DIMINEŢILE ŞEHEREZADEI

DIMINEŢILE  ŞEHEREZADEI

            În zori, Şeherezada tace. Odată cu primul semn că noaptea a obosit şi ziua e pe aproape. Dincolo de uşă, călăul şomer adoarme fără speranţă, sprijinit în bardă. Fecioarele cetăţii, care au înflorit peste noapte, se pregătesc să-şi împrăştie floarea şi aromele. Sultanul a plecat deja la război. Ea se trezeşte totdeauna singură, într-un labirint de încăperi faţă de care nu există Afară. Şeherezada este un personaj eminamente nocturn. Legat de flacără şi de misterul din jurul ei. Şi în Hanu Ancuţei, la fel, poveştile se încheie la al treilea cîntat al cocoşilor. Povestind, Şeherezada inversează sensul morţii şi al vieţii. Sau descoperă sensul lor cel adevărat, inaparent. Ca să trăiască, bobul trebuie să moară. Ca să trăiască, povestitorul se zideşte în poveste. Distrugînd „realitatea” (cuvînt mincinos  ambiguu) prin instituirea poveştii ca adevărată realitate trans-temporală, transformă claritatea diurnului în nemărginirea epică a nopţii. Cînd tace Şeherezada, se nasc muritorii.

            Povestea se zideşte diurn şi se povesteşte nocturn. Fapta se mută în cuvînt la adăpostul misterului care o îmbogăţeşte. Claritatea nu poate fi povestită. Nu ştim ce face Şeherezada în timpul zilei. Sigur nu bovarizează. Şeherezada este exact antiteza Doamnei Bovary. Tocmai pentru că nu fantazează, ci povesteşte. Nu stă melancolizînd la fereastră în aşteptarea Alesului. Ci construieşte (verb recurent, obligatoriu de asociat poveştii, prin care totul se întemeiază, vine la lumină în vederea Temeiului) aşa cum se cuvine, înţelepţeşte, sub ameninţarea Sfîrşitului diurn. Cum spune Jean Claude Carrière, Narcis nu povesteşte. Povestea presupune un soi de generozitate seminală care face lumea să rodească. Şeherezada este un fel de Cioran feminin, à rebours, vorbind torenţial cu luciditatea Călău în eternă aşteptare răbdătoare la uşă. Bovarysmul este blocajul imaginarului în simplă închipuire, specific modernismului burghez. Şeherezada este în centrul unui ritual sacru în care totul capătă această învestire, de la simpla vorbă la eros. Văzut de modernitate ca un scop, în sine, poate chiar Scopul, Fericirea majusculate, (termen mi-e teamă lipsă de-a lungul nopţilor povestite de fiica vizirului) erosul este aici un simplu mijloc, una dintre căile de accedere, exprimare a sacrului. De aceea sunt greu de găsit ediţii necenzurate ale Nopţilor. Acestea sunt poveşti deloc pentru copii. Ele nu presupun inocenţa ba, dimpotrivă, rafinamentul crepuscular. Duşmanul Madamei Bovary este plictisul modern (rutina, repetiţia, monotonia), favoritul ei Noul, construit imaginar după modele psihologice şi sociologice (de)formatoare. Aici seamănă cu un Don Quijote feminin. Duşmanul Şeherezadei este mult mai redutabil: Timpul. Fiind metafizic, nu i se poate răspunde decît cu o armă pe măsură, construind o strategie a amînării şi o pluralitate de universuri echivalente şi interşanjabile. Sunt cele două elemente fundamentale ale Epicului. Exact prin asta se poate traduce el teoretic: „amînare controlată” a deznodămîntului şi acceptarea unei realităţi ontologic multiple. Ca orice „om tradiţional”, Şeherezada nu are psihologie, are mituri în structura genetică. Structură indestructibilă în fragilitatea ei pur feminină. Povestind, ea nu numai că îşi salvează viaţa la modul simplist biologic, îşi salvează un trecut imemorial, vieţile, al căror capăt este. Şeherezada nu este decît un „homer” anonim sub numele căruia se adună toate poveştile veacului acestuia. Şi, în felul acesta, timpul capătă altă structură, altă consistenţă. Ceea ce numim didactic „rama” poveştii nu este altceva decît concentrarea energetică a unei infinităţi de poveşti.

            Dimineaţa, Şeherezada tace. Deocamdată pericolul a trecut, poate coborî garda. De fapt, povestea este totdeauna despre moarte. Viaţa nu este, în fond, decît o amînare mereu provizorie a morţii. Iar povestea o metodă infailibilă şi eficientă a acestei celebrări a provizoriului. Povestea ei este despre moarte, dragoste, mister. Cînd tace, Şeherezada nu dispare, ci se pregăteşte. E ca luna, ştim că e undeva „pe partea cealaltă a lumii” chiar şi cînd soarele e la amiază. Ea se refugiază pe timpul zilei într-un intermundiu pe care un mare specialist în spiritualitatea de care ţine Şeherezada îl numeşte imaginal. Mi se pare că teoria literară ar avea foarte mult de cîştigat dacă s-ar apropia de un asemenea  concept. Din păcate, teoria literară este numai despre literatură. Adică despre insuficient. Imaginalul nu este imaginaţie bezmetică, obsedată de nou, este un teritoriu intermediar unde imaginile au existenţă ontologic reală. Imaginile din acest intermundus nu sunt născociri, au o motivaţie significativă perfectă. Şeherezada nu fabulează, ci mută existenţa mai aproape de îngeri.  De aici lipsa ei de încrîncenare, nu scoate stiletul să-l ucidă în somn pe imprudentul ucigaş de fecioare. Dimpotrivă, îi furnizează Marele Tratat de Nemurire care este Povestea.

            Se crede că, povestind, Şeherezada îşi salvează viaţa, prelungind un provizorat la urma urmei insuportabil. În realitate, ea salvează viaţa sultanului, proiectînd-o într-un orizont nebănuit de el pînă atunci. Animal de pradă, ea vede numai noaptea. „În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi tăcu sfioasă”. Să percepem Ziua ca timp al tăcerii. De fapt, cuvîntul cheie din fraza care încheie poveştile este „sfioasă”. Aidoma bufniţei la lumină sau albatrosului pe corabia marinarilor beţi, Şeherezada la lumina zilei este discretă, vulnerabilă, „sfioasă”. Noaptea este îndrăzneaţă, conduce. Povestirea este a stăpînului, a demiurgului. Povestind, eşti în condiţia celui care făureşte, prelucrează o materie care, în sine, este neutră valoric. „Viaţa mea e un roman” nu e numai o formulă de naivitate burgheză. E o recunoaştere involuntară a faptului că numai povestea este creatoare de sens.  E un interesant paradox: atît povestea cît şi tăcerea sunt legate de ideea de înţelepciune. Povestea ca parabolă este un adevărat precipitat alchimic de înţelepciune. Iar tăcerea, în infinitatea conţinută de înţelesuri, este chiar una dintre probele supreme ale liniştirii sinelui. Formula lui Andrei Pleşu, „adevărul ca poveste” vorbeşte despre o cale regală de a sur-prinde înţelesurile şi de a le transmite în fertila lor ambiguitate polisemantică. Fără a le sărăci cu nimic prin reducere la binarisme existenţiale de tip sau - sau. Povestind, eliberezi şi te eliberezi. Iarba fiarelor din poveste care sparge orice zăvoare este povestea însăşi. Sunt culturi pentru care povestea este instrumentul principal al cunoaşterii, zenul sau sufismul sunt exemplele cele mai la îndemînă. Nepreocupată de originalitate, ci numai de blitzul înţelesului, povestea este de fapt una singură, spartă de zeci de mii de nopţi ale milioanelor de existenţe umane.

            Citez iar din Carièrre: "O pildă persană străveche îl înfăţişează pe povestaş stînd singur pe ţărmul oceanului, pe o stîncă. Spune poveste după poveste, abia trăgîndu-şi răsuflarea şi bînd din cînd în cînd un pahar cu apă. Oceanul îl ascultă vrăjit. Iar autorul necunoscut adaugă. - Dacă într-o bună zi povestaşul tace ori este nevoit să tacă, nu poate spune nimeni ce va face oceanul". Oceanul este intim legat de poveste; ni se dă a înţelege în parabola persană că, nepovestit, el nici nu există, sau că se va revolta în moduri inimaginabile. Povestea înseamnă Ordine, căci ea rosteşte legătura dintre început şi sfîrşit, lumea însăşi începe din clipa în care este povestită: „la început….”. Descriind hanul Ancuţei, cea de acum şi mai ales cea de odinioară, povestaşul spune că avea zidurile groase „de ici pînă colea”. Nici o altă indicaţie. Această intempestivă vizualizare este secretul poveştii. E modul (in)direct de a ne învăţa să vedem invizibilul. Povestea e totdeauna despre alt tărîm. Chiar dacă (sau tocmai pentru că) avem adesea spaţii extrem de precis cartografiate. Doar că timpul trans-figurează spaţiul. Altfel spus, face din spaţiu o figură a textului. De ce este importantă povestea? Atît de importantă încît un filosof „reducţionist” (în sensul că pentru el totul era filozofie) cum era Noica spunea că nu este filozofie cea care nu poate fi povestită. Şi a şi povestit extraordinar cîteva sisteme, dintre cele mai improbabil „naratizabile”. Pentru că ea aduce în centru persoana povestaşului. Ghem, suveică, meliţă, război, spată... vocabularul textului, adică al ţesăturii este vocabularul naraţiunii. Compusă, cum zicea poetul, din noduri şi semne.  Compatrioţii Şeherezadei zburau pe covor, adică pe ţesătură, pe text. De aceea dinspre acolo ne vin poveştile.

            „În zilele acelea”, cum se spune la Fapte, este re-facerea timpului. Viaţa Şeherezadei este dedicată altor ceasuri, are o altă ordine a timpului decît cea profană. Zilele poveştii sunt zile liturgice, care încep la apus şi se termină în zori.  Povestea este, probabil, forma atavică de îmblînzire a nopţii, de evadare din spaţiul terorizant în care pîndeşte Duşmanul. Puterea fabulatorie este puterea de a evada şi de aici funcţia catarhică a poveştii. Ea are un ritm, şi cititorul de azi al poveştilor clasice tocmai acest ritm secret îl apreciază. Logica faptei eficiente îi este străină. Întrebat cum vrea să fie purtat de către fermecatul său cal, cu viteza vîntului sau a gîndului, Harap Alb răspunde, conform acestei înţelepciuni a non-eficienţei, că preferă viteza vîntului. Deşi „teleportarea” instantanee l-ar fi scutit de toate necazurile. Dar povestea nu înseamnă scutirea de încercări ci completarea lor. Şeherezada îşi trăieşte nopţile sub semnul securii, e o binară (diurn-nocturn) căci Şeherezada c’est moi! Totdeauna. Asta spune fiecare povestaş, povestind… Povestea ramă a Şeherezadei este una despre spaţiul închis-deschis, spaţiul benefic-malefic, despre libertatea cîştigată din interior. Rătăcind din poveste în poveste, Şeherezada se îndepărtează de camera nupţială, rămînînd permanent în Centru, care este locul povestitorului. În cercul de lumină al focului. Ni se spune în Povestirile hasidice redate de Buber că un rabin susţinea ceva de genul: există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, dar totuşi există un loc unde acel ceva e de găsit. Spre acel loc ne poartă poveştile Şeherezadei, ele au o dublă funcţiune, mai întîi ne trezesc dorul după acel locus amoenus poate nebănuit pînă atunci (sultanul oricum nu-l bănuia), apoi ne poartă pe mii de căi-poveşti spre el, fără să ajungem – evident – niciodată. Centrul acestui labirint care este palatul sultanului o transformă pe Şeherezada într-un personaj de o eclatantă ambiguitate: este, simultan, monstrul splendid din centrul labirintului, dar şi salvatoare Ariadnă, deţinătoare a Firului (epic). Şi ea ştie (Şeherezada este unul dintre marile personaje Ştiutoare ale literaturii universale) perfect să-şi folosească întreaga forţă a acestei ambiguităţi pentru a (ne) descoperi (sensul tranzitiv al verbului) Viaţa. Da, povestea este sinonimă cu viaţa. Şi fraza trebuie citită ad litteram, nu ca o metaforă.

            «„În loc să spui savant: „uite cum stau lucrurile!”, spui: „hai mai bine să-ţi spun o poveste”»,  tranşează decisiv chestiunea, într-o singură frază, Andrei Pleşu. Pentru că, la finalul oricărei bune poveşti, stă un adevăr. Sau la temelia ei. De aceea toate miturile sunt mituri ale în-temeierii. Ele nu despart, distrugător, înţelesurile de comunicare. Actul comunicării este înţelesul însuşi, în spornica (de la spori, o panspermie a poveştii despre care se poate scrie separat un eseu) sa redundanţă. Cum sunt zilele Şeherezadei? Probabil, ca în poemul cunoscut: „pustii ca nişte stepe”. „Iar nopţile de-un farmec sfînt, ce nu-l mai pot pricepe”. De aceea, dimineaţa, Şeherezada trece pe lîngă călău, fără ca măcar acesta s-o vadă. Ea a murit odată cu ultima poveste a nopţii precedente. Şi va reînvia odată cu prima poveste a viitoarei nopţi. „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă”. Şi este poveste…

Rusalii 2013

anchetă R9

:ŢINUTE ŞI ŢINUTURI UNISEX

Pentru prima oară de când răspund la Anchetele Revistei Noi, (minunat că s-au reluat) regret că nu e locul unei analitici „ştiinţifice”, demersul eseistic mi se pare vădit insuficient în acest caz. Aş simţi nevoia unei etalări bibliografice edificatoare. De altfel, chiar formularea chestiunii de azi porneşte de la această pre-supoziţie: faptul că ar exista / sau nu elemente cuantificabile care să identifice fără rest un anume tip de scriitură. Premiza asta mi se pare în sine chestionabilă, o perpetuare a mitologiei scientiste a structuralismului de acum o jumătate de secol. De aceea mi se pare mai interesantă observaţia din preambul privind proliferarea atelierelor de „scriere creativă”, prin contrast cu o anume scădere a preocupărilor pentru teoria literaturii. Chestia asta conţine la o analiză atentă câteva dintre impasurile majore ale postmodernismului. Abolirea noţiunii de valoare, în primul rând. Sau ideea că „arta scrisului” se poate învăţa, reducând scrisul astfel la partea lui de meşteşug. Este şi asta, cu siguranţă, într-o măsură mai mare sau mai mică, după autor, dar nu este numai asta. Slova de foc şi slova făurită, zicea Arghezi, propunând o sexuală, alchimică, unire între cele două, sub cerul unei unice Poezii. Fericite vremi de sinteză…!Aici am o nelămurire, nu-mi dau seama dacă implacabila corectitudine politică mi-ar impune să susţin că există diferenţe de scriitură masculin/feminin (pentru încurajarea identităţii de gen), sau, dimpotrivă, că nu există o astfel de diferenţe (pentru apărarea egalităţii între genuri).

            În fond, ce ar trebui făcut? O analiză cantitativă (calculatorul, metodele matematice ale unui Mihai Dinu, de un  incredibil rafinament epistemologic….. ar fi neapărat necesare) pe un număr foarte mare de texte. Din literaturi diferite, din epoci diferite. Aici s-ar putea măsura nu numai diferenţe de gen, ci şi diferenţe de gen literar. Pentru că s-ar putea, dau un exemplu ipotetic, să avem o diferenţiere marcantă masculin/feminin în genul epic şi una mult mai mică în cel liric. Şi la ce nivel am situa măsurarea? Fonologic, morfologic, stilistic, tematic? Sau: presupunând că există indici de separare între scriitura masculină şi cea feminină, cum se schimbă ei în timp: să spunem de la romantism încoace, de când autoarele încep să aibă un cuvânt de spus. Dacă  se schimbă, presupun, într-un alt mod şi în alt ritm scriitura masculină de cea feminină. Cum vedeţi, am numai întrebări şi nici un răspuns. Mi se pare o capcană să ne situăm la nivelul psihologiei individuale sau psihologiei creaţiei. Psihologia e altceva decât stilistica, şi e departe de a fi o ştiinţă exactă. Aici e limpede că există diferenţe, dar e mult mai puţin clar cum se traduc acestea la nivelul textului. Sigur că există diferenţe de acuitate a observaţiei, de fineţe analitică, de curaj al abordării existenţiale, dar ţin ele de gen, sau pur şi simplu de individualitatea creatoare? E diferită Marguerite Yourcenar de Michel Houellbecq, ca să dau un exemplu la oarecare întâmplare, diferită pentru că e femeie sau pur şi simplu pentru că e altfel de scriitor? După ce s-ar face o evaluare cu metode matematice sofisticate a unui număr foarte mare de texte s-ar putea, eventual, stabili acei parametri cu o recurenţă semnificativă pentru a plasa un text în categoria M sau în categoria F.

