci prin Imagini.
Pnevma nu comunică idei, ci „vedenii”. În altă lucrare am prezentat teoria
imaginalului, a accesului la cerul de deasupra cerurilor care este cerul
imaginilor în filozofia arabă. Gândirile cu vedere ale lui Nichita, ca și
întreaga demonstrație a hermeneutului său din „tablou cu orbi”, mi se pare că
se cuplează de minune cu această considerare mistică a poeticității de dincolo
de estetic. Duhul ordonează supraceresc imaginile, precum constelațiile, și
numai vederea poetului răzbate până în acele abisuri înalte unde descoperă
candid „lupul cu gât de lebădă” sau „vulpea demiurgică și vicleană”, trăind
firesc, într-o alergare de a duce Vestea. „…trăirea
harismatică a teologiei are o poetică mai înaltă (în sensul de mai profund
frumoasă) decât poetica oricărei poezii, fiindcă este însăși Poezia Cuvântului,
Cel după a cărui frumusețe a fost făcută lumea. Atinsă de Cuvânt, harisma
poeticii se poate alinia liniștită harismei teologice” (121) Asta nu
înseamnă că hermeneutul nu are și abilități strict literare deosebite, vezi cum
analizează imaginile amintite: a „lupului cu gât de lebădă”, a lebedei sau a vulpii
demiurgice.
Ce este însă această stare
post-poetică? „Spre deosebire de
orizontul sacral care strânge subtil și peste tot liniile de fugă ale perioadei
«glorioase» a poeziei lui Nichita, poezia finală – și cu precădere «Noduri
și semne» - are «ambivalența» icoanei, ca orice împreună lucrare a Cuvântului
cu poetul, fiind lucrată la vedere de poet și într-ascuns de puterea Cuvântului”.
(123). E o „izbitură de grație” cu zice splendid autorul (care are un har
deosebit al formulării memorabile) prin care poetul accede nu numai la o
interlume a imaginilor ci și la un alt tip de limbaj, apt să dea seama despre
„ceva” de care limba naturală a uitat. Nichita vorbește, ca orice mare poet, și
despre partea de uitare (imensă!) a limbii sale. „La Nichita
«apostolatul» creației sale poetice are ca fundament o nedumerire semiotică
orientată existențial pe două
direcții:una care contemplă genuin cuvintele și le percepe ca făpturi
ale vorbirii și alta care deplânge mereu uluită alienarea limbajului în urma Căderii
noastre ancestrale și, consecutiv, starea mizerabilă a cuvintelor, a puterii
lor agonice, dacă nu cumva de-a binelea moartă” (140) Este o exagerare să
numim ultima poezie a lui Nichita „un rapt mistic”? Un poet simte căderea lumii
ca o cădere a limbajului, o alterare ireversibilă a Sensului. De aceea el
caută, chiar fără să știe, Cuvântul. „compasiunea
lui Nichita față de pătimirile semantice ale limbajului poetic, mila lui față
de cuvintele vorbirii sunt mai intense și mai personalizate decât oricare mizericordii arătate vreuneia dintre făpturile vii.
