Erotico-Apocaliptica

POEZIA   3 D

Moto: Poveştile importante, ca să fie crezute, e bine să fie spuse de

                                                      patru persoane. Atît am avut să vă spun.           

                                                                                                          Vocea din Epilog

 O poezie „în relief”, alternanță de voci și ritmuri bine temperate, scrie Elena Dulgheru în volumul Erotico-Apocaliptica. Este al doilea volum de versuri al autoarei care a debutat în 2011 cu Pentru trecerea zării și alte poeme, ed. Arca Învierii. Tridimensionalitatea e sugerată de vocile poetice diferite. Pretextul polițist al manuscrisului (mă rog, blogului) găsit este una dintre cheile de interpretare. Și nu e deloc o găselniță facilă, trimite la o stare fundamentală a acestei poezii: Căutarea. Stare în care se cufundă sufletul religios căruia nu i se dă dacă nu a găsit (este găsit, apostolicește, dintru începuturi), de la Pascal citire. Este, adică, o poezie atinsă din trei direcții de aripa duhului: odată la nivelul realității „fizice” pe care textul o spune. A doua oară la nivelul revelației, adică al realității imperceptibile care trimite semne (simboluri) de dincolo. A treia oară la nivelul arhitecturii volumului. Poetul (cuvînt oarecum incongruent în acest context) se retrage în ipostaza smerită a evanghelistului care doar con-semnează (împreună cu Duhul) cele ce i se spun. A iconarului anonim. De aici „anonimitatea” asumată a eului poetic și convenția compozițională a „blogului” găsit.

Se poate face – astăzi – poezie mistică? Este întrebarea subiacentă pe care o ridică acest volum. Corporalitatea plus spiritualitatea se întîlnesc în poezie precum în viziunile mistagogului. Dar este o întrebare cu un mare potențial poetic felul în care necreatul devine văzut. Într-asta se deslușește și titlul volumului, perfect acoperit de conținut. Într-o „traducere” simpatetică ar fi descoperire prin iubire. L-aș parafraza pe Blanchot – care vorbea despre opera literară - spunînd că Dumnezeu există doar ca să conducă la căutarea divinului. Deși senzualitatea acută, marcată este o temă fundamentală a volumului, suntem exact la antipodul „pipăirii” argheziene. Căci aici tocmai manifestările divinului construiesc universul simbolic. Încărcat, baroc, somptuos dar frenetic. Nu lipsa de răspuns a divinului – ca la autorul Psalmilor – terifiază poetul volumului de față, ci tocmai prezența Lui abundentă, intempestivă, locvace, invadatoare. Pretutindeni vizibilă ochiului avizat, și fecundatoare. De aici, printre altele, „vocile” care stabilesc un dialog perpetuu. Cunoaște-mă! Cunoaște-Mă! sună un astfel de schimb îndrăgostit de replici. Îndrăgostit, pentru că tonalitatea de Cîntarea Cîntărilor este foarte prezentă pe tot parcursul volumului. Corolarul replicii citate fiind: Iubește-Mă tu! Iubește-mă Tu!. Poezia aceasta se vrea un fel de intrare în esențial prin întoarcere la originar: Cuvîntul se transformă în cuvînt/Vederea se transformă în vedere. Fie că sunt „de la firul ierbii” sau „din vîrful norilor” poemele se încastrează în acest dialog mistic prin ceea ce este numit „oglindire heraldică”. Splendidă expresie care ne trimite direct la complexul sistem de simboluri care cimentează textul. O sintagmă precum „pîinea verticală” nu poate fi astfel deslușită fără a te pătrunde de complicata semnificație a Epiclezei. E un univers poetic gravid de simboluri, oricît ar părea de facilă legătura nu se poate să nu te gîndești că autoarea este specialistă în Tarkovski și să nu vezi o contaminare halucinatorie cu acel univers atît de aparte al sacrului coborît în imagine. O astfel de poezie are în codul său genetic Tăcerea, cea de dincolo de verb care trebuie eliberată doar din zgomotul de fond al lumii. Iat-am fost în colb de cer, Mes aimés!/Din mormînt să vă fac cer, Mes aimés!/Pe o cruce de lalea, Mes aimés/Din mormînt să vă fac stea, Mes aimés/Pe o cruce de trifoi, Mes aimés/Să vă ţes cămeşe noi, Mes aimés!/Mes aimés. Mes aimés. Mes aimés. Acesta este unul dintre ritmuri, aceasta este Vocea de sus, într-unul dintre poemele splendide în maniera lui Cezar Ivănescu. Despre moarte și mormîntul nostru din cer. Fie și numai această imagine ar merita o hermeneutică aparte… Sunt, apoi, simboluri care se cer înțelese, nu doar descifrate, vreau să spun că trebuie să intri în sistemul lor de comunicare și să le lași să circule în voie prin tine. Tocmai pentru că ele sunt aproape inevitabile, impuse unui asemenea tip de poezie. Tatăl, Mirele, Mireasa (Fecioara), Inima, Trifoiul, Iubirea, Lumina, Lancea, Floarea, Cuvîntul… trebuie citite ca silabe ale unui proto-limbaj „erotic și apocaliptic”. O, Doamne!/Doar apele-s nouă/Şi nou e surîsul/Şi nouă-i mirarea ce scutură marea/Şi nou îmi eşti Tu./Şi nouă Ţi-s eu./Şi nou este focul ce arde-ntre piepturi/De-acuma, mereu/Şi nouă-i irumperea lavei/Contururi de foc ce unesc/Ce inima spune/Şi poate s-adune/Cînd sorii tăcuţi/Ne vorbesc. Sau: O, Doamne, iubirea!/E dorul ce leagănă firea/Din dorul ce cîntă zidirea/Din doru-Ţi cel fără hotar!