            În fond, încercând să înţeleagă condiţia actuală a actului de a scrie literatură, preambulul anchetei noastre ridică o chestiune mult mai dificilă: cum se schimbă locul, situarea literarului în lumea contemporană? Pentru că aici mi se pare că, sub ochii noştri, se petrece ceva cu adevărat important, care tocmai pentru că este sub ochii noştri nu este uşor de sesizat. Se schimbă locul literaturii în formula condiţiei umane a fiinţei post-post-moderne. Asta înseamnă schimbarea literaturii înseşi, fireşte.  De aici, de exemplu, această contradicţie sesizată cu fineţe în introducerea acestei anchete:  faptul că proliferează atelierele de creative writing în absenţa evaluărilor axiologice. De altfel, axiologia a fost deja evacuată din preocupările omului recent, fiind o disciplină fascistă, discriminatorie, cam cum era genetica pentru miciurinişti. Mai frust spus: facem fără să ştim de ce şi cum facem. Nu ar fi un mare bai asta, sute şi mii de ani literatura mare s-a făcut în absenţa auto-teoretizării. Asta era însă din belşug compensat de acceptarea unei transcendenţe care „cobora”  blagian, într-un fel sau altul, în actul sacru şi misterios al inspiraţiei creatoare. Omul de azi refuză însă prezenţa oricărei transcendenţe, atât în cotidian cât şi, mai ales, în actul creaţiei, pe care îl vrea „controlat” raţional (vă amintiţi lecţiile despre Corbul lui Poe şi construcţia lui totalmente planificată?). Or, raţiunea nu are sex. Şi cu asta m-am întors la ţenchiul voroavei. Nu am dat, se vede lesne, nici un răspuns decis, nici pro nici contra, doar m-am învârtit în jurul cozii de gânduri. Nu ştiu, pur şi simplu, dacă există diferenţe identificabile şi reproductibile între o scriitură masculină şi una feminină. Asta nu înseamnă că literatura ar fi unisex, ea trădează însă ceea ce noi suntem pe cale să pierdem sub tăvălugul uniformizant al prezentului: individualitatea. Dacă mai complicăm şi jungian analiza, încercând să identificăm elementele de animus vs, anima dintr-un text, atunci chiar riscăm să ne rătăcim printre întrebări. Ce am face cu un text în care predomină elementele M, dar care în adâncime este bine irigat de (e)fluviile animei?

            În sfârşit, pentru a încheia acest periplu printre nedumeriri, aş mai pune şi chestiunea travestiului (mă gândesc inclusiv la cunoscutul titlu cărtărescian). Cu alte cuvinte, autorul are capacitatea de a-şi travesti scriitura?  De a mă înşela pe mine, ipocritul lector, vânzându-mi scriitura M drept F şi viceversa? Nu mă refer la moda stupidă a doamnelor care vor să scrie „bărbăteşte” („sunt o doamnă, ce p_ _a mea!”), nici a efeminaţilor metrosexuali, nici a literaturii „celui de-al treilea sex”, încă fără ecouri notabile la noi. E aici şi o chestie de simplu vocabular, nu numai de estetică, pentru care limba română nu pare suficient pregătită. Ci, pur şi simplu,  revin la obsesia mea: există un nucleu de adâncime, indiscernabil al textului, în care confuzia, masca dintr-un nivel de suprafaţă, să nu mai fie posibilă?

            Înţeleg din această enumerare pentru mine însumi că întrebarea despre două feluri – ipotetice – de scriitură duce, inevitabil, spre chestiunea insolubilă a condiţiei scrisului într-o lume tot mai refuznică a lecturii şi a valorii de orice fel. Utopist negru de felul meu, prevăd o lume în care cititorii şi scriitorii vor deveni, asemenea creştinilor din primele timpuri, locuitori ai catacombelor şi vânaţi fără milă ca foarte periculoşi duşmani ai ordinii sociale. Nu mai e mult până atunci, dar suficient ca noi cei de azi să n-o mai prindem. Departele e aproape.

Inadaptați-vă!

INADAPTAŢI-VĂ!

            Splendid îndemn spre non-conformism, independenţă şi libertate de gândire, originalitate şi autenticitate, tot atâtea valori pe care nivelarea mass media, a corectitudinii politice sau  educaţiei şcolare tind să le abolească pentru omul actual, căruia i se înculcă de copil ideea că valoarea supremă este adaptabilitatea cît mai deplină la cerinţele sociale. Şi cînd acest îndemn la ieşirea din tipare vine chiar din partea unei feţe bisericeşti, el ne pare cu atît mai surprinzător. Îl aflăm într-o carte, Arcul şi lira, editura Litera ortodoxă,  aparţinînd Preotului Dr. Mihai Claudiu Băzăvan, care osteneşte la Catedrala Eroilor Tineri din Ploieşti. Domnia sa este un preot „aşa cum ne trebuie”. Are nu numai har, ci şi o teribilă energie constructivă, cultură nu numai teologică, dar şi filozofică, artistică, muzicală, zburdă în asociaţii de la rock la film şi fotbal, poate scrie cu dezinvoltură  despre concertul Madonnei, dar şi subtile consideraţii antropologice despre felul în care vin îmbrăcaţi credincioşii (şi credincioasele) la biserică, are umor, spirit de fineţe, alerteţe a stilului şi a imaginii. Cu alte cuvinte, este un publicist pur sînge, canonul articolului, fără a ieşi o clipă din rigoarea dogmei, îi vine ca o mănuşă.

            Voi continua mereu să susţin ideea că, atîta vreme cît din revistele noastre zise de cultură va lipsi prezentarea cărţilor, temelor, dezbaterilor de religie, filozofie, psihologie, sociologie, istoria religiilor, drept, antropologie, chiar ştiinţă, şamd, cîtă vreme ele vor rămîne cantonate în „literar-ul” îngust, cultura noastră va rămîne într-un vinovat provincialism estetic şi anacronism cultural. De aceea încerc să prezint de cîte ori mi se iveşte ocazia astfel de cărţi îmbogăţitoare. Cum este şi cartea pe care am ales-o aici. Prin 2005, dacă nu mă înşel, Părintele Băzăvan a pus bazele uneia dintre cele mai vii reviste de cultură religioasă de la noi, revista Conştiinţa care apare la Ploieşti. Editorialele publicate aici au fost adunate sub semnul celor două simboluri arcul şi lira, pe care nu voi încerca să le decriptez aici. Autorul nu se fereşte de subiectele „delicate”, cum ar fi homosexualii şi biserica, sciziunea Mitropoliei Ardealului, biserica şi banii, biserica şi prostituţia, biserica şi sinucigaşii, gripa aviară, calendarul sărbătorilor religioase etc. Remarcabil este, de fiecare dată, efortul dreptei socotinţe, apelul la textul scripturistic sau din Părinţi, dar şi la bunul simţ. Citind textele scurte şi incisive ale Părintelui Băzăvan, e prima oară cînd mă gîndesc la faptul că lectura Patericului poate fi (şi) un fel de excelent exerciţiu de ziaristică. Stilul „secant”, tehnica şocului cognitiv, lapidaritatea şi incisivitatea moralei, ridicarea poveştii din text la tensiunea intelectuală a parabolei sunt elemente care apropie cele două tipuri de compoziţii. Sau cel puţin cea cu aură sacră îi dă o demnitate fratelui umil al ziaristicii. Antrenamentul didahiei se vede în aceste texte scurte dar pline de miez, fiecare antrenînd un dialog între mottoul scriptural şi epicul conţinutului. Observ o dublă direcţie a gîndirii, un joc tensionat şi tensionant: uneori textul tabletei publicistice pare o ilustrare,  directă a textului scriptural din motto, devine un fel de parabolă sui generis.  Alteori, dimpotrivă, pare a porni inductiv de la faptul divers social sau chiar politic pentru a-i găsi întemeierea în absolutul Textului sacru. Acest joc este, prin sine însuşi, o demonstraţie teologică a Întrupării, a faptului că cele înalte se vădesc prin cele mărunte.

             Se petrece la noi, în contextul „europenizării” (înţeleasă, după părerea mea, într-un mod foarte îngust) un atac destul de susţinut împotriva Bisericii. Nu pun în discuţie multele şi realele ei racile,ci doar faptul că mult mai multele părţi pozitive sunt cu stricteţe ignorate. Preoţi precum părintele Băzăvan, cu anvergură intelectuală necomună, dar şi cu implicare socială excepţională, ar trebui să fie scoşi în faţă, nu tot felul de ipochimeni căzuţi în greşeli blamabile. Domnia sa poate găsi texte de o profundă luare aminte pentru un creştin la Caragiale, dar ştie a compara cu fineţe sărbătoarea Naşterii cu prezenţa copilăraescă a lui moş crăciun (aşa scris, cu minsuculă). Ştie a prezenta cu admiraţie (rar sentiment azi!) faptele unor oameni şi a critica spre îndrepare, nu spre distrugere. Cartea se citeşte cu o nesăţioasă curiozitate, pentru că induce cu tenacitate efectul de surpriză, dubla lectură: a textului scriptural prin faptele cotidiene şi a lumii prin adevărurile eterne, revelate, crează o temeinică plăcere intelectuală a dialogului. Autorul nu scrie pentru el însuşi, ci este evidentă bucuria de a împărtăşi răspunsul pe acre-l deţine la interogaţiile realităţii. Mi-am amintit spusa neuitatului părinte Galeriu care îi încredinţa pe nişte preteni, mai tineri cărturari: nu aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu. Şi nu era pic de orgoliu în această apoftegmă, ci doar o strictă situare creştin topologică. Sunt de partea lumii unde se află răspunsurile, dar şi răspunderea cea mai mare. De acest gen de răspunsuri ne îmbogăţim şi în tabletele acestei culegeri. Este o predică de tip work in progress în aceste texte, avînd şi dificultatea şi frumuseţea condensării maxime. Nu-mi dau seama dacă autorul scrie uşor sau lesnicios, dar textele au o fluenţă a stilului şi a ideii admirabilă.

            Mă întorc la îndemnul de la începutul acestor rînduri. A fi creştin astăzi devine, pe zi ce trece (din fericire, aş zice, dar această a zecea fericire ar cere o demonstraţie aparte) din ce în ce mai greu, ne întoarcem, cum spune cineva, spre o vreme a catacombelor. Inadaptarea în asta constă, în a ieşi din mainstream şi a avea curajul mărturisirii (trimiterea la modelul Steinhardt este aproape obligatorie) directe şi răspicate. De aici îndemnul subiacent din fiecare dintre aceste texte: fii creştin, adică inadaptează-te! De la ceea ce mănînci la viaţa de familie, de la muzica pe care o asculţi la omul pe care îl votezi, o poţi face într-o mie de feluri. Îndepărtează-te de „trend”, alege calea cea îngustă, necomună! Faptul că o asemenea lecţie se poate ţine şi în stilul publicistic, într-o vreme în care presa a devenit principalul agent de transmitere a virusului moral, ne întăreşte în speranţă. Şi nu este aceasta una dintre virtuţile fundamentale?

 

Prefață la vol. Ispitirea aldinelor de Gilda Bularda

PE JOS, SPRE CER

        

         Poezia este ascensiune. Simultan spre cer şi spre inima cuvântului. Un fel de pelerinaj la mănăstirea cuvintelor. Dacă nu ai starea rugăciunii, nu accezi decât la proza din poezie. Aveţi în faţa ochilor un volum de debut poetic târziu, dar nu întârziat. Un volum în care poezia s-a sedimentat printr-o decantare de vinuri vechi. Dintr-o inspiraţie cel puţin ternară: inevitabila experienţă lăuntrică, religiosul şi excepţionala cunoaştere a etosului şi limbajului vechi. Ispitirea aldinelor  este un corpus de poezii preocupate de rost, de funcţionalitatea originară a cuvintelor şi lucrurilor. De aici întâlnirea neobişnuită dintre un soi de hermetism, datorat construcţiilor eliptice, şi un lirism proclamat în deplină libertate interioară şi în respectul temelor majore. Remarc dintru început coerența, unitatea volumului, dincolo de tehnicile diverse ale prozodiei. E o poezie care, în aparenţă simplă, nu se citeşte deloc uşor, tocmai pentru că reţinerea autoarei în faţa Spunerii îi impune cititorului să reconstituie el mental totalitatea mesajului (vezi, de exemplu, Gargamela sau După ziua a şaptea). Autoarea îşi construieşte fiecare poem ca pe un fel de scenariu imagistic, poemul presupune un traseu  pe care te invită să o urmezi spre o revelaţie mereu aşteptată în interiorul imaginii. Caută prin poezie rădăcini metafizice, construieşte textul într-o arhitectură ce variază între rugăciune şi spovadă. Poeziile, fie în vers liber, fie rimate, au o arhitectonică foarte îngrijită, o preczie de filigran. Noi, modernii de ziua a şaptea sau a opta, ne-am obişnuit a crede că sensul poeziei este (dacă este) undeva în afara sau deasupra ei. Refugiindu-se fie doar în jocuri textuale, fie în biograficul redus la fiziologic, poezia a intrat în nevroza identitară şi în amnezia valorică. Există şi aici biografic, din abundenţă, dar bine transfigurat, nu se poate altfel. Hemografiile nichitiene nu erau, în teoria poetică, altceva decât această vărsare de sânge literal, îngroşat. E o poezie cali-grafiată, nu în sensul unei delicateţi feminine (deloc prezentă aici), ci în sensul respectului pentru cuvânt. Uneori poezia se apropie de incantaţie, alteori are bruscheţea sonoră a sfâşierii unei ţesături fine de mătase (Rochia de zarpă) „O rochie de zarpă îmi e singurătatea/ce pasul poticneşte. Făgaş săpat de vânt/mai leapădă un mâine, când trena mult prea largă/se sfâşie în bocet pecetluind cuvânt.” De altfel, ingambamentul este una dintre figurile, atât de rare în poezia de azi, marcante pentru textele Gildei Bularda. Sugerând parcă şi grafic această fracturare a gândului, obligat să se curme înainte de a zbura. Pe de altă parte, poezia are o materialitate care vine din tensiunea constructivă ce apare între alegerea unor cuvinte de tot rare şi complexitatea sintactică. „De alge simt mirosul/visând adânc sub tâmplă/în racla nisipie/las pacea să mă-ngroape”. Poeta este o degustătoare de cuvinte rare, o limbă uitată renaşte surprinzător dintre rândurile poeziei: paralaghia, chinonic, colimvitra, zarpă, pricesne, şahmarand, corvan, proschinitar, rancoare, pinax, nagode, şabanale, mejdine, ciuhaia, cuticula, pricuroasă, băgrini, gubave, hamsin… pietre rare într-o montură de imagini mizând pe tradiţie mai mult decât pe inovaţie. E nevoie de dicţionar? Fireşte! Este aceasta o deficienţă sau o infatuare a poeziei? Nu cred, dimpotrivă, mi se pare a fi mai degrabă o secretă provocare, o mustrare pentru că am uitat, am sărăcit o limbă pe care am redus-o la o aseptică funcţionalitate. Nu este acesta, până la urmă, unul dintre rosturile  fundamentale ale poetului?

            Realitatea, decantată până la imaginea obscură, este când asaltată rogativ (este evident caracterul psalmic al multor texte), când părăsită pentru refugii romantice în imaginar. Este o poezie care se formează prin succesive epurări, o poezie a desfolierii tomnatice de înţelesuri (tot este toamna anotimpul atotprezent). Iată poemul ISOP „Isopul cuvintelor/unge rănile/dintre noapte şi zi,/dintre toamnă şi iarnă,/dintre frig şi arşiţă,/picurând în candela iubirii./Arunc pe umerii goi ai lumii/haina mea de înţelesuri./Totul se pierde/sub povara rece şi albă/a gândului îngheţat în veci/pe buze./Între noi au înverzit Laponii.” Este, din nou, vorba despre rolul de vindecare al cuvintelor care susţin lumea prin plasa lor atât de subţire de sensuri. Poezia este – simplu – „o pâine mirosind a lacrimi” (excepţională imagine) şi act de penitenţă continuă, pelerinaj „pe jos, spre cer”: „...dar fiindcă m-a-mbrăcat Lumina,/cu-n vis/ sunt astăzi mai săracă/şi-ncep cuvintele să-mi tacă./de scriu... Dar ştii a cui e vina/că-i prea târziu?...Dansează ploi/în joc de flăcări furibunde/şi-amestecând culori fecunde/au împarţit un cer la doi”. Sau „Puţini sunt cei  ce ştiu/să lege rănile pâinii,/cu năframa albită de iertare”.

                Femininul are un rol aparte în aceste poeme. Nu este nimic social, ci mitic în acest  strigăt continuu de iertare de a fi femeie, de spaima stîlpului de sare, înţeles ca asumare dramatică a unei complicate şi dificile condiţii de slujire: „Egal să-mpart canonul n-am ştiut,/la rândul  meu rescriu aceeaşi dramă, /să fiu cum pot şi doar atât cât sunt,/femeie hărăzită, fiică, mamă// Talantul fără rost am risipit…/Nesocotind hieratica povară /mă sângerează crucea unui gând./E spaima grea rămânerii afară”. Sau  „Singurătatea poartă numele femeii”. O altă imagine recurentă, strâns legată, pentru cine ştie referinţele culturale, de cea a femeii este cea a pietrei/împietririi. „Simt piatra ce mă frânge./O mângâi, îmi vorbeşte/din rana unui munte”.  Sau: „pietrele desenează păcate/ce nu-mi vor umbra./Doar sufletul/ce nu-şi găseşte loc/între tâlhari”.  Piatra este un simbol al „zborului invers”, memento al Căderii, instrument al pedepsei. Fără spasme retorice, ni se arată o poezie a crepusculului, cu viziuni exact desenate şi puternice ale sfârşitului de lume: „Cangrene noi au împânzit oraşul./Dinspre ruini ce n-au trăit dezastre/se-nalţă gângave privelişti./A tot ce-a fost./Prin crăpături a înflorit uitarea,/caduce tencuieli astupă rana,/cu mucegaiuri. Zugrăvită,/culoarea mântuielii pretutindeni./Arcade schioape sprijină pe umeri/tăcerea cuibului de cioară./Mătasea din tapeturi plânge/golaşe ziduri. Uşi trântite/aşteaptă paşii de niciunde./Într-un ungher uitat de ploaie,/istorii ghemuite în cochilii,/gubave stafii scot afară /tentacule de întrebări mioape./Ascult cum de sub tălpi /tresar imperii…/Din cardinalele cadrane,/se scurge peste noi apusul//ultimei zodii mincinoase”.(Mătase plângând)

Este un tip de poezie care se dezinteresează complet de „trenduri”, de autoreferenţialitatea ce-şi clamează urbi et orbi neputinţa creativă, o poezie care se întemeiază pe solul ferm al chestiunilor fundamentale. Nu întâmplător, primul text din plachetă este dedicat tatălui iar ultimul Părintelui Iustin Pârvu. Sunt cele două axe de referinţă pe care se ridică lirismul volumului, un indicator exact pentru grila de lectură. Nu e uşor să-ţi construieşti poezia ca o via dolorosa, să-ţi însângerezi tălpile în ascensiune pentru ca aripile să nu mai doară prin absenţă. „Trupul e o glumă proastă/sentimentele/nu se uită în oglindă/niciodată”. Sublimată până la absenţă, istoria nu apare ca temă, urmărim doar efectele ei interioare. Una dintre cele mai celebre interogaţii asupra rostului poeziei, mereu reluată de atunci, se întreabă (prin Hölderlin) la ce bun poeţii în timpuri sărace (de restrişte, de secetă). Am avut timpuri de mare secetă, de mare restrişte, unele mult mai aprige de atâta se anunţă a urma. Va fi scrâşnirea măselelor. Şi totuşi, apare, iată, poezie. Să înţelegem împreună de ce. Oare pentru că: „În căuşul inimii/unde sălăşluieşte amintirea,/frigul cerşeşte adăpost”?

 

 

 

 

           

 

 

 

 

 

 

CANONUL

DIN NOU (ŞI DIN ALTĂ PARTE) DESPRE CANON

La începutul anilor 90 discuţiile despre canon ocupau spaţiul nostru cultural. Polemicile erau aprige, se dădeau anateme reciproce de mai toţi papii criticii, dar pînă la urmă focul lor s-a stins fără cine ştie ce schimbări majore, doar din cînd în cînd mai răzbate cîte o rafală polemică în presa culturală. Asta şi din cauza modului vindicativ, superficial în care s-au purtat unele dintre dezbateri, de tipul „sculaţi-vă degrabă voi, să venim noi”. Canonul, însă, este doar o listă. Este important să fii în listă dar şi cît de sus eşti în listă. Sunt întrebări fireşti: cine face lista? Care este impactul ei public? Cum devine ea „oficială”? Care sunt criteriile? Cum şi  Cînd  au loc schimbări de ierarhie. Fac apel la cartea fundamentală a lui Harold Bloom Canonul Occidental.  Ea exprimă clar o puternică nostalgie (Elegie pentru canon este primul capitol) după valorile tari, valorile sigure. Pe care gîndirea postmodernismului le abhoră. Canonul este apoi legat de învăţămînt, ca instituţie fundamentală ce impune lista. Şi, implicit, de tradiţie. Puterea acestui cuvînt este  deosebită în spaţiul nostru cultural care s-a construit de la începutul epocii moderne, din sec XIX, pe tensiunea dintre „tradiţie” şi „modernizare”. Văzuţi uneori ca termeni ireconciliabili. Ghilimele de mai înainte vor doar să sugereze că fiecare dintre cele două concepte, ca şi raportul dintre ele, au luat de-a lungul vremii sensuri diferite.  O istorie detaliată a acestei confruntări rămîne a fi scrisă. „...chestiunea  [este] de alegere între texte aflate în continuă competiţie pentru supravieţuire, indiferent cum am privi alegerea lor: ca fiind făcută de grupuri sociale, instituţii de învăţămînt şi tradiţii critice dominante sau, aşa cum cred eu, de autori mai noi, care se simt aleşi de către anumite figuri ancestrale”, scrie Bloom. Această privire, dinspre prezent spre trecut, are a ne oferi surprize. Căci, dacă pînă la perioada interbelică,  ba chiar pînă la Generaţia 60 lucrurile canonului par aşezate într-o relativă stabilitate, pentru ce urmează de atunci încoace seismica este mult mai agitată, ne lovim de o deconcentrantă lipsă de criterii şi varietate a punctelor de abordare. Aşa cum s-a încercat la noi, înlocuind realismul cu suprarealismul în capul listei, ca să zic aşa, este un demers sărac în idee. În plus, apărarea canonului literar şi demolarea lui sunt profund politizate, tot  Bloom o spune. Asta face şi mai complicată abordarea, într-o cultură care şi-a făcut din „apolitism” şi „autonomia esteticului” un  stindard, o axiomă şi un zid de apărare în vremuri de ciumă ideologică. O altă aserţiune care trebuie aprofundată ne atrage atenţia că „în canon se poate pătrunde doar prin forţă estetică, construită în principal dintr-un amalagam de stăpînire a limbajului figurativ, originalitate, putere cognitivă, cunoaştere şi exuberanţă în stil”. Toate cele cinci criterii ar trebui analizate cu răbdare pentru a reconstrui canonul de azi. Vom vedea cu surpindere că nu sunt deloc mulţi scriitori care îndeplinesc simultan  toate cele cinci condiţii. Politizarea ţine şi de faptul că lista este irevocabil elitistă şi rodul acţiunii unei elite. Or, la noi, după 89 asistăm la un foarte ciudat fenomen de denigrare a elitelor, ipocrit se plînge pe toate drumurile că nu avem o elită, în realitate ea este împiedicată prin orice mijloace să se manifeste. Pseudo-elitele construite în timpul şi după epoca comunistă (vezi cartea lui Boia) dictează şi contzrolează totul. „Elitist” a devenit în limba română de azi un cuvînt puternic pejorativ, rostit cu o scrîşnire de măsele şi un stuchit de silă într-o parte, şi resentimentul de care va veni imediat vorba răsună puternic în această stranie mutaţie semantică.