Fiindcă fără Cuvânt, cuvintele mucenicesc pe nedrept, gratuit! Ele nu merită
același blestem, pentru cel al lumii care a respins Lumina Cuvântului venit la «ai
Săi». Cu toate că limba și cuvintele n-au pricini de căință, ele își poartă
totuși împreună cu stoicism și smerenie impotența cuvântătoare și faptică. În
premieră absolută, poetul compătimește cu limbajul și doar de formă cu
existentul! O milă atipică, fără precedent, pentru care Epica Magna este
epica acestei stranii împreună pătimiri a firii și vorbirii, a limbajului
cuvântător, după petrecerea uciderii Cuvântului Întrupat – o evenimențialitate
apocaliptică ce «schimbă în cuvinte» existentul” (147)
Aruncând
fleșuri surprinzătoare între texte contigui sau depărtate – demonstrând astfel
că opera nichitiană este o imensă țesătură, criticul tinde doar să arate că
lumina finală este cea a Cuvântului. Iată cum se încadrează în acest sistem
excepționalul poem explicativ sintetic Daimonul
meu către mine „Teologic, «Schimbă-te
în cuvinte» înseamnă Încuvântează-te, cere Cuvântului
în-logizarea moaștelor , pe care
focul nu le păgubește, asupra cărora n-are putere. Moaștele sunt minunate și
vrednice de a fi cinstite, întocmai icoanei, fiindcă amândouă, mărturisește
Biserica, sunt pe jumătate înviate. Puterea Învierii Domnului este venerată în
ele! Faptul că poemul se referă la mutarea trupului în cuvinte, ce vizează
dobândirea cărnii/logos a moaștelor o dovedește indirect însăși
enumerarea organelor și mădularelor care se cer în-cuvântate,
toate viitoare și posibile moaște (…)Dar fără «strania» atingere a Cuvântului
de cuvinte «vorba va arde/verbul va putrezi/iar cuvântul nu se va
întrupa ci se va destrupa». La urma urmei, în ce constă înlogizarea
pe care o cere daimonul, cum ar trebui răspuns somației «Schimbă-te în
cuvinte!»? Răspunsul e unul singur: crede în Cuvântul și te vei în-logiza!
Pentru Nichita și pentru discursul poeziei lui ultime – anunță daimonul,
ratarea acestei atingeri divine poate să reprezinte o grozăvie semantică cât o
știre veșnică” (151) Acest eseu despre Cuvânt este una dintre poeticile
cele mai interesante din câte s-au scris în teoria noastră poetică. Se face o
convingătoare analiză comparativă între tehnica picturală a perspectivei și
pictura icoanei – pe de o parte - și cele
două tipuri de poezie: cea din cuvinte și cea din necuvinte. „Poezia iconică este o poezie «schimbată la
față», o poezie la care principalele categorii mundane – spațialitatea, durata
și mișcarea – au toate fața schimbată. Este o poezie modelată haric pentru
proceduri apte să determine necreatul «înțelesurilor de deasupra
cerurilor» să-și găsească gazdă în inima creatului, într-o icoană,
în pământescul și cerescul poemului iconic. Să facă din poemul iconic
forma poetică hiperelastică a unei «arhitecturi care fluctuează și care se
mișcă, care se dilată și se restrânge și devine casă pentru înțelesul poeziei»
- sună definiția impecabilă, telegrafiată simplu și pe înțelesul tuturor de
Nichita, într-un text fundamental dedicat manevrării metodei punctelor de
fugă” (161) „Textul lui Nichita
atestă rudenia de final a poemului
iconic cu icoana – faptul că ambele abrogă orice determinări dinamice
spațio-temporale. Distanțarea netă și definitivă de «geometria mincinoasă»,
lineară și expirată a poeticii «ideii scrise» se regăsește perfect simetric și
în biografia imaginii iconice” (162) „Pentru
iconar, (ca și pentru poemul poetului
metalingvist) icoana nu mai este un plan, o centralitate spațială simulată
tridimensional, ci un prag – spațiu teologic paradoxal care umple
intervalul dintre înăuntru și în afară, un prichici
aparținând atât lumii create, cât și celei necreate” (163) „Deprinși și subjugați de unitatea iluzorie a
fugii înțelesurilor spre un singur centru focal, propriu poeticii ideii
scrise, facem greșeala să respingem poetica cu mai multe centre focale, ca
fiind ruptă. Preferăm sensul unic, al unui înțeles poetic restricționat,
multiplelor sensuri și semnificații ale aceluiași înțeles. Versurile, urmând