            Uneori (de exemplu Acatistul iubirii. Și Andersen) scrisul are ceva frînt, o sincopare a imaginii și a sintaxei, a respirației interioare, ca și cum vocea rostitoare ar alerga spre Ceva. Cititorul excesiv de inocent ar putea fi uimit să găsească într-un asemenea cadru tematic poeme cu titluri ca: Ovarul gînditor sau Labiile se întreabă, ca și o serie de imagini de un senzualism provocator. Ele au însă deplină acoperire nu numai poetică, dar și culturală sau spirituală. Numai într-un asemenea context putem înțelege titlul volumului, unde „apocalipsă” se citește, cred, în sensul originar de arătare, revelație, dez-văluire. Iar erosul este exact cel frust, corporalul care se arată, mireasa care își ridică voalul. Este o note oscura del alma, ca la San Juan de la Cruz, o trăire pătimașă (în dublul sens al cuvîntului: cu patimă și pătimind/suferind) a existenței, în vîrtejul ei nocturn. Precum în acest original paralelism între actul lecturii sacre și cel erotic: Mireasa asta care are între coapsele ei/ascunsă o întreagă bibliotecă./Mirele ia o carte şi o deschide/Şi filele ei singure încep să vorbească/Despre Facerea Lumii, şi Tu.../Şi Mirii ascultă tăcuţi, descoperind/toată liniştea şi vîrtejurile începutului./Şi Mireasa mai cere o carte/şi Domnul o deschide/şi cartea se face sul circular, îmbrăţişînd/în sînul ei Mirii, ca să o poată citi şi gusta,/în rotunjimea filelor ei, în taina aceleiaşi îmbrăţişări. (Pergamentul rotund). Muntele/peștera uter/Cînd devenim transparenți. Deplina irumpere în splendoare − deplina răsfrîngere în nimic sunt oglinzile acestui eros din care citim eterna Geneză „în templul Tatălui”. Precum „Alveolele lăptoase ale Prințesei”, ce trebuie, cred, citit la modul cel mai imediat vizual. Ca întregimea poemului Franzela luminii. Sau urmăriți curgerea poemului Măduva lumii, la fel de criptic exemplar în această construcție a corporalului purtător de divin.