Ce putem observa? Iremdiabil calaţi pe mecanismul împrumutării formelor fără fond, imediat după 1990 neo-ideologii s-au grăbit să desfiinţeze canonul, înainte chiar de avea unul bine articulat conceptual. Căci la noi nu se putea vorbi de o aşezare canonică liberă, în urma unei competiţii estetice îndelungate, opţiunile fuseseră iremediabil afectate de regimuri dictatoriale. Principalul acuzat al acestui „canon vechi” a fost, bineînţeles, bineînţeles, Eminescu, irevocabil centrul acestui canon. Am schiţat în altă parte o demonstraţie a justificării iremplasabile a acestei supremaţii eminesciene, care respectă la scara culturii noastre cu fidelitate criteriile lui Bloom. Ceea ce spune Bloom despre Shakespeare, am putea transla în spaţiul bietei literaturi române despre Eminescu „Supremaţia lui Shakespare /Eminescu/ este, sunt sigur, stânca pe care va eşua, până la urmă Şcoala Resentimentului”. Căci există şi la noi o foarte vocală astfel de şcoală. De fapt, un grup de presiune, militînd pentru un foarte îngust înţeles al termenului de modernizare. Care este contextul istoric? Într-un fel, este oarecum normal ca imediat după perioada comunistă canonul să fi fost perceput ca fiind ceva opresiv, impus pe criterii false de către partid, o bastilie care trebuia de îndată dărîmată. Paradoxul este că polemicile s-au purtat la modul înlocuirii unei închideri cu altă închidere. Dinamismul unui canon nu poate fi însă omis nepedepsit. Nu poţi introduce în canon Şcoala de la Târgovişte scoţîndu-l pur şi simplu pe Marin Preda, sau pe onirici, eliminându-l pe Nichita Stănescu. Purtată astfel, discuţia este cel puţin neserioasă. Aşa se face, că,  pînă la urmă, canonul nu s-a lărgit deloc, ci a rămas cam acelaşi. Pînă acum această „bătălie canonică” este un joc cu sumă nulă. Nici măcar evenimente culturale cum a fost apariţia Istoriei lui Manolescu nu au avut impactul necesar unei schimbări canonice (nici nu şi-a propus, dimpotrivă, este o operă conservatoare, de consolidare, axiomatic nu-şi propune să schimbe nimic). Marea problemă a canonului literaturii române constă în sensul istoric specific pe care îl capătă la noi termenii tradiţie vs modernitate. Departe de a avea sensuri primordial culturale, aceşti doi termeni polari, capătă la noi conotaţii politice şi sociale care încarcă mult orice discuţie. Cînd vorbim de modernizarea literaturii în cele două mari epoci, post-paşoptistă şi interbelică, (şi poate şi în cea post-decembristă) vorbim de fapt de schimbări de mentalitate şi sociale mult mai ample. Însuşi faptul că noua bătălie canonică a obosit suspect de repede arată că există ritmuri subreptice specifice pe care nu putem încă să le depăşim. Poate nu a venit momentul unei schimbări, fructul nu s-a copt.

Deci care ar fi rolul şcolii în fixarea canonului? Aşezarea aberantă a învăţămîntului nostru, în special a celui umanistic, cariat de pseudoreforme, rolul de cenuşăreasă al limbii române (redusă la o funcţie pur comunicaţională, aşa cum prevăd documentele ministerului) au dus la o sărăcire, o amputare cantitativă şi calitativă a canonului. Cu vreo 17 scriitori în programa de bacalureat (ei sunt canonul!), fiecare prezentat printr-un singur text, cu subiecte de examene care nu stimulează nicidecum diversitatea lecturilor... ci frizează de multe ori, să o spunem cinstit pragul imbecilităţii, nu se poate vorbi de canon serios. Cred că suntem singura ţară europeană cu o situaţie schizoidă a predării literaturii în şcoală. În programa de liceu există, fireşte, mai mulţi autori dar numai cei 17 sunt în programa de bacalaureat. Căci numai aceştia fixează pentru absolvent canonul. Restul sunt umplutură, nici elevul, nici profesorul nu le vor acorda atenţie suficientă. Aşa se face că „ultimii” autori cuprinşi în programa respectivă sunt Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Asta creează dintru început în mintea elevului portretul unei literaturi moarte. Am povestit de mai multe ori întrebarea dărîmătoare pe care mi-a pus-o un elev sărac cu duhul (literaturii), dar extrem de corectă şi bine ţintită: dom’ profesor, azi mai trăiesc scriitori? Este întrebarea de la care ar trebui să pornească reconstruirea canonului actual. Presiunea ar veni, aşa cum se cuvine, dinspre prezent înspre trecut, într-altfel i-am studia pe Eminescu şi Blaga dacă am porni dinspre Nichita şi Cărtărescu. Adevărata schimbare a canonului nu se va face decît în momentul în care literatura actuală va intra cu drepturi depline în programele de studiu liceal. Lărgirea programei de bacalaureat în aşa fel încît toate textele studiate să fie materie de examen ar duce la o schimbare fundamentală a grilei de cunoaştere şi de percepţie. La vîrsta pe care o are azi Cărtărescu, Nichita era de mult clasicizat în manuale şi programe. Vă scutesc de exemple de cum se petrece acest lucru în Franţa de pildă, unde texte foarte noi apar mereu în programa de bacalaureat. Dar să trecem de la teorie la practică, adică la listă.  Să vedem nişte modificări, pe care le enumăr absolut la întîmplare.

Să spun de pildă că unul dintre cele mai puternice romane ale literaturii române este cel numit Istorii,  al lui Mircea Ciobanu. Care lipseşte, inexplicabil, în mai toate „clasamentele” care se fac ocazional. Mult supra-evaluatele romane ale lui Călinescu, prin comparaţie, sunt constructe precare (Enigma Otiliei în special), pline de inadvertenţe epice, cusute cu aţă albă, făcute iar nu născute, tocmai de aceea foarte iubite de profesori, fiindcă se vede însăilarea. Cu altă semnătură, ele n-ar fi intrat niciodată în canon, ar fi stat cel mult alături de cele ale lui Cezar Petrescu. Apropo de Călinescu, ar trebui să băgăm de seamă că biografia cea mai comprehensivă a lui Eminescu nu mai este de mult cea a „divinului critic”, ci Hyperion, viaţa lui Eminescu,  a lui George Munteanu, carte azi ţinută în anonimat. Exegeza eminesciană, în genere, suferă de o „înţepenire canonică” timorantă. Dacă scrii „de bine” de Eminescu eşti atacat dintr-o parte că eşti naţionalist, paseist, conservator, antisemit, dacofil, protocronist, etc. Dacă scrii „de rău”, eşti atacat din partea cealaltă pentru lipsă de patriotism. Patologic este cazul în care scrii de bine dar eşti acuzat că ai scris de rău, cum a păţit Patapievici. Trec mai departe... De ce ne e frică şi azi să spunem că Ioan Alexandru este un mare poet religios, de stirpea lui Claudel? Este acceptată cu chiu cu vai doar prima jumătate a activităţii sale, mai expresionistă. Nu şi perioada Imnelor. Lipsesc monografiile şi analizele comprehensive (critica noastră e cantonată într-un „estetism” deloc postmodernist, lipsită de anvergura culturală a teologiei ori filosofiei neapărat necesare). Francezii pot spune liniştiţi că Péguy sau Claudel sunt mari scriitori religioşi, nouă ne e frică. Daniel Turcea, alt exemplu, ar trebui situat printre marii poeţi metafizici, în ierarhie imediat alături de Nichita Stănescu. Cine mai ştie de el, în afara specialiştilor? Sau de Cezar Baltag? Ileana Mălăncioiu este un poet clasic, ea nu există în manualele în care (tot sunt la modă studiile de gen) nu există nici o femeie! Jurnalul  lui Steinhardt, unanim recunoscut ca una dintre cărţile majore apărute după 1990, nu este, totuşi, socotit suficient de reprezentativ pentru a fi subiect de bacalaureat. Critica literară lipseşte în întregime din „perspectiva comunicaţională” castratoare a predării literaturii. Unul dintre cei mai puternici prozatori de azi, Radu Aldulescu, n-ar merita să intre în manuale, cel puţin prin romanul Ana Maria şi îngerii, în care elevul de azi s-ar regăsi cu problemele zilei, lesne recognoscibile? I.D. Sârbu nu vorbeşte mai profund despre comunism decît alţi congeneri? Este o scamatorie penibilă să le vorbeşti elevilor despre modernitatea eroilor interbelici pentru că ei se duc la mare, poartă cămaşa cu mânecă scurtă şi  fără cravată sau se duc la un meci de box. Pentru elevii de azi, toate astea sunt la fel de „antice” ca şi îmbrăcămintea eroilor din Ciocoii lui Filimon. O discuţie dificilă este de purtat asupra „romanelor obsedantului deceniu”, în ce măsură ele datează, devin imposibil de descifrat pentru un cititor de azi, străin de codurile secrete ale epocii. Profesorii universitari care lucrează cu studenţii această temă s-au lovit demult de această înstrăinare a codului. Romanele acestea sunt, de altfel, total absente din îngusta programă liceală. Dar unde este Octavian Paler, autor de succes şi înainte şi după 1989? Unde este eseistica sclipitoare a lui Paleologu? Unde este Gabriela Melinescu, scriitor de prim rang? Unde este acea carte stranie între toa te dar atât de „tinerească” Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter de Matei Călinescu? Unde este literatura non-fictivă de la Vasile Pârvan la Emil Cioran? Unde este capitolul literaturii concentraţionare? Care, în mod obligatoriu, ar trebui să creeze un nou domeniu de teorie textuală.  Unde sînt literatura basarabeană şi cea a exilului? Unde este explozia literaturii memorialistice, care presupune instrumente aparte de analiză, dar lipseşte total din viziunea despre cultură a elevului de azi?

M-am plasat la acest nivel, „de jos”, pentru că arată cît de profund vicioasă este viziunea pe care-o avem asupra canonului. Lumea noastră literară este nombrilistă, exclusiv preocupată de sine, fără să înţeleagă mecanismul inerent al formării canonului, care nu este unul pur literar. Fiindcă antrenează a anume filosofie a valorilor, în afara căreia totul se reduce la o luptă pentru putere între grupuri de presiune simbolică, aşa cum încearcă să ne convingă unii, care văd peste tot boieri ai minţii. Problema este alta: România a intrat brusc, a fost aruncată în sens existenţialist, în lumea postmodernă a relativizării tuturor valorilor şi a nivelării non-ierarhice, fără să fi avut timp să epuizeze, precum culturile occidentale, deliciile şi pericolele ierarhiioor bine articulate. În consecinţă, nici toleranţa la non-conformism. România suferă, cum s-a spus, de o „modernitate neîncheiată”. Asta ar putea fi, paradoxal, şi un avantaj, dacă am avea inteligenţa să speculăm această defazare, cum am început să folosim agricultura primitivă pentru a furniza produse bio. Lipsesc însă analizele aprofundate asupra a ceea ce înseamnă modernizare, asupra traseelor de urmat. Profesorul Sorin Alexandrescu vorbea despre periodica recădere în pre-modernitate a intelectualităţii româneşti. Fenomen probabil vizibil şi în ceea ce priveşte reconfigurarea canonului. Pentru că nu e normal ca un elev să termine liceul fără să fi aflat nimic despre Octavian Goga de exemplu. Dar şi despre Anton Holban sau Gib Mihăescu.

Închei observînd un lucru elementar. Canonul literar nu este nicidecum o chestiune pur literară. El trimite spre contexte mai largi culturale,etno-psihologice sau istorice. De aceea cercetarea lui ridică multe întrebări care depăşesc un scriitor sau altul, o carte sau alta. Canonul este o hartă cu toate formele de relief incluse, şi cu cît harta este mai exactă, cu atît teritoriul este mai accesibil călătorului.

Îmbăierea

ÎMBĂIEREA

            Primul lucru care se poate spune despre o femeie care face baie este că gestul acesta nu este pentru ea în principal igienic. Are alte semnificaţii, este un gest ritual, presupunînd în consecinţă 1. Sacralitate şi 2. Valoare estetică. Fără să aibă nimic indecent sau exhibiţionist, o femeie făcînd baie presupune totdeauna un ochi privitor. Ea se mișcă instinctiv ca și cum ar fi privită. De aceea totul se topește în spectacol. Se ştie că pentru antici nudul era semnul sfinţeniei, de aceea o femeie purtîndu-şi cu graţie nuditatea (graţia se învaţă corporal, după aceea abia vine graţia de a purta veşmintele şi de a gesticula, ca o consecinţă. Nu există femeie graţioasă în rochie de ceremonie şi stîngace în intimitatea nudităţii sale) este zeiască. Prezenţa oglinzii nu e pentru femeia rafinată semn de egolatrie, narcisism, vanitate. Ci o necesitate vitală. Frumuseţea trebuie dedublată pentru a putea fi îndurată. Trupul femeii este prin el însuşi o capodoperă, îmbăierea nu face decît să lumineze această capodoperă. Coregrafia îmbăierii poate avea, sigur, o importantă dimensiune erotică. Este, chiar, erosul pur, purificat adică de orice contingenţe. Femeia la scaldă îşi este autosuficientă. Nimic în plus nu mai e necesar. E semnul păcii interioare şi al autocunoaşterii. Numai femeia se poate cunoaşte prin acest act non-raţional şi non-sentimental, ci fizic. Atît de fizic, încît trece dincolo. Sigur că liturghia aceasta intimă presupune o magnifică sinestezie, de la poveştile fabuloase despre cosmeticalele Cleopatrei pînă astăzi. Toate simţurile sunt solicitate la maximum, văzul (desigur!), parfumurile, alifiile, mîngîierile care nu se mai termină, sunetul apei, poate chiar femeia fredonează abia sesizabil o frîntură de melodie… Este Simbolismul întrupat. O toană de modă recentă cinematografiază această scenă într-un decor de telenovelă: lumînări parfumate, petale de trandafiri, săruri şi spume de baie, pahar de băutură fină. Ca orice este excesiv şi prea săritor în ochi acest decor strică tocmai austeritatea gestului de cunoaştere, mimează doar, falsificînd, poleind realitatea.

            Una dintre cele mai pictate scene din Vechiul Testament este tocmai povestea Suzanei făcînd baie și pîndită de cei doi bătrîni libidinoși. Mă uit la celebrul tablou al maestrului Guercino Suzana şi cei doi bătrîni.  Îmi place în viziunea lui că există aici o separaţie netă de planuri: frumoasa femeie, prezentată în plină lumină şi în voluptoasa carnaţie deloc de top model, ci foarte naturală, este atât de concentrată asupra ei înseşi, încît este total ruptă de realitatea din care fac parte cei doi obsedaţi. Interesantă este şi atitudinea acestora: unul, văzut din profil, o urmăreşte cu bolnava curiozitate lacomă specifică acestui tip de scene. Celălalt însă, surpriză, nu priveşte spre Suzana, ci spre mine, privitorul tabloului. Se instituie astfel un inedit dialog, vrea să mă ia complice la scena de voyeurism, îmi atrage atenţia, cu indexul ridicat, şi cu o mişcare accentuat dinamică menită să sugereze că fericirea acestei Imagini nu poate dura decît foarte puţin, că taina la care îmi este dat să asist nu este dată orişicui. Căci asta este, în ultimă instanţă, o femeie care se scaldă, o taină. Nu numai pentru bărbat, ci chiar şi pentru ea însăşi. De aceea, purificarea este, pentru femeie, totdeauna însoţită  de contemplare, femeia nu îşi încheie niciodată scalda fără să se contemple (răutăcioşii spun admire....dar ad-mirarea, venirea la mirare, ce este altceva decît începutul filozofiei?) îndelung în oglindă. Cine va putea rezuma vreodată (chiar femeie fiind) puzderia de gînduri care alcătuiesc pînza de păianjen a acestei contemplaţii? De la freamătul nerăbdător de experienţe al puberei la slava liniştită a „femeii de 30 ani” şi pînă la femeia matură vînînd cu o disperare neştiută de nimeni semnele Timpului pe acest trup al slavei stătătoare, cum îi spune Ion Barbu. Apoteoză şi tristeţe, deci filozofie ne apare din nou îmbăierea zeului femeie. Îmbăierea suspendă timpul. Intrînd în baie, femeia iese din vremelnic. Devine operă de artă.

            Dacă o femeie trebuie educată să-și poarte cu eleganță nuditatea, poate că un bărbat, în sensul de gentleman, ar trebui educat să privească la fel de elegant nuditatea femeii. Asta nu exclude dorința, dar exclude trivialul. Anatomia include bucuria. O femeie la baie, singură cu sine, singură în sine, lucrează la justificarea Creației. Timpul petrecut de ea în baie ni se pare nouă, profanilor, totdeauna prea lung. De fapt, în ceremonialul, complicat ca o învestire, plin de etape și trape, niciodată înțelese pe de-a-ntregul de altcineva, îmbăierii femeia aduce un tribut, de care în genere se ferește, naturalului. Miile de mari și mici trucaje de care se folosește în cotidian pentru a-și îmbogăți feminitatea, afectarea, dispar și rămîne ea însăși. Cred că multe femei plîng în singurătatea băii și nu e nimic telenovelistic sau melodramatic în asta. E o secvență a ceremoniei. Am evitat înadins versantul erotic al scenei. E prea evident pentru a fi interesant. În mod paradoxal, niciodată femeia nu ascunde mai multe decît atunci cînd e complet goală. Cine crede că văzînd a și înțeles, se înșală amarnic. Dez-văluirea e ultima, cea mai vicleană viclenie a Evei care, astfel, se ascunde pentru totdeauna.

Sînziene 2012

Amintiri

BUCURIA CEASURILOR...