unul după altul, ne par, fiecare în sine, rupte, risipite și despletite
semantic, fără relație între ele. Ruptura versurilor ne pare pustie, vacantă, -
nelocuită de nimeni și de nimic. Oare așa să fie?” (163) „Fiind
o poetică de tip iconic, ea este mai curând vizuală și de aceea mai populară,
mai accesibilă și mai la îndemâna cititorului, ca icoanele livrându-și calm și
treptat taina, stârnind minții și sufletului tinderea spre înalt și totdeauna
rămânându-le alături” (179) „…a fi
iconic în cultură înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu Cuvântul să-și dea chip, să
devină cultură, în vreme ce a fi sacral înseamnă a lua-o înaintea lui Dumnezeu
și a te precipita să-I imaginezi Chipul” (184) „Ce câștig aduce poeziei dimensiunea iconică, iconicitatea? Cel mai mare
câștig constă în faptul că Dumnezeu Cuvântul și puterile Sale divine se așază
toate Prunc în brațele poeziei. De aici decurge și capătă substanță poetică
adierea unui inefabil total necunoscut și încă «nesuit la inima omului»”
(185) Natura acestor texte ale poetului nu este
elementar estetică, ele transmit o informație inițiatică. „Poezia lui Nichita nu are ca scop ideea de a place ci de a învăța”.(179)
Este un alt fel de scris, o părăsire a ideii sau „ideii scrise” pentru sau în
favoarea unui nou limbaj, de fapt cel mai vechi. Poate aici stă adevărata
revoluție a limbajului poetic produsă de Nichita Stănescu. După părerea mea,
sunt patru momente de inflexiune în istoria limbii poeziei românești și asupra
naturii, succesiunii și structurii acestor revoluții mai este încă de meditat
și scris, ele se numesc: Eminescu, Arghezi, Nichita, Cărtărescu… QED, cu voia
Celui de la care vine Cuvântul, altă dată. Reacția culturală a noastră la aceste căutări-aflări ale poetului
pe care mulți îl știu doar ca un genial și impenitent boem a fost una de
reținere nedumerită, dar și de negare vehementă și neînțelegătoare, tocmai din
cauza unghiului de abordare, rămas „în urma” poeticii iscoditoare de duh a lui
Nichita. „Volumele pe nedrept boicotate ale lui Nichita inaugurează în premieră
modernitatea surprinzătoare a poeziei iconice, produsă de
metalingvistica unui melod necanonic al tainei limbajului și al lucrării
pnevmei Cuvântului asupra cuvintelor”. (175) Atenție, acest tip de poetică
nu este lipsită de pericole majore, ea elimină ludicul gratuității imaginare în
favoarea unei răspunderi capitale. Cum zice iscusitul hermeneut,
Nichita „n-aruncă niciodată pe hârtie
cuvinte de care nu poate să răspundă” (176) În fața cui? Poezia lui e cărarea
spre arătare. „Nu cumva poemelor li s-ar
fi cuvenit o hermeneutică literară potrivită altitudinii și nuanțelor la care
s-a ridicat întregul discurs al
poetului? S-au gândit oare comentatorii că sunt solicitați să-și exprime părerea asupra unor poeme
care, întocmai scrierilor mistagogice, cer o serioasă viață spirituală
și o serioasă dispoziție teologică”(178)
Această
„scară” este parcursul unui eseu spectaculos și periculos ca un mers pe sârmă
deasupra Niagarei. Limbajul e mai bogat decât suntem învățați să-l considerăm.
Faptul că eseistul are acces profesional la cel puțin trei limbaje: cel
pictural-iconic, cel poetic și cel teologic oferă armătura de rezistență a
eseului său, care ne convinge că Nichita poate și trebuie citit și astfel.
Poezia „se mută” surprinzător în altă parte, redevenind indicială, arătare a unui
dincolo care în limba noastră
înseamnă moarte. Este, sigur, o entropie a limbajului, de care poetul cu
antenele sale ultrasensibile este mai conștient decât noi. Și din mijlocul
acestei entropii care încremenește lumea țâșnește din ciocniri galactice de
cuvinte, fulgerul unei așteptate învieri. A lumii și a limbii deopotrivă, căci
una sunt. „Poetica «ideii scrise»
îmbujorată, performeră și coruptibilă, a fost abandonată ca un lințoliu
nedesfăcut, drept mărturie certă a unei stranii învieri metalingvistice a
poeziei” (185)
Sfânta
Fotini Samariteanca
2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentați