sâmbătă, 3 noiembrie 2007

LACRIMA

moto; Romul Munteanu, în noiembrie 2000:

«Poezia şi-a păstrat liniile ei directoare în evoluţia sa, este încă antitragică, ludică, rareori cu un suport filozofic. Acum, sunt semne că poeţii se deschid spre sentiment, spre sertarul inimii, şi eu înclin să cred, pe bază de semne reale venite din câmpul literar, că ne vom duce spre o literatură a inimii, poate chiar şi a lacrimilor, în deceniile care vor urma din mileniul următor.»


NULA DIES SINE LACRIMA

Am avut, mărturisesc, o tresărire interioară când am citit parcă într-un interviu această afirmaţie a admiratului şi admirabilului nostru profesor, dl. Romul Munteanu. Este una dintre acele afirmaţii critice sortite să facă epocă, o premoniţie, de nu de-a dreptul o profeţie. Arătând, înainte de toate, înţelepciunea aceea de dincolo de perdeaua ondulată a lumii, venită dinspre esenţele ei ascunse, la care omul ajunge doar câştigându-şi adevărat înţelepciune. Afirmaţia presupune la prima vedere curaj şi la a doua vedere desprinderea completă de vanitatea gândirii legată de timp. Să anticipezi într-o epocă în care s-au încercat parcă toate deriziunile posibile (dar, cine ştie, imaginaţia noastră nu are limite) că ne vom întoarce la o literatură a lacrimilor (excepţională sintagmă) înseamnă realmente să fii vizionar. Atenţie, nu literatura voioasă, nici cea horror sau cinică până la ecorşeu se opun literaturii lacrimogene. Dispreţuită de esteţi şi încăpăţânându-se să se vândă bine de cel puţin două sute de ani. Ea este un subprodus estetic de largă circulaţie comercială dar atingând o dimensiune a umanului la fel de profundă ca şi cea tragică. Numai proştii dispreţuiesc plânsul. Literaturii lacrimogene i se opune literatura lacrimii. Adică a plânsului ontologic, a plânsului singurătăţii demiurgice, ca la Eminescu. Nu este, de exemplu, poezia Ilenei Mălăncioiu, unul dintre cei mai mari poeţi ai limbii române, una a Lacrimii cu majusculă?
Observ în paranteză că am căzut cu toţii într-o greşeală elementară, de şcoală primară estetică, deşi ştim că nu conţinutul face valoarea, respingem ab initio, în numele unei prejudecăţi cu sens invers, literatura sentimentală, ca şi cum sentimentul n-ar mai face parte din fiinţa noastră, ar fi ceva de ruşine: tot ce face referinţă la sentiment, la inimă este iremediabil literatură roz, de mâna a doua. Discutând strict din punctul de vedere al imagologiei, modernitatea se edifică printr-un refuz al inimii. Ea, care avusese pe tot parcursul Evului Mediu un rol, atât de important, teologic, devine sensiblărie romantică. Nula dies sine lacrima, extraordinara formulă a lui Kierkegaard s-ar putea să redevină de actualitate. Să fim oare în pragul unei răsturnări epistemologice, aşa cum au mai fost câteva în istorie? Plânsul interior, plânsul conţinut, este o formă superioară a comunicării cu absolutul. Iar cea mai grea rugăciune a isihasmului nostru ortodox se numeşte tocmai rugăciunea inimii, având numai zece cuvinte.
Cum va arăta literatura aceasta, nu sentimentală, ci metafizică? E greu de anticipat. Ea va vrea să restituie omului o dimensiune pe care acesta şi-a amputat-o voluntar. Nu e o discuţie de estetică, mai degrabă una de antropologie, de etică, de sociologie şi chiar de teologie. Lacrima duce multe.
Rostirea profesorului nostru are, nu întâmplător, ceva oracular. De aceea este, în esenţa ei, inanalizabilă. O acceptăm, sau nu o acceptăm, ca atare. Pe mine unul m-a tulburat până la lacrimi. Începutul a fost făcut.

