Insula melc

„VOM COBORÎ ÎNTR-O IMAGINE”

Moto: Mai stai, ai răbdare…trebuie să intrăm cu prudență în povestea asta, să adulmecăm cuvintele înainte de a le rosti, ca să nu le pierdem, după atâția ani, înțelesul”

Povestea continuă… Se împlinește unul dintre cele             mai ambițioase și insolite (solitare și solare) experiențe romanești ale ultimelor decenii. Al treilea volum al tetralogiei „anotimpurilor” a Andreei Nanu este Insula melc. Compozițional, firește, nimic diferit față de Ziua cea mai albă (iarna) și Numele ei era Uitare (primăvara). Numai locul se schimbă, de fapt cele trei Locuri în care se desfășoară acum acțiunea: Ierusalim, Roma, Atena. Soții Anna și Maxim Tauber sunt într-o călătorie în cele trei capitale, prilejuită de lansarea romanului Privirea Letiției. Încerc să nu repet ceea ce am spus în prefața la cel de-al doilea volum, insistând asupra poeticii sofisticate prin elementar a romanului. Ca și în precedentele volume, totul este un complicat joc de oglinzi și paralelisme, menit, cred, să evidențieze credința într-o unitate subiacentă, indestructibilă a lumii, a timpului. Cele trei spații ale acțiunii nu sunt numai dominate de soare (suntem într-o vară reală și simbolică) sunt, probabil nu întâmplător, cele trei vârfuri culturale care, după cunoscuta afirmație a lui Valéry, definesc triunghiul a ceea ce numim cultură europeană. Ceea ce nu poate fi lipsit de sens într-un act narativ a cărui principală funcție este cea recuperatorie, salvarea prin anamneză.

Poetica bachelardiană a elementelor pe care se fondează edificiul ciclului romanesc ajunge în acest volum la foc și pământ. Deșertul, grădina, apa vie, vulcanul, parfumul chiar sunt întrupări ale acestor elemente. De altfel, maieutica simțurilor întru înțelegerea elementelor (id est a timpului) este  intenționalitatea acestei povești arborescente. Deși prima parte poartă numele înșelător Trupul, nimic „fiziologic” primar în aceste pagini. De altfel, Maxim însuși va răspunde într-una dintre discuțiile cu cititorii săi, nedumeriți: Trup? Bine, dar cele ale trupului nici măcar nu sunt prezente, personajele nu mănâncă, nu dorm, nu au aventuri amoroase… Este și nedumerirea, firească, a cititorilor Insulei melc. De altfel, cam tot ce spune Maxim în legătură cu Privirea Letiției poate fi înțeles printr-o mise en abyme ca o poetică a romanului pe care-l citiți. Pot fi izolate numeroasele pagini în care Maxim vorbește despre Privire și avem toată „interpretarea” romanului de față. Iar la nedumerirea de mai sus Maxim răspunde: Transfigurare, aceasta e singura cheie de lectură pe care v-o pot da. Dacă lucrurile există, de ce trebuie numite în toată materialitatea lor când, nu-i așa, există și un  anumit spirit care trebuie lăsat să respire. Trupul este celebrat ca Semn și Semnificație: Dacă trupul este o povară, absența lui, însă, ne face să fim de neconsolat.(…) O experiență nontextuală a cunoașterii… care nu este posibilă decât dacă accepți să te întorci la trup, la simțurile care, mai mult decât rațiunea, intuiesc prezența persoanei divine. Platonismul acesta fundamental este substanța ideatică a narațiunii noastre. Cred că proza contemporană păcătuiește printr-un exces de ficțiune. Uitați-vă în jur, nu ficțiunea e cea care lipsește, ci capacitatea noastră de a capta realitatea. „Uitați-vă”, „ascultați”, „mirosiți”, „atingeți”, „întârziați”… decalog senzorial al acestei călătorii printre simțuri.

Epicul este radicular, luxuriant, deși pare simplu. Ca și în romanele precedente, și aici foarte importante sunt personajele secundare. Cei trei prieteni din prima parte care alcătuiesc o „totalitate” ecumenică: evreul Elisav, călugărul creștin Aram Davtian (restaurator de cărți, trudind să scoată la iveală cuvintele captive în trupul cărții putrede), Ahmed, musulmanul, vor descoperi simbolic împreună insula paradisiacă, apa în deșert, existentă mai întâi în visul și prin moartea lui Zohar, fiul lui Elisav și al Havilei (excepțional personaj!). Mai sunt Glika, artistă fotograf, Rafaela della Chiesa, critic de artă, Magnus Stein, parfumier cu voluptăți de alchimist, Elena Skorda, regizoarea unui spectacol după Moartea lui Empedocle, Nikos Margulis, ceasornicar și vânător de timp (nu există cimitir pentru ceasuri!). Și, firește, cei „din trecut” (ghilimelele marchează relativizarea): Andre Durand, Ireni Kallos, Dante Gabriel Rossetti, Frau Edelweis cu toții legați printr-o rețea subtilă și extrem de densă de povești care desființează timpurile. Dar, mai ales, „Italianul”, Ispititorul venit direct din Doctor Faustus spre a propune pactul fatal al gloriei și liniștii prin uitare. De altfel, intertextualitatea discretă e mereu prezentă, la un  moment dat aflăm o scenă coborâtă direct din Tarkovski: femeile venite la icoana Fecioarei într-o rugăciune stranie prin intensitate pentru nașterea de prunci. În acest context, misterioasă mi s-a părut neîntâlnirea tocmai dintre cele două personaje principale. Anna și Maxim evoluează oarecum paralel, traiectoria lor mi s-a desenat în minte aidoma elicelor de ADN, sunt pe drumuri diferite, arar împreună în fiecare dintre cele trei orașe, au fiecare întâlnirile lor destinale, experiențele lor sufletești separate. E ceva străin în con-viețuirea lor pe traiectorii ciudat de îndepărtate uneori, pentru a se contopi mai apoi. Anna este, într-un fel, contra-focul, femeia care stinge patimile (Revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi, cere un personaj liric celebru după o metanoia de mulți ignorată. Numai așa se poate scăpa de monștri din Bomarzo).

Trebuie să recunoaștem, trecutul e o vocație rezervată anumitor oameni. Toate personajele care populează acest univers la limita fantasticului au această secretă învestitură de a purta în sine trecutul. Port povara unor lucruri pierdute cu mult înainte de a mă fi născut, spune unul dintre personaje. Iar altul: eu unul prefer plăcerile memoriei involuntare  care-ți descoperă și ele, deși în cu totul alt fel, trecutul.

Avem de-a face cu o carte barocă prin bogăția legăturilor misterioase dintre oameni, lucruri, timpuri, evenimente, prin luxul reveriei, evanescența simbolurilor, dar, în același timp, rară astăzi în literatura noastră, prin încrederea necomună într-o soteriologie estetică. Pentru mine lumea trebuie să fie mai întâi frumoasă. Îți trebuie mult curaj auctorial pentru o astfel de afirmație tranșantă. Un roman despre re-vrăjirea lumii, pornind de la credința că lumea însăși este un miracol de frumusețe. Suntem în stare să acceptăm noi așa ceva? Această levitație deasupra concretului? Această re-evaluare a structurii fundamentale mitico-narative și sacrale a lumii? Un întreg angrenaj metaforic și simbolic este pus în mișcare pentru a construi – țese, asemenea tapiseriei-destin a Havilei – acest roman speranță. Nu trupul este subiectul de fapt, ci chipul. Urmărim o serie de întru-chipări care sunt foarte asemănătoare între ele pentru că toate repetă, mitic, un model originar. Povestește-mi-l pe Zohar, cere Elisav, dar pentru asta e nevoie de Chip, fie el și o fotografie developată. Sensul este, și el, un act al privirii. Care se învață.

În acest sens, fluviul narativ lent are mai puțin de-a face cu romanul, prin ritmul interior și personaje străbatem de fapt o poveste. Și aroma de orient justifică ritmul și compoziția de Hallima. Cei care au vocația trecutului sunt Povestașii…sau povestașii sunt cei care știu să citească trecutul într-un tablou, un gest, un parfum de tuberoză, o stradă prăfuită? Nu e nimic mai periculos decât o frumusețe nestăpânită, haotică. Recentrarea omului din perspectiva în care poate stăpâni și ivirea unui izvor în deșert, și creșterea unui copac dintr-o lacrimă și portretul unei iubite făcut din parfum desprinde aceste personaje din psihologia individuală și le mută în simbol și mit. Insula melc este un spațiu utopic, retras din lume pentru că mintea umanității e în întuneric în intervalul istoric marcat de războaie și atrocități. Personajele cunosc un fel de fugă înainte, care este o fugă înapoi, într-un alt timp, în imperiul sinestezic al frumuseții. Melcul aceasta semnifică: tragism, vulnerabilitate, urmă, ochi interior, lentoare, sensibilitate, labirint, repliere în sine însuși, izolare, timp reversibil autocentrat, moarte.  

Mi-e greu să anticipez ce loc va ocupa acest ciclu epic atipic și atopic în istoria prozei noastre recente care arată „cu totul altfel”. Putem accepta fie și numai că e o diversificare necesară, care ne salvează de monotonia minimalismului și nombrilismului. Pariul este consistent și provocator. Fascinația poveștii, o promisiune de salvare prin hipnoza cuvintelor sunt rodul unei fantezii inepuizabile. Admirația, ca și nostalgia, sunt respinse  de sensibilitatea omului contemporan tocmai pentru că trădează lipsa totală de pragmatism, sugerează o stare de incertitudine, o perspectivă vagă. Suntem, deci, în plină „logică a mulțimilor vagi”, melcul s-a retras în sine însuși. „Între el și ce-i afarˈ/Strejuia un zid de var”. Povestea continuă a ridicat, ca întotdeauna, aceste ziduri spre ocrotire. Într-o oază/insulă care trebuie întotdeauna visată/căutată/păstrată. Este și îndemnul concluziv al parabolei: Să nu lași oaza să se stingă. Înmulțește paradisul!”