 Un „personaj” al acestor „postări”, adică al Marelui Text din intermundii este David psalmistul. El însuși o engramă culturală a sintezei dintre text (sacru), eros și căutarea Tatălui. Unde se va duce frumuseţea?/Unde-şi va căuta ea sălaş?/Dacă nu la Tine,/- cea ivită din Tine, Doamne?//Unde se va duce drumul lacrimilor?/Unde se deschide răsăritul Iubirii,/Dacă nu în Tine, Doamne,/Care eşti drumul şi răsăritul Iubirii?//Unde se va adăpa inima mea, a psalmistului,/Şi unde-şi va găsi ea odihna,/Unde-şi va cînta frumuseţile şi durerea,/Unde-şi va descoperi uimirile,/Dacă nu în Poarta inimii Tale, Doamne,/În Poarta inimii Tale? Dar poezia aceasta, extrem de riguroasă, ca o demonstrație lirică, nu ne lasă să uităm că: Ovarele şi trompele mitrale ale lumii: iată harfa!/Voia Domnului trupul de humă cunoaşte/Şi iată-l cum adastă luminînd…Iar harfa psalmistului: Sînt harfă./Şapte săgeţi de iubire în pîntecele hialin formează o harfă./Şapte săgeţi într-o inimă sîngerată o harfă sînt:/- Maria înveşmîntată de Simeon, bătrînul./Şi şapte/fire unduind spicul de grîu în soare − harfă./Şapte surîsuri în colierul răsfăţat pe gîtul neted − harfă./Se unduiesc harfele luminii în braţele Tale, Doamne!/Primeşte-le cîntul!/Harfa iubirii şi harfa durerii şi harfa sărutului/ridică amărăciunea in clipa Ta de dor. Picturalul acestor poeme include în doze variabile (să difere în funcție de cele trei voci?) hieratismul eternității cu turbulențele expresioniste ale celor ce fierb vulcanic în adîncurile sufletului și ale lumii.  E o poezie „dezțelenind iubirea”, „cu sabia în mînă și floarea de cireș”. Pe dealul Creştetului lumii/Inima omului, doar ea:/Numai Domnul o poate pînă acolo purta./Floarea de cireş se desface/Cînd vine sărutul/- Căci nu poate Lumina îndura −/Spre un cer nou, ce raza Ta îl desenează. Imaginarul ascensional predomină, așa cum se cuvine în orice Templu-Timp: Iată cum lespedea se transformă în nor ridicat,/care mă ridică cu sine-ntre nori/Şi îmi este atît de bine./Cum pot lespedea şi norul împreună zbura?/Cum pot soarele şi luna vieţui în împreunarea aceloraşi palme?/Cum pot lumina şi întunericul?/Aproapele şi departele?/Tu şi Eu?/Frumuseţea şi, poate, pustiul? Sau desenează acuarele, delicate japonezării ale inefabilului pe care divinul îl conține: În același pahar cu smerenia/și numai de ea înțeleasă/ E roza, ce trează veghează. Sau: Povara lumii e lumina/Și nu e chip în loc s-o ții/Cireșu-și înnoiește vina/În trei corole străvezii.

            O capodoperă este Călușarii, pe care nu pot decît să o semnalez aici, poem excepțional prin ritm și profunzime imagistică. Dar adăugînd și o altă dimensiune, specifică sacrului pe care îl imaginalizează acest volum: ritualismul discret, purtător de mister. La fel de profund este poemul Clopot-iubirea. Dăruită în clopot, iubirea/Leagănă cerul în sufletul meu…Cînd mîngîi cu degetul scrierii/Paharul de lut în rotund/Cuvîntul îi umple făptura/Cu apa cerească: e lacul/născut din arid neumblat/Cel mai liniștit și mai tainic:/e lacul dinlăuntrul luminii,/și cel mai ascuns./Atinge-i făptura și cîntă, căci „Tu” este numele lui/Și-a noastră e nunta…

Autenticitatea este principala calitate a acestei poezii, într-un teritoriu în care te poți lesne rătăci în imagism convențional. Un simbol, de pildă, cum este cel tradițional al Arborelui Vieții sau Viței de Vie este invocat cu precizie anamnetică: M-ai așezat în vrej de taină/Ciorchine de fruct plin din via Ta/- corolă de lumină ce îngaimă/Același, mereu azi, „Aleluia”. Împotriva „omului fragmentar” de azi (Copyrighter) se ridică o astfel de poezie a divinului, o „duminicare” (minunată invenție lingvistică!) a poeziei, redusă (adică înălțată) la puritatea Rugăciunii: O, Doamne, o, Doamne, Te Cer!

Duminica Tomii 2015