marți, 18 septembrie 2007

apofatice

EXERCIŢII APOFATICE

1. Problema etică nu există decît în măsura în care între Dumnezeu şi om se instituie un raport de libertate deplină. Dacă omul nu ar fi liber, responsabilitatea actelor sale ar cădea exclusiv în sarcina lui Dumnezeu.. Dumnezeu se face om pentru a împlini cele două capete ale libertăţii.
2. Rugăciunea nu-L obligă cu nimic pe Dumnezeu, nu e un mod de a-I forţa mîna, limitîndu-I libertatea. Rugăciunea construieşte în interiorul libertăţii infinite a propriei mele persoane.
3. Viaţa nu poate fi doar o haltă între două abisuri. „Ceva” se opreşte, întîrzie o vreme în acest decor şi asta e suficient să acorde un sens înaintării. Căci nu te poţi opri decît dintr-o înaintare.
4. A crea nu ţine de normalitatea existenţei umane, ci este a-normal, dincolo de normă. Te afli în afara unui perimetru de siguranţă, Dumnezeu s-a jucat cu tine şi te-a înţărcat, adică te-a introdus într-un ţarc uriaş, un lumen, în care „slobod ca un mînz într-o grădină” te poţi bucura.
5. Fără interdict, libertatea n-ar avea nici un sens.
6. Ce înseamnă această goană nebună după fericire? Trebuie să te opreşti (Aristotel) şi atunci fericirea vine singură la tine.
7. Triumful lui NU în istorie (Nietzsche) eliberează omul nu de un Dumnezeu asupritor, stăpînul care face sluga hoaţă, ci de servituţi mult mai viclene. Poate că marea viclenie a Ispititorului nu este luciferismul negator şi orgolios, ci DA-ul călduţ împăciuitor pe care şi Evanghelia îl condamnă.
8. Marginalitatea artistului recuperează un alt fel de centralitate, neapărat teleologică. „Tu în colţ petreci cu tine” fixează exact locul artistului, acea piatră „…pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului” (Matei 21.42)
9. Elogiu insignifiantului. Pămîntul cel bun în care poate încolţi sămînţa. Frunza moartă a toamnei care, în marea ei modestie, şi ea putrezeşte ca şi sămînţa cea bună din parabolă. Dar nici măcar nu putrezeşte pentru sine, ci doar spre a fi pat fertil al Vieţii ce va să vină.
10. Logica şi raţiunea nu sunt totuşi acelaşi lucru. Logica îmi impune să găsesc o entitate căreia îi dau numele de Dumnezeu, raţiunea caută zadarnic, fără să o poată găsi. Iar acest joc sublim de-a v-aţi ascunselea îmi vine a crede că este însuşi Dumnezeu.
11. Omul este funciarmente trişor. Adam se ascunde ca un copil care a făcut o poznă şi vrea să evite pedeapsa, iar Dumnezeu îi strigă mustrător: „Adame, unde eşti?”, ca un părinte îngrijorat dar blînd. Grozăvia păcatului originar nu stă în alungarea din Rai , căderea în timp, cunoştinţa morţii, ci în această relaţie paternă pe care rugăciunea supremă o reaminteşte şi o întăreşte: „Tatăl nostru…şi nu ne duce pe noi în ispită”.
12. Distrugerea totală a Pămîntului de către om. Dumnezeu este capabil să accepte şi asta.
13. Adam şi Eva nu se iubeau. Iubirea dintre bărbat şi femeie nu poate fi o nostalgie a Paradisului, cum se crede, ea este un urcuş, o pornire de la zero, o reconstituire în plan strict omenesc a ceva ce tocmai am uitat. Măreţia dragostei se află în acest caracter prospectiv şi nu în cel retrospectiv.
14. A vedea în etică doar o chestiune de opţiune este excesiv de limitativ. În fond, omului i se interzice în Rai tocmai să mănînce din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Adică opţiunea. Din momentul în care interdictul este călcat începe spaţiul eticii care este o grădinărire, o „inginerie genetică”, o încercare de a opţine aici, pe pămînt, fructul miraculos, mărul al cărui gust l-am simţit odată şi vrem să-l regăsim mereu în cerul gurii.
15. Calendarul. Cîţi dintre noi, privind automatic catalogul impresionant pe care-l reprezintă un calendar creştin, realizează că el este cel mai impresionant op de etică? În felul acesta timpul nu mai este o neutră coordonată fizică, el se populează, revine la adevărata sa funcţie: sînge viu în arterele universului.
16. Minunat lucru la credinţă (raportul meu cu Dumnezeu) este că ea nu devine posibilă decît pornind de la încredere (raportul meu cu semenul). Etica nu e doar orizontala încrederii, ea apare pe cruce: la întîlnirea acesteia cu verticala credinţei.
17. Ezitarea este gestul întemeietor sau amurgul eticii? A nu se confunda totuşi ezitarea cu neîncrederea în tine însuţi. Puterea ezitării unui Hamlet.
18. Dez-orientarea, moartea stelei polare, scufundarea în noaptea fără de început şi de sfîrşit a sufletului. Lumina din adîncul întunericului, iată adevărata, bazala chestiune a eticii.
19. Din punct de vedere atic, declasatul, tîlharul, ucigaşul, vameşul pun mult mai multe şi mai dificile probleme decît sfîntul. Primii n-au nimic de pierdut şi au totul de cîştigat, sfîntul poate pierde într-o secundă totul (textele sapienţiale sînt pline de astfel de pilde) pentru a cîştiga ce? Pentru că el a reuşit să abolească însăşi ideea de „cîştig”.
20. Relaţiile orizontale („iubeşte-l pe aproapele tău”) sînt de fapt corpul relaţiei verticale, singura ei consistenţă. „Iartă-ne…cum şi noi iertăm” este dialectica acestui chiasm. Piatra de încercare, inima care pulsează în centrul fiinţei, viaţa din mijlocul morţii.
21. Dacă nu te înspăimîntă cuvintele pentru că ele fixează, au ceva cadaveric, atunci nu eşti scriitor. În faţa acestui mort care este cuvîntul (mai degrabă strigoi, corespondentul francez „revenant” mi se pare extrem de sugestiv) nu poţi simţi decît spaimă şi cutremurare (Kierkegaard) sau mysterium tremendum (Rudolf Otto) pentru că este suficient să îl strigi cu destulă putere şi acest cuvînt învie. Iar tu nu înţelegi prea bine cum s-a petrecut aceasta.
22. Frumuseţea nu este un reziduu radioactiv, iradiind încă dinspre neştiute origini, chiar dacă ea păstrează amintirea paradisului. Ea este mai degrabă o adeverire că paradisul nu ne-a părăsit, chiar dacă noi l-am părăsit pe el.
23. Secolul XX a experimentat atît de profund răul, toate formele crimei şi ale abjecţiei, încît te întrebi: ce mai poate fi inventat, ce va urma? Este posibil să înaintăm pe acest drum, să trăim experienţe încă neimaginate ale Răului? Întrebare care se reduce la a lămuri dacă Răul are o limită. E prea simplistă soluţia de a ne concepe ca mărunţi pioni, albi sau negri, în mîna şi după capriciile unui Destinant care (ne) joacă marele joc. Coincidentia oppositorum: niciodată mîntuirea n-a fost mai sproape.
24. Răul trebuie spus, expectorat? Ar fi ca un fel de spori care l-ar ajuta să se propage? Mai degrabă răul interiorizat, secretizat, transformat în complex e mai rezistent, se uzează mai greu. Dar dacă am şti cum se propagă răul, l-am putea stîrpi cu uşurinţă?
25. Cine, pînă la urmă, este responsabil pentru tot răul din lume? Pusă astfel, întrebarea are ceva naiv — adolescentin, o voinţă de a reduce imediat totul (tot răul) la un singur numitor. Dar la fel de naiv este a-I cere lui Dumnezeu să intervină, reducîndu-L la ridicola funcţie a lui deus ex machina. Dumnezeu ca un „superman”, zburînd în mantie peste zgîrie-nori! Deşi, poate, rizibilul acestei imagini are şi el înţelepciunea lui modestă şi copilărească.
26. Flacăra mi se pare cel mai aproape de înţelegerea directă, tactilă, a dumnezeirii. Ea care „este şi nu este”, se hrăneşte din sine şi nu poate fi stăpînită, te obligă la o anume distanţă pentru a fi prietenoasă. Fascinaţia flăcării, mysterium tremendum.

2000

limbaj

AGONIA OGLINZII

În numărul 4/2000 al CRONICII am publicat eseul Săgeata şi ţinta în care porneam de la întrebarea: ce urmează după epoca limbajului? Observam că preocuparea excesivă a secolului XX pentru limbaj/limbaje (jocul singular/plural nu este în cazul acesta deloc inocent, în jurul lui se poate bănui o întreagă filozofie) nu îşi are corespondentul într-o sporire proporţională a înţelegerii, a capacităţii noastre de comunicare. Ne rătăcim într-un univers caracterizat de inflaţia limbajelor, de narcisica lor autoreflexivitate, referentul este în mare suferinţă. Oglinda a fost spartă. Sau este într-o perpetuă agonie pînă la sfîrşitul lumii.
Un sentiment de panică se insinuează totuşi, o alarmă interioară, ca în faţa unui dezastru anunţat şi inevitabil: oare nu se mai poate face nimic? De fapt, este oarecum abuziv să vorbim despre limbaj, de vreme ce timpurile predominanţei certe a unui singur limbaj (teologic, poetic, ştiinţific, psihanalitic) au trecut. Tocmai babilonia, lupta între limbaje, războaiele ierarhice, autoritarismul imperialist al unora au făcut farmecul epistemelor de la Renaştere şi Luminism încoace. De aceea şi privirea noastră, obligatoriu retro-spectivă, se vede îndreptată vertical, încearcă să se descurce în jocul acesta de presiuni ierarhice. Şi forţele interne ale limbajului ne călăuzesc spre o regăsire, spre o (horribile dictu) democratizare, în care limbajele vor învăţa să dialogheze (şi) între ele. Agonia (lupta) internă şi lupta cu referentul vor fi, probabil, mult mai puţin importante. Impasul evident în care se află limbajul matematic şi cel al microfizicii, incredibil de rapida expansiune a informaticii prin care virtualul devine mult mai prezent şi mai important decît realul, recenta descifrare integrală a genomului uman (acest enorm dicţionar cu ajutorul căruia vom învăţa probabil destul de curînd să facem şi fraze), disputele în jurul (id est în interiorul) psihanalizei…sînt doar cîteva exemple despre impasul epistemologic pe care-l trăiesc (ar trebui subliniat cuvîntul, căci despre trăire este vorba) limbajele foste predominante. Într-un singur cuvînt, era superiorităţii indiscutabile a „limbajului ştiinţific”, a pozitivismului sub diferite ambalaje filozofice, pare să fie în amurg.. Socotite pînă mai an periferice, ieşite din uz, nevalorificabile, limbajul teologic, acela poetic, metafora în general îşi recîştigă dreptul în cetate. Un tratat actual de cosmografie este mai plin de metafore decît multe volume de poezie. Criteriul formal devine astfel mai greu operant în separarea „genurilor”. Limbajul îşi redescoperă bucuria originară de a numi, jocurile infinite ale de-scrierii, bogăţia fără de seamăn a referinţelor, impactul transcendental.
Fără contact în absolut, orice limbaj se desemantizează, îşi pierde în timp referinţele, nu mai are substanţă vitală. Avem o zicere în limba română: a vorbi cu miez. Bineînţeles, o splendidă imagine poetică. „Cojile” şi „miezul” vorbirii, ce hermeneutică plină de semnificaţii majore poate fi construită pornind de la această pereche! A vorbi cu miez înseamnă în primul rînd că miezul există. După ce s-a plimbat vreme de secole pe contur, încercînd să epuizeze extensiv lumea, limbajul se întoarce la condiţia sa de săgeată care trebuie să străpungă vălul, să spargă crusta , să fie direct, să poarte cu sine toată încordarea arcaşului, să lege prezentul cu viitorul. Pozitivitatea se baza pe iluzia unor universalii, adică, în final, a (măcar) unui limbaj care nu este supus Timpului. Redescoperim acum că, fără transcendenţă, nu mai putem comunica. Ne întoarcem la rugăciune, forma absolută a comunicării. Tocmai pentru că proiectează Răspunsul pe o altă curbă a existenţei.
Marca scrisului era pînă recent o anume întîrziere, faţă de vorbire, scrisul avea avantajul/dezavantajul unei rupturi temporale, el era un apoi al textului. De aici, de pildă, farmecul discret şi desuet al genului epistolar ori al jurnalului. Acum, prin Imperiul Internet (cel mai puternic imperiu din istoria omenirii, depăşind cu mult ceea ce au visat marii conducători ai unor părţi din pămînt „între hotarele cărora soarele nu apunea niciodată”) scrisul îşi schimbă, pentru prima oară de la invenţia tiparului, funcţiile şi regimul ontologic. El devine o „realitate” cvasiinstantanee, defazarea faţă de „oralitate” dispare, cuvîntul capătă un alt fel de trup. În vremurile aurorale ale Scribilor şi Evangheliştilor scrisul era o îndeletnicire secretă, sacră, însemna a deţine o incredibilă Putere, poate cea mai importantă dintre toate. Îşi redescoperă el acum ceva din această pierdută putere? Într-o lume secularizată sigur că nu mai poate fi vorba despre sacralizare, deşi o mitologie a Internetului există cu siguranţă. Dar ceva din prestigiul intangibil al magului a renăscut surprinzător în persoana navigatorului faţă de profanul care-l priveşte cu uimire pianotînd cu o misterioasă graţie pe claviatura care-l transportă instantaneu la conducerea Imperiului. Un sentiment general de opacitate ne bîntuie, mai toată lumea are senzaţia că înoată într-o apă tulbure, viitorul nu mai are pertinenţă, totul se reduce la un prezent incolor, aseptic. Dar această mahmureală globală îşi are cauza tocmai în schimbarea statului limbajului. Cîtă vreme aveam un limbaj dominant, el era o călăuză, oferea o certitudine. Cînd totul ne părăsea (vezi Iov, Ecclesiastul, Noaptea din grădina Ghetsemani, dar şi mare parte din literatura lumii, de la tragedia greacă la Shakespeare şi Kafka) ne rămînea apelul la cuvinte, golul putea fi umplut (ca într-o cunoscută Elegie nichitiană) imediat de „materialitatea” cuvintelor. Se năşteau Plîngeri, Rugăciuni, Imprecaţii profetice. Ştiinţa a crezut o vreme că poate suplini fără probleme toate acestea. Dar, în vreme ce textul sacru se îndreaptă ireversibil spre Centru, ştiinţa profană este un domeniu al marginilor, ea tinde constant să lărgească nişte frontiere, ceea ce este în interiorul acestora îi scapă cel mai adesea. Ştiinţa se construieşte pe o continuă confruntare cu limitele. Şi a venit un moment al „rupturii epistemologice” în care — filozofi ai limbajului, fizicieni sau matematicieni sau biologi — au descoperit că, dincolo de o anume limită, nu mai pot înainta din cauza limitelor limbajului însuşi (vezi teorema lui Gődel), trebuie să se întoarcă spre centru, ceea ce echivalează cu o radicală transformare a limbajului.
Agonia referenţialităţii pare a se apropia de sfîrşit. Oglinda spartă odată cu Turnul Babel (vezi CRONICA nr.5/2000, p.19) este recompusă din bucăţi şi ne poate oferi din nou iluzia unei imagini totalizatoare, unice. Joc temporal în jurul unei fraze celebre: Dumnezeu a murit; Dumnezeu e mort; sau Dumnezeu moare ? Prezentul acesta mi se pare mult mai plin de sens. Pentru că mă transformă instantaneu dintr-o simplă gîndire care constată un fapt petrecut în afara ei, într-un martor, responsabil de ceva ce se petrece tocmai acum, în prezenţa mea şi — poate — din cauza mea. Dumnezeu moare, printre altele, şi pentru că nu (se) mai comunică. Dumnezeu e o chestiune de limbaj, înainte chiar de a fi una de credinţă. Pentru că Dumnezeu trebuie mai întîi să Se vestească, el nu poate fi văzut (chiar interzice expres asta), dar vorbeşte. Mai tîrziu şi scrie: „Cînd a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exodul 31.18) Între a vorbi cu miez şi a scrie în piatră joacă toată filozofia limbajului. Aici sînt de aflat puterile lui ştiute şi neştiute.
Într-o lume coruptă, căzută în istorie, limbajul este singurul care îşi mai pune problema adevărului. Trezorierul comoarei nu a dezertat de la datorie, chiar dacă, precum într-o poveste japoneză, a fost nevoit să ia cele mai diferite înfăţisări şi să treacă.prin cele mai grele încercări. Cine deţine limbajul, se ştie de mult, deţine puterea. De aceea proliferarea bacteriană a limbajelor a dus la o nesănătoasă fărîmiţare a puterii, în cele din urmă la scăderea ei, deşi pentru noi ea apare ca infinit mai apăsătoare. Nostalgia unui limbaj tare este greu de ocolit. El presupune, fireşte, o gîndire fondată pe adevăruri solide, pe sisteme axiomatice indiscutabile. Dar voinţa lui de totalitate (limbajul este lichid sau, mai degrabă, gazos; el tinde să ocupe instantaneu tot spaţiul care-i stă la dispoziţie) Mă întreb dacă medievala ipoteză a flogisticului nu descrie în ridicolul imageriei sale privită dintr-un punct de vedere „ştiinţific” tocmai această tendinţă infinit expansivă a limbajului. Prea grei de limbaje, preocupaţi (prea — ocupaţi) de jocul infinit dintre ele, atenţi doar la spectacolul autoreflexivităţii, am pierdut tocmai spectacolul celălalt, simplu şi măreţ al Lumii. Revenirea limbajelor pierdute este ca întoarcerea Fiului Risipitor. Ea ne cere să jertfim viţelul cel gras. Să reflectăm la drumurile noastre întortocheate printr-o realitate care nu mai încape în cuvintele „de acasă”. Ne întoarcem spre demnitatea de nomothet platonician?
Scriu pentru a fixa imaginea unei rătăciri care dă sens lui Acasă. Modernitatea (care cunoaşte după mine două etape: prima conţinînd Renaşterea şi Luminismul, a doua Romantismul şi urmaşii săi) se sfîrşeşte odată cu al doilea război mondial care (prin Şoah şi comunism, eritierii săi istorici) a schimbat fundamental ceea ce ştiam şi gîndeam despre om. Postmodernitatea începe odată cu învăţămintele acestei aşteptări a întoarcerii limbajelor refulate. Postmodernitatea este, fatalmente, tot o chestiune de limbaje. Cărora le schimbă statutul, renunţînd la mitul insidios al oglinzii unice. Cuvîntul cheie pluralism nu are numai o semnificaţie politică (nici măcar în primul rînd politică), ci şi una estetic — literară. Scriu fără graniţe, fără să fiu prizonierul unor anume limbaje, indiferent cît de atrăgătoare, pline de promisiuni ar fi acestea. Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfîrşit de ciclu istoric?
Agonia oglinzii ne oferă un peisaj multiplu fragmentat, imposibil de reconstituit în presupusa lui „unitate” originară. Dumnezeu moare în zgomotul unor rugăciuni intraductibile. O mare şi obositoare pace se lasă peste omenire. Noi, singuri pe scenă dar spectatori, asistăm la acest timp al unei noi cunoaşteri. Niciodată omul nu a fost mai pasiv şi mai agitat. Tot mai multe pare că i se întîmplă dar el face tot mai puţine. Se schimbă raporturile dintre interioritate şi exterioritate. Priorităţile sînt altele, noi nu ne mai găsim locul. Ce rol mai are în toată această polifonie literatura? Este întrebarea care vine totdeauna la urmă. Ea a avut desigur un rol principal în amintita subminare a limbajelor totalizante, în păstrarea logo-diversităţii (dacă mi se îngăduie acest calc). Mitul oglinzii îi aparţine în întregime. Se pare că ea a cîştigat pînă la urmă surda sau violenta bătălie. Este agonia învingătorilor. Limitele formalizării au fost atinse, biografia individului a rămas în modul cel mai firesc mai bogată.

2005

vineri, 14 septembrie 2007

Nichita Stănescu

GLONŢUL ŞI ÎNGERUL

„N-a făcut în urma lui curat/Daimonul plecând/m-a luat şi m-a lăsat/pradă unui gând/care îmi întărâta/toată creierimea mea”.

Ce se întâmplă cu poetul când îl părăseşte daimonul? Este o întrebare pe care opera nichitiană o pune acut. Operă idolatrizată excesiv, dar şi supusă unor de-mitizări – dublu proces care abia el, în complet, identifică o creaţie majoră. S-a spus că există multă zgură, bolboroseală fără sens în textele din ultima parte a existenţei poetului. Şi, probabil, cu dreptate. Unde încetează dreptatea este în interpretarea acestor derapaje. Profeţii înşişi practicau bâiguiala ininteligibilă, dincolo de sintaxă şi logică. Şi mai ales dincolo de frumuseţe. Era ceva mult mai grav în fulgerele lor sintagmatice. Pentru că limbajul lor era obligat să ne vorbească despre altceva. Sigur, asta este o comparaţie fără nici o valoare euristică, nu am nicidecum intenţia de a face din Nichita un iluminat. Vreau doar să spun că în toate aceste detritusuri poetice se poate la o adică iscodi un sens. Şi deloc unul minor. O gravitate ceţoasă. S-a spus, cu o intenţie puternic peiorativă: poezii făcute la beţie! Se poate, numai că… Beţia asta are cu totul alte conotaţii decât cele comune. Nu vreau să fac erudiţie enumerând opere majore date la iveală sub „cutremurul nervilor” (vorbă eminesciană, scuzaţi) provocat de alcool ori droguri. Interesează doar că Nichita era poet şi în aceste bâlbâieli din care îşi dădea singur seama că daimonul plecase. Cu nimic mai prejos decât textele nebuniei lui Hölderlin. Nu este riscantă paralela; pentru cel care vrea să înţeleagă situarea faţă de însăilarea de cuvinte fără sens aparent trebuie să fie similară. Daimonul pleacă uneori, pe anumite perioade sau definitiv. Şi poetul simte asta înaintea tuturor. Mai ales înaintea criticilor. O şi spune, le-o şi spune celorlalţi. Dacă ştiu să citească. De mult descoperise poetul că îngerului său îi crescuseră pene de gâscă. Tocmai de aceea asemenea texte se cuvin citite cu altfel de atenţie decât cea care se îndreaptă îndeobşte spre un text poetic. Ele au alt referent, ca să folosesc un termen pedant. Poezia lui Nichita e prea plină de îngeri, până la un insuportabil manierism, după gustul unora. Numai că aici nu e vorba de gust, nici măcar de o modă rapid răspândită printre poeţi şi poetese de folosire intensivă a îngerelilor, de care Nichita nu poate fi făcut vinovat. Poezia, după o frază răspicată spusă de I. P. Culianu, nu se face cu idei, nici măcar cu ale tribului cuvinte, ci cu fantasme. Îngerul ori daimonul nichitian este un astfel de arhetip trimiţând la puritate originară şi la o actuală stare de spulberare. Daimonul din această scurtă poemă ocazională (La plecarea daimonului) se grăbeşte, este pe fugă, s-a dat alarma generală şi gata este de a-l părăsi definitiv pe bietul spirit gazdă. A lăsat însă urme, „n-a făcut curat” pentru el nu există obligatoria trecere a Lethei. Părăsirea sinelui este traumatică. Tocmai pentru că el îşi aduce aminte.
De aici cealaltă fantasmă, asociată îngerului, şi care în aparenţă are foarte puţin de-a face cu acesta: glonţul. Artefact ucigător, zboară cu aceeaşi viteză ca şi îngerul. La capătul lui se află moartea. Ca şi după vorbirea în dodii a îngerului. „Se tocea de mine glonţul” este o imagine nu a penetrării, cum ne-am aştepta, ci a lentei eroziuni erotice, repetitiv mângâietoare. Exprimare a dublului esenţial pierdut, daimonul este prins în obsesia gândului încremenit mortuar. „Creierimea” este, sigur, unul dintre acele cuvinte cu care poetul se juca cu bucurie infantilă neostoită. Nu ştiu dacă este un cuvânt fericit ales, dar oricum el provocă o întrebare: de ce a simţit nevoia poetul să inventeze acest substantiv colectiv? Poate glonţul să treacă prin „creierime”? Nu. E un fel de a te salva prin scyziparitate infinită. Iar plecarea daimonului hipertrofiază gândul unic. Obsesia.
În NOD 28 avem traseul invers: „Daimonul meu vine de departe/în gazda făpturii mele”. Gazda este, spune ultimul vers, „bărbat ţeapăn şi zâmbit”. Rigidizarea pe care o remarcam şi în poema precedentă, şi pe care o asociem metaforei obsedante a pietrei, poate cea mai insistentă din toată lirica nichitiană, este aici prinsă într-un singur epitet, „ţeapăn”. Să-l lăsăm deocamdată pe „zâmbit” ca fiind lămurit de ulterioara desfăşurare a gândului poetic. „şi uită să spună de ce a venit” este versul care marchează cealaltă pantă a poemului. Nodul acesta este mai elaborat, desenează ambele mişcări ale daimonului. Prima: „Eu ştiu când vine căci mă izbeşte/cu ploi de stele..”. Urmează descompunerea anatomică a fiinţei: umflă gleznele, dă palpitaţii, usucă limba, spulberă ochii „ca pe două spurcăciuni ale vederii”, „îşi pune el cuvântul lui în creierul meu”. Regăsim cu exactitate aceeaşi funcţie a arhetipului sfâşierii dionisiace. Cu gândirea noastră terestră observăm că atât sosirea, cât şi plecarea daimonului produc aceleaşi efecte. Identitate esenţială, mesaj pe care ni-l propune spre descifrare textul deşirat. Iar imolarea aceasta nu este decât pregătirea pentru metanoia, marea transfigurare, moartea înviere. E greu de purtat daimonul, distrugător de fiinţă. Avem de-a face cu o posedare descrisă aproape didactic, am spune cu un cuvânt atât de la modă o clonă, poetul este locuit („gazdă”) de către daimon. Ce vedem noi este doar o (car)casă de carne şi oase care scrie şi se comportă precum poetul. Dar nu (mai) este el. Este un alien (alienat, fireşte, multiplu alienat, cum să eviţi acest joc dintre cuvinte?). Cu atât mai dureroasă va fi părăsirea carcasei de către spirit. Şi zâmbetul acestei carapace ţestoase îi aparţine, acestui superficiu, ca un biet semn al obşteştii vieţuiri.
„Şi pleacă mai falnic decât tot universul/şi mie îmi lasă ca amintire doar versul”. E atât de clar, că nu mai necesită nici un comentariu. Lămurim prin această lectură încrucişată şi de ce n-a făcut daimonul curăţenie la locul de muncă. Mai bine zis ce este cereasca murdărie care a rămas în urma lui: versuri. Se ştie că biografic Nichita căpătase o ciudată aversiune faţă de actul scrisului, îşi dicta inspiraţiile sau le notau ocazionalii companioni din vorbirea-i pythică, şi că dintotdeauna practicase o puţin comună printre poeţi indiferenţă faţă de rodul trudei sale (ori a daimonului?), risipind-o cu o generozitate mitologizată încă din timpul vieţii. Putem aplica de aceea nu o hermeneutică a textului pur, ci una care să includă şi biografeme esenţiale, deşi, sau tocmai pentru că „poetul nu are viaţă personală”. Dar fără această minimă contextualizare ceva din aceste texte dezarticulate se pierde spre paguba interpretului. Textele nichitiene au aspectul unei magme care curge pe panta vulcanului şi se solidifică aleatoriu ici şi acolo în reliefeuri/exprimări surprinzătoare. Importantă este temperatura. Am senzaţia că pe Nichita nu-l mai interesa „poezia”: se identificase atât de profund cu ea, încât nu se mai putea distinge el însuşi pe sine. Nu-l mai interesa „să producă” poezie, cuvinte potrivite, ci să scape din magma în solidificare. Rândurile sale sunt ultrasunete inaudibile de ajutor. Într-o viaţă devenită o continuă, înspăimântătoare trecere prin tunelul oranj. „Fără de arme fiind, Doamne,/cum de-am putut să stârnesc/atâta groază?”


2007

miercuri, 12 septembrie 2007

Bookfest

ÎN TÎRG
UN EPILOG?

Tîrgul de carte BOOKAREST, (cum s-a numit o vreme) este mai mult decât un eveniment culturalo-comercial. El s-a alcătuit în timp până la dimensiunile unui mit sui generis. Pentru că totul îi stătea împotrivă după legile marketingului: spaţiul exterior (circulaţie infernală în plin centru, fără locuri de parcare) spaţiul interior (de la an la an tot mai înghesuit, lume care se calcă în picioare, fără spaţii pentru conferinţe, pentru lansări, cu o sonorizare imposibilă), timpul (la începutul lui iunie, de multe ori pe o căldură insuportabilă, cu lumea îndurînd cu stoicism ani de zile lipsa aerului condiţionat sau oricum incapacitatea instalaţiei de a face faţă aglomeraţiei), sabotajele discrete (într-un an o mare adunare scriitoricească a fost convocată la Neptun exact în perioada Tîrgului), lipsa unei mediatizări inteligente, criza din ultimii ani a sistemului editorial etc. şi iar etc. În ciuda tuturor acestor inconveniente, Tîrgul a supravieţuit, a crescut, a devenit marele eveniment cultural al anului, reper, loc anual de întîlnire obligatorie pentru toţi iubitorii de carte. Chiar şi după apariţia fratelui mai mic, tîrgul din toamnă Gaudeamus, mult mai bine dotat, mai înlesnit, cu spaţii mult mai generoase, tîrgul de vară a rămas un loc magic. Inexplicabil numai prin criterii strict comerciale. Lumea îşi dădea rendez-vous pentru anul următor, se ştiau locurile standurilor principale, Paul Daian anunţa cu trompeta sa evenimentele şi-şi purta triumfător cocoşelul din creştet, lifturile gemeau de lume şi te puteai înghesui lîngă nu ştiu ce scriitor celebru, în alte condiţii ai fi dat nu ştiu cît să-l vezi atît de aproape, se aştepta cu răbdare mai mult de un ceas la coadă la autografe, terasa La Motoare intrase şi ea în acest circuit sacru. Iar în ultimii ani devenise ea însăşi un spaţiu complementar prin expoziţiile de anticariat, antichităţi, gadgeturi, şi un spaţiu excelent de comunicare între oameni care altminteri nu-şi vorbesc un an întreg.
Această aură pe care nu ştiu dacă marile tîrguri europene o au (nu cred, după ce am citit impresiile unora care au avut norocul să-şi poarte paşii pe acolo) provine pesemne şi din actul însuşi de naştere al Tîrgului. El venea după deceniile de secetă intelectuală, în plin clocot politic şi civic al începutului anilor 90, marca boomul editorial al acelei perioade şi arăta pe scurt ca o ploaie în deşert. Ceva din magia acestei naşteri s-a păstrat pînă la ediţia de anul acesta. Se pare ultima din acest loc (urăsc cuvântul „locaţie”) şi în această formulă. Şi anul acesta (ediţia 13 pentru superstiţioşi) ritualurile s-au păstrat neschimbate, chiar dacă uşor fanate, parcă fără splendoarea de altă dată, iar evenimentele n-au avut parcă anvergura din precedentele ediţii. Un fel de „farmec discret al burgheziei”, de lampeduziană decadenţă şi oboseală se insinua parcă printr-o sensibilă dezordine. Dl. Oroveanu, factotumul tîrgului, părea în interviurile care au precedat evenimentul să fi depus şi el armele. N-a explicat, de pildă, de ce a dispărut sigla „Bookarest”, de ce au fost mai puţine edituri, de ce prezenţa internaţională a fost mai redusă. În schimb, a propus un proiect foarte interesant. Un tîrg în aer liber. Probabil în Herăstrău. Ar fi foarte multe avantaje, dar nu ştiu dacă magia tîrgului înghesuit în sălile Teatrului naţional va mai continua. Probabil va deveni ceva, normal, „trendy”, comercial, un strict raport între editori, librari, cititori. Sau poate nu? Anul acesta am văzut, două zile la rînd, un orb, însoţit fireşte de cineva, care întîrzia la fiecare stand şi i se descria exact ce este acolo, se interesa de fiecare carte. El poate fi emblema acestei aure a Bookarestului. Poate că atmosfera din bătrînul parc se va molipsi şi ea de vraja indicibilă a culoarelor înguste dintre standurile Galeriei de la etajele 3/4. Unul dintre paradoxurile nesfîrşite ale lumii noastre de pe Dîmboviţa este că, pe măsură ce producţia editorială scădea, se vorbea tot mai îngrijorat despre criza lecturii, tineretul fugea de carte ca de salahorie, în acelaşi timp zic, tîrgul creştea spectaculos de la un an la altul şi tineretul era o prezenţă surprinzătoare pentru sceptici. Inexplicabil, ca şi durabilitatea însăşi a evenimentului. Căci, într-o ţară suferind acut de lipsa unor evenimente culturale de amploare, Bookarest era una dintre puţine excepţii reuşite.
Una dintre cele mai stupide discuţii care a dezbinat lumea noastră intelectuală în ultimii ani a fost aşa zisa ruptură dintre „mase” şi „elite”. Un fel de reîncălzire cu un vocabular de ultimă oră a vechii teme a luptei de clasă. Ei bine, tîrgul de carte mi s-a părut o dovadă cît se poate de palpabilă a falsităţii acestei fracturi descoperite de unii din birouri. Aglomeraţia, autocarele speciale cu care profesori obsedaţi la modul sublim din îndepărtate oraşe îşi aduceau elevii la acest festin intelectual, cifrele de vînzări, arătau că falia, de nu este inventată cu totul, are în orice caz un cu totul alt traseu. Nu ştiu dacă de la anul Bucureştiul va mai avea un Tîrg de carte la începutul vacanţei. Dar lipsa lui ar echivala cu una din cele mai grele pierderi ale mitologiei noastre culturale.

2005

G. Călinescu

CĂLINESCU A ALES…


În România Literară nr. 11, Lavinia Betea publică stenograma audienţei acordate de Gh.Gheorghiu Dej lui G.Călinescu din 2 martie 1960. Textul a mai fost publicat, nu am acum răgazul să verific dacă exact în aceeaşi formă, cred că în A.L.A. Din păcate, în nota de prezentare nu se face nici o referire la asta. Se pare că întrevederea a avut loc la cererea lui Călinescu, şi lucrul acesta este foarte important de ştiut pentru a descifra „situaţia de comunicare”. Documentul este excepţional, fără să spună ceva neapărat inedit pentru cunoscătorii epocii. Este excepţional pentru că este vorba despre Călinescu şi nu de un arivist oarecare şi pentru că devoalează fără rest, perfect, raporturile intelectual – partid din această perioadă. Ar trebui introdus ca material de studiu şi analiză pe text în facultăţile de politologie, de istorie şi, poate, chiar în cele de litere. Tehnicile de manipulare – intimidare sunt aici la vedere, umilirea cărturarului deplină. Pe cît de sigur de el, mieros şi ameninţător este liderul de partid, pe atît de umil şi gata să pupe mîna care-l ameninţă este ilustrul critic. O lecţie despre lipsa de demnitate în act. Sigur că vorbind despre morală te situezi într-o poziţie dificilă, ţi se poate reproşa imediat: dar tu ce ai fi făcut în locul lui, crezi că ai fi fost mai breaz? Întîmpinarea este însă logic lipsită de relevanţă, eu nu sunt Călinescu şi atunci cînd eşti Călinescu nu te poţi comporta oricum. Slugărnicia, temeneaua, osanaua, delaţiunea subţire, pupatul poalei stau cu atît mai rău viforosului critic. Pentru intelectualii prea grăbiţi să se supună „indicaţiilor de partid” un asemenea document ar putea funcţiona ca un edificator avertisment despre ceea ce-i aşteaptă într-un regim care n-are nevoie de intelectuali decît ca temporari tovarăşi de drum. De altfel, ne aflăm în faţa unei dileme de ordin pur logic: de vreme ce partidul apriori ştie tot, ce nevoie ar mai avea el de cel a cărui misiune este să ştie doar după un examen critic şi ştiinţific, recte intelectualul? Este exact fundătura în care intră şi această discuţie.
Textul merită însă o analiză în detaliile lui semantice. Începutul este abrupt, Dej vorbind despre „neajunsurile materiale” care ar fi cauza solicitării audienţei, capcană pe care criticul încearcă să o evite, străduindu-se să mute discuţia spre ceea ce îl interesează de fapt, împotmolirea la cenzură a romanului Scrinul Negru. Dej însă, la rîndu-i, se arată mai preocupat de Bietul Ioanide, din care mărturiseşte cu incredibilă candoare că nu a citit decît prima parte şi din care evident că nu-l interesează decît problematica legionară. Este şi un raport pur cantitativ între replici, Dej ţine adevărate tirade, lecţii de învăţămînt politic, Călinescu abia apucă să răspundă cu cîte o jumătate de scurtă propoziţie. Neantrenat ideologic, nemulţumit de întîrzierea romanului la cenzură, nu ştie că prima infracţiune într-un astfel de context este una de limbaj, şi îi scapă porumbelul cu arta care trebuie respectată fără compromis. Dej nu iartă şi îi atrage atenţia că partidul nu face compromisuri, obligîndu-l pe critic să retracteze: „Eu m-am exprimat greşit”. Fraza sună colosal în gura lui Călinescu. Obligat să supraliciteze „recitînd” cuminte lozinci de partid „Să introducem un spirit nou. Buna mea convingere în acest punct de vedere este foarte bună”. Exprimare gramatical şi semantic deficitară, arătînd impasul de comunicare între un mînuitor extrem de abil al limbii de lemn şi unul care abia o silabiseşte de nevoie, încercînd ca un elev cuminte să-şi încînte profesorul demonstrîndu-i cît de bine şi-a învăţat lecţia. Nu lipseşte nici momeala insultător de grosolană: „…trebuie să ştii că te bucuri de o apreciere foarte înaltă din partea Direcţiei de Propagandă şi din partea conducerii partidului nostru şi a guvernului”. Să observăm că Dej vorbeşte tot timpul la persoana a doua singular, şi această tutuire spune foarte multe, e jignire, e obrăznicie partinică, în vreme ce Călinescu evită adresarea directă, şi atunci cînd este obligat s-o folosească utilizează totuşi pluralul. Ce manual de înjosire se ascunde în acest simplu joc de aparenţe gramaticale! Toată esenţa nivelatoare a socialismului răzbate din acest schimb de replici. Apoi secretarul de partid se arată nemulţumit de cărţile groase, pentru oamenii muncii trebuie cărţi mai subţiri. La care savantul îşi înghite cuvintele: „Sunt de acord cu acest lucru. În cazul de faţă nu este acesta”. Reproşul de căpătîi, general pentru această epocă a trogloditismului oficial, este însă acela „că cartea” („Mi-a plăcut că cartea are o orientare politică…” zice Dej) este greu de citit. Pentru cei mai tineri, în special, care nu mai cunosc „deliciile” unui asemenea limbaj, merită un citat mai in extenso ”Nu trebuie să le reproşăm oamenilor că nu s-au ridicat la nivelul scriitorului Călinescu. Noi trebuie să ne coborîm la oameni fără să vulgarizăm. Trebuie să ştim că burghezia nu renunţă la poziţiile ei. Spiritul ei este opus coexistenţei paşnice. Din punct de vedere ideologic nu există coexistenţă paşnică. Partidul nostru a fost printre primele partide, alături de PCUS, care a dat o formulare clară în ceea ce priveşte frontul ideologic. […]. Să ajutăm oamenii de cultură, de artă, de ştiinţă în această privinţă. Este însăşi (sic!) în interesul lor. Eu consider o greşeală a noastră atunci cînd ei fac greşeli. De ce să nu ne ducem la ei să le spunem părerea noastră”. La care docilul neştiutor profesor universitar solicită cu lacrimi în ochi ajutorul: „Sunt lucruri pe care nu le putem pătrunde şi de aceea este bine ca partidul să ne dea ajutor”. În felul acesta se subliniază şi mai apăsat poziţia în care se află cei doi interlocutori: unul magnanim care oferă – dar cu ce condiţii?– şi altul umil, cu căciula în mînă, venit să cerşească o favoare. Ştiind bine că e vorba de un schimb, că este un pact faustic în joc. Cine pierde şi cine cîştigă? Mi-e teamă că partidul nu cîştigă nimic, dar Călinescu a pierdut totul.
Fraza cheie a întregii discuţii, condensînd toată „filozofia” rolului intelectualului în socialism îmi pare următoarea: „Uite aşa, tovarăşe Răutu, tovarăşul Călinescu trebuie ajutat să-şi termine lucrarea. Să fie (probabil să-i fie n.m.) explicat ce anume trebuie scris (s.m.) Aşa văd eu lucrarea, tov. Călinescu”. Să-i explici lui Călinescu ce trebuie scris! Şi el să accepte cu bucurie, încercînd „să scape” de Bietul Ioanide pentru a reveni la Scrinul…! „Este limpede acest lucru. Repet, aici nu este vorba despre Bietul Ioanide, aceasta mai pe urmă. Însă trebuie să mi se dea explicaţii, pe puncte, pe pagini, în editură, permanent”. Acum, spre sfîrşitul discuţiei, profesorul reuşeşte să-şi plaseze cîteva dintre doleanţe, îl apără pe Răutu, care era de faţă, acuzat că nu l-a îndrumat, solicită grăbirea răspunsurilor din partea forurilor de control ideologic, şi „prinde” şi problema catedrei, probabil ceea ce-l durea cel mai tare, a posibilităţilor de a se exprima public în conferinţe sau în MAN. „Divinul critic” se angajează să devină un propagandist credincios, apăsînd pe nevoia de lucru cu tinerii pe care i-ar putea forma. Cu subtilitate ameninţă că nu se vrea aşezat în postura de victimă a regimului „…nu-mi place acest lucru. Eu sunt un om modest”, şi nu se dă în lături de la o discretă delaţiune: „Nu este onorabil cauzei noastre (superb acest plural al incluziunii! n.m) de a fi îndepărtat de la catedră cînd acolo sunt mulţi legionari”. Propoziţiile capătă un ton de-a dreptul mesianic: „Cu toate că sunt fără partid, eu mă socotesc membru de partid. DEJ:Aşa să te socoteşti, că cine merge spre partid merge spre lumină, cine fuge de el orbîcîie (sic!) în întuneric”. Iar Dej, cu aceeaşi subtilitate de activist hîrşit, îi arată pisica disidenţei, prevenindu-l că de la tribună nu se poate spune orice: „Avem şi noi destui care sunt ca Pasternac. Important este să nu li se dea tribună de unde să-şi expună lucrările lor. Tribuna să fie dată adevăraţilor patrioţi…”.
Epoca în care s-a petrecut această memorabilă întîlnire a fost una în care era de ales, cum s-a spus, „între puşcărie şi Academie”. Călinescu a ales! (nu mi-am putut stăvili semnele de exclamare de-a lungul întregului text). Lectura îţi lasă un gust amar, de care nu şti cum să te lepezi. Călinescu promiţînd că va trece cuminte pe la forurile ideologice spre a le cere ajutorul ori de cîte ori va avea vreo nelămurire despre cum să scrie, este un spectacol degradant. Nu poţi acuza, nu poţi ierta. Şi dacă am fi avut şi noi un Pasternac? – te întrebi. Cumplite vremi în care o asemenea personalitate este mototolită într-un asemenea hal. În care se lasă călcată în picioare pentru cine ştie ce iluzorii avantaje. Cum ar fi publicarea unui roman îndoielnic, şi devenit şi mai îndoielnic prin măcelărirea ideologică liber consimţită. Să te duci la călău, să-l implori să-ţi taie capul, cam asta face criticul. N-are coloană vertebrală, s-a spus. N-a avut niciodată, şi Regimul ştie să speculeze perfect asta. În cazul lui, ca şi al multor altora. Între un roman şi un model moral, Călinescu a crezut că e mai important romanul. Astăzi se vede cu ochiul liber că ar fi fost mult mai important modelul. Pe care compromisul care compromite ni l-a furat definitiv. Marx spunea că singurul lucru pe care-l are de vîndut proletarul este forţa de muncă. Intelectualul are de vîndut doar prestigiul. Cel puţin la început, cît Partidul are nevoie de o asemenea acoperire, legitimizare; după o generaţie îşi va inventa propria legiune de pseudo-intelectuali şi va avea din ce în ce mai puţină nevoie să cumpere nume, pe care le va plăti de altfel din ce în ce mai prost (vezi ultimul deceniu de domnie ceuşistă). Iar Călinescu iese cu taraba în piaţă şi se vinde mai pe nimic. Ne dă un roman, ne fură un critic şi un profesor. Spectacolul ultimilor săi ani de viaţă şi de profesorat, care mai are încă destui martori direcţi, a fost unul de poltronerie, de neseriozitate ludică, în total contrast cu ceea ce se întîmpla în ţară. Repet, lucrurile se cuvin judecate cu asprime tocmai pentru că este vorba despre Călinescu, şi nu despre un profesoraş oarecare. Nu este vorba despre o dărîmare de statui, cum se tot spune, de vreme ce statuile s-au dărîmat singure. În puritatea abjecţiei sale, acest document ar putea fi redus aproape algebric, am putea să nu cunoaştem cele două personaje, a şi b, romanul x şamd. El rămîne în chiar această epură ilustrativ pentru rolul pe care un partid „revoluţionar” „al celor ce muncesc” îl rezervă gîndirii critice (un pleonasm, în fond). Nu avem în această stenogramă un simplu act de istorie culturală sau politică, este, cred, un revelator. O foaie pe care se văd foarte bine cel puţin cîteva lucruri: ce este un regim socialist, care este locul intelectualului într-un astfel de regim, cum funcţiona cenzura ideologică, care era structura morală a criticului etc. Călinescu a ales. Şi nu se poate să nu ne întrebăm din cîte astfel de nefericite alegeri se compune istoria culturii române din a doua jumătate a veacului XX?

2003