Puţini dintre noi au avut norocul de neînchipuit de a moşteni un ceas de buzunar de la bunicul. Ceasul purtat la vestă era o adevărată instituţie, care, alăturată şi legată profund de însăşi instituţia bunicilor, marchează indelebil o epocă a umanităţii în care legătura dintre timp, morală, respectabilitate era perfect constituită. Iarăşi, puţini au curajul să scrie o carte de amintiri la mai puţin de 40 de ani, precum Codruţ Constantinescu . De fapt, este o carte de călătorie în timp, de căutare a rădăcinilor şi formaţia de istoric a autorului justifică din plin această operaţie. Autor al unor cărţi diferite ca temă, de la studii despre Irlanda la radiografii epistolare ale societăţii româneşti postdecembriste, tânărul istoric pune acum un pariu, o carte de amintiri la numai 35 de ani. Folosind un puzzle de documente de familie, de la scrisori şi fotografii la obiecte casnice, şi de mărturii orale, autorul încearcă portretizarea unui alt tip de umanitate, de societate; paseistul din mine spune că definitiv pierdut odată cu comunismul. Este ceea ce salvează cartea de orice eventuală acuză de prezumţiozitate. Miza ei nu este numai una personal-identitară, prin reconstituirea originilor familiale, ci una mai largă, portretul unui anume vechi tip de om şi de societate schimonosit prin diferitele avataruri istorice. De aceea „micul oraş subcolinar” e o Românie în miniatură prin care autorul încearcă să înţeleagă mersul mare al istoriei, privind istoria mare din perspectiva unei familii obişnuite. Citind cartea, care nu are nimic senzaţional, urmărim şi cum copilul curios constată că propria lui copilărie a devenit istorie, că viaţa acum e altfel şi poveştile copilăriei sale sunt la fel de incredibile azi ca şi cele ale bunicilor din război. „Un om nu este doar rezultatul dragostei [...] a altor doi oameni [...], ci al trecutului părinţilor, bunicilor, străbunicilor, stră-străbunicilor săi”. Familia cu rădăcini deopotrivă munteneşti şi transilvane, a trecut prin toate cele a veacului: cele două războaie, instaurarea comunismului, regimul ceauşist.... Iar perspectiva narativă a prezentului aduce mereu în subtext o judecată morală asupra sensului istoriei.

Tehnica narativă este simplă şi totdeodată eficientă. Un joc, bazat pe asocierea liberă a amintirilor, între trecut şi prezent. Adică între amintirile documentelor şi ale martorilor şi cele proprii. Vorbind de una dintre bunici, îşi aminteşte vizita la TIBCO. Cu guma de mestecat şi alte chestii pe care nu le puteai vedea decât acolo. Nu există amănunte neimportante pentru amintire, o anume nuanţă a luminii dintr-o zi sau o jucărie găsită într-un pod sunt elemente de importanţă majoră, asemănătoare cu o scrisoare trimisă de pe front. Amintirea are propria ei scară de valori. Sigur, mă feresc să povestesc amănuntele acestor peregrinări genealogice. Mă interesează mai mult tonul şi perspectiva. Pentru că nu este nimic excesiv de liric în text, dimpotrivă comentariul care este mereu dinspre prezent spre trecut e adeseori casant. E un mers paralel în care amintirile copilului sunt combinate cu cele ale străbunilor. Implicit, este şi o meditaţie asupra străvechei ziceri: căci nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremuri. Copilul mai întîi sau mai târziu maturul vor să înţeleagă. Este cercul cel mai larg al semnificaţiilor acestor amintiri: raportul dintre individ şi istorie, poate tema majoră a secolului XX, căci XXI seamănă încă foarte mult cu precedentul. Îmi place tonul casant, autorul are fibră de moralist, comentariile narative, mai totdeauna de tip comparativ (şi ironic la adresa prezentului comunist narat), aşează faptele vechi sub lumina prezentului. Între istoria la firul ierbii a copilului care se duce cu tataie „la cotul Donului” (cârciuma cu acest nume, bunicul fusese şi la cel adevărat) unde cei mari beau o bere şi puneau ţara la cale, sau pe stadionul cu echipă într-o divizie inferioară, şi istoria mare a ideologiilor şi cataclismelor care au mişcat lumea în ultimul veac se întreţese astfel o mirabilă legătură. Pentru cei de vârsta mea este un acut motiv de reflecţie câte dintre elementele vieţii noastre sunt deja istorie, au nevoie de note de subsol explicative pentru a fi înţelese de cititorul de azi. Şi nu e vorba numai de cele din vremea comunismului, chiar anii 90 fac parte deja parcă dintr-un alt areal explicativ. Timpul trece mult mai repede.

De altfel, Codruţ Constantinescu face parte dintr-o generaţie fericită, membrii ei aveau până în 20 de ani în 1989, suficient cât să trăiască pe pielea lor, să vadă şi să înţeleagă, să prindă anii celebrei triplete frig, foame, frică şi penuriei generalizate, taberele de pionieri şi ideologizarea aberantă a vieţii cotidiene, expediţiile familiale pentru procurarea de alimente. Apoi... îmi permit să merg mai departe, dincoace de orizontul cronologic al cărţii, entuziasmele bezmnetice ale începutului de deceniu 90, a fost prima generaţie care a prins bursele şi studiile în occident, putând astfel face comparaţie de visu între două moduri de viaţă şi două sisteme de învăţământ, generaţia care a simţit cel mai puternic marile dezamgări de după 2000 şamd. De aceea sunt foarte importante mărturiile. Carenţa principală a sufletului românesc de azi este memoria. Grav amputată. De aceea cată să salutăm cu tresărire de inimă fiecare încercare de a şterge de praf obiectele materiale şi spirituale. Ochiul naratorului este sensibil la stil, la felul cum se îmbrăcau oamenii, cum reacţionau într-o situaţie comună de viaţă sau alta etc. Scrisorile de pe front către iubită sau către familie, analiza câte unei fotografii de epocă au deopotrivă această expresivitate involuntară pe care le-a indus-o timpul. Cred că eram cam de vârsta pe care o are astăzi dl. Constantinescu atunci când o venerabilă doamnă, plină de viaţă la cei peste 80 de ani pe care-i purta cu o incredibilă viteză de reacţie şi eleganţă, trecută prin cele două războaie şi chiar prin puşcăriile comuniste...dar despre asta nu vorbea, prefera să povestească despre tinereţile ei petrecute la Paris, Viena, Berna sau Cairo....ca să nu mai zic de Bucureştii interbelici- ei această doamnă, eram în glaciara epocă a anilor 80, mi-a spus următoarea frază: lumea de astăzi nu mai are stil. Îmi revine mereu în minte de atâtea decenii această frază, pe care încerc să o (re)înţeleg ori de câte ori urâciunea spaţiului spiritual înconjurător mă contrariază. În căutarea acestui stil pierdut mi se pare că se află şi autorul acestor amintiri.

Lectura acestei cărţi nu poate fi decât participativă, automat îţi contrapui propriile amintiri: cum a fost când te-a făcut pe tine pionier, cum a fost pentru tine experienţa cinemaului care rula marţea şi sâmbăta, cum arătau pozele tale de familie sau caietul de amintiri din liceu al mamei, acele fabulos de elegante documente şcolare din interbelic, impunând prin chiar aspectul lor grafic şamd şamd. Sunt şi experienţe care, observ, deşi mă desparte mai puţin de o generaţie biologică de autor, arată o altă „vârstă”: furia viozionărilor filmelor la video, sau mult mai devreme, solemnitatea primelor televizoare când pentru a vedea „Varietăţile” sau „Sfântul” se făceau vizite de familie cu toată ceremonia. Circulă pe net, în acest folclor sui generis, cu diferite variante mai ample sau mai restrânse, un text care compară copilăria de atunci, cu hălăduirea fără grijă pe maidane şi fotbalul non stop din zilele nesfârşite de vară, nescutit de julituri şi accidente... cu antiseptica şi mereu controlata prin GPS copilărie de azi, închisă dinaintea unui ecran sau izolată în „comunicarea” pe mobil. Ei bine, cartea de faţă este şi o laudatio a acelui tip de copilărie care, sfidând istoria, îşi permitea să fie liberă, adică naturală.

Refăcând istoria unei familii obişnuite dintr-un „târg subcolinar”, Codruţ Constantinescu ne propune un mod de a scrie (o) istorie cu care triumfalismul de manual nu ne-a obişnuit. Jocul dintre implicarea afectivă şi comentariul realităţilor istorice face lectura incitantă. „Poate că dacă ne-am aduce aminte mai des de bunici, unchi, mătuşi şi străbunici (fiecare în funcţie de posibilităţi), ne-am simţi puţin mai legaţi de pământul acesta, de geografia asta şi ne-am împăca cu neliniştea metafizică a sufletului românesc. Poate chiar mai responsabili, cine ştie”. - explică finalmente intenţia sa autorul. Îmi place şi expresia „patriotism cuminte” pe care o foloseşte la un moment dat. În totul, o carte încântătoare, care stimulează propriul travaliu al memoriei şi ne arată cât de surprinzător se poate scrie istorie. Şi istoria.