Recenzie
ALEXANDRU DRAGOMIR, Crase banalităţi metafizice,
Prelegeri reconstituite de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie, Prefaţă de Gabriel Liiceanu, Postfaţă de Andrei Pleşu, Ed. Humanitas 2004, 260 p.
Un destin intelectual cutremurător, dar exemplar pentru ratările nesfîrşite ale culturii române este cel al lui Alexandru Dragomir, cunoscut pînă acum doar prin folclorul circulînd în lumea intelectuală. Născut în 1916, cu licenţe în filozofie şi drept la Bucureşti, pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul cu Heidegger. Face parte din cei cîţiva români care au urmat cursurile filosofului german. Nu rămîne însă aici decît doi ani pentru că, în 1943, înainte de a apuca să-şi dea doctoratul, este rechemat în ţară, mobilizat şi trimis pe front. De aici biografia sa „se închide”. Devine un „filosof ascuns”, ocupă funcţii cît mai umile pentru a face uitat în ochii autorităţilor faptul că este „cel care a studiat cu Heidegger”. Destinul (trebuie să repetăm acest cuvînt) celui care ar fi putut fi un mare filosof român face ca perioada de care ar fi trebuit să fie cel mai mîndru să se transforme într-o cruce. A fost, sudor, merceolog, funcţionar, corector, redactor, economist. Cine să fi ştiut că şeful de birou la serviciul Aprovizionare de la Hidrocentrala „V.I.Lenin” de la Bicaz este cufundat în Platon şi Hegel? O viaţă de om (a murit în 2002) petrecută în subterană. Este aceasta o şansă, sau un blestem? – ne putem întreba. Culturaliceşte – cum ar fi privit Noica – este, desigur, o ratare. În ordinea gîndului dus pînă la capăt este, vorba lui Liiceanu „un naufragiu ratat”. Este cinic sau este doar adevărat să spui că „Sănduc” a filosofat pur şi simplu?
După despărţirea simbolică de Noica, prin Jurnalul de la Păltiniş, filosoful „îi predă” pe discipolii săi lui Alexandru Dragomir pentru nişte „seminarii” private la care vor participa, între 1985 şi 2000, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Sorin Vieru, Thomas Kleininger, mai tîrziu Horia Roman Patapievici şi Cătălin Partenie. Biografia lui Dragomir, ca şi atmosfera şi povestea acestor întîlniri, sunt detaliate de editor în prefaţă. Acest prim volum dintr-o serie în care vor fi reproduse caietele păstrate de la acest gînditor care n-a publicat toată viaţa lui decît un singur text cuprinde textele acestor prelegeri, aşa cum s-au păstrat ele în notiţe sau, de la o vreme, în înregistrări pe casete. Unele dintre aceste prelegeri s-au pierdut, a rămas doar fiorul amintirii lor (ni se spune despre una avînd ca temă firul de praf), altele pot fi completate cu notele păstrate în caietele lui Dragomir. Sigur că lectura acestor prelegeri probabil că păstrează foarte puţin din magia acelei atmosfere indicibile a filosofării în direct. Dar ea restituie un model de vieţuire-gîndire foarte rar pe meleagurile noastre. Pe de altă parte, editarea unor asemenea texte pune din punctul de vedere al rigorii filologice (mai ales ţinînd seama de atenţia la gîndul celuilalt pe care ni se spune că o acorda Dragomir în hermeneutica textelor) probleme extrem de dificile. Pe care Gabriel Liiceanu legatarul, înţelegem, al caietelor le-a abordat într-un mod foarte discutabil. Ni se spune astfel că unele texte au fost completate de editor, care nu-şi ia însă nici măcar elementara măsură de prevedere de a tipări fragmentele întregitoare care nu-i aparţin lui Dragomir cu alt corp de literă. Nefiind vorba de o ediţie critică, acest minim gest editorial ar fi fost suficient pentru deferenţa profesională datorată subiectului.
Trecînd peste această obiecţie, lectura este fascinantă, avem de-a face cu siguranţă de una dintre puţinele cărţi de filozofie care-şi merită numele din cultura noastră. Este năucitor de pildă să vezi titlul primului text: „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” şi apoi să urmăreşti demonstraţia fascinantă. Textul va intra cu siguranţă printre referinţele obligatorii în bibliografia atît de vastă legată de piesa caragialiană. Impresionant este şi textul despre întrebare şi răspuns, o adevărată lecţie de filozofie. Despre filozofie. Nu se pot „povesti”, fireşte, în 4000 de semne arcanele prelegerilor lui Alexandru Dragomir. Într-o epocă în care mai ales tineretul intelectual pare a se fi rătăcit, rămas într-un no man’s land complet lipsit de repere, biografia dar şi „opera” (ce fad sună acest cuvînt în acest caz!) lui Alexandru Dragomir pot fi cu certitudine propuse ca jaloane. Lucru pe care cu siguranţă filosoful l-ar fi refuzat cu oroare. Sunt însă liniştit, observ că, deşi a apărut de ceva vreme, cartea nu a atras atenţia recenzenţilor aşa cum ar fi meritat, ca unul dintre evenimentele culturale majore ale anului 2004 şi a rămas acoperită de zgura unor scandaluri care la noi ţin loc de viaţă culturală. Iar gînditorul Dragomir notează în Carnetele sale în 1993: „În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu”.
vineri, 7 august 2009
marți, 4 august 2009
Savatie Baştovoi
SAVATIE ŞI ŞTEFAN
Orice sondaj scrupulos printre criticii literari în exerciţiu nu ar înregistra, sunt sigur, printre cei mai importanţi scriitori de azi din România pe Ştefan Baştovoi. Şi, culmea, cred că lucrul acesta l-ar bucura. Chiar dacă Mircea Cărtărescu îl amintea, în sinteza sa asupra postmodernismului românesc, drept unul dintre poeţii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Dacă G. Călinescu îi consemna în Istoria sa, cu un serios spirit ludic, pe Tudor Vladimirescu sau pe Vasile Pârvan (care, în sens strict, numai scriitori nu sunt), sintezele mai recente despre literatura ultimelor decenii nu-şi mai îngăduie asemenea răsfăţuri, nu mai apelează decât la înţelesul îngust (foarte îngust) al termenului de literatură. Acum câţiva ani, Florin Iaru chiar declanşase o polemică pe această temă, întrebându-se dacă un Noica, de exemplu, poate fi socotit scriitor, poetul negând vehement acest lucru, el dând termenului de literatură un sens bine limitat, cel de ficţiune. Mi se pare că se pierde astfel iremediabil o bogăţie pe care nu avem de unde să o mai recuperăm. Eu pornesc de la o definiţie mai încăpătoare, care înţelege prin „scriitor” pe cel care dă un anume sens, supra-lingvistic, limbajului, reîncarcă banalele cuvinte cu o nouă energie. Cel care oferă limbajului o nouă supra-structură. În felul acesta, Iorga este mare scriitor în opera lui istorică şi nu în piesele de teatru, Noica este unul din marii maeştri ai limbii române, iar Eminescu sau Caragiale sunt formidabili scriitori şi în gazetărie. Am avut nevoie de acest mic ocol pentru a justifica afirmaţia de la început: că Savatie Baştovoi este unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi. Şi nu prin volumele de poezii sau romanele publicate, (foarte bine apreciate, de altfel, şi premiate, romanul Nebunul, de pildă, a ajuns deja la a patra ediţie cu peste 20.000 exemplare vândute, premiul UE la Salonul de carte 2008, Chişinău, primul volum de versuri i-a fost multiplu premiat etc.) ci prin mulţimea textelor sale despre creştinism, ortodoxie şi marile teme ale lumii de azi, fie adunate în cărţi, fie risipite pe bloguri sau prin reviste. Pentru cititorii care nu ştiu despre destinul ciudat, din punctul nostru mundan de vedere, al lui Savatie Baştovoi trebuie făcută o scurtă prezentare. Născut într-un sătuc din Basarabia, atât de mic încât nici nu există pe hartă, cum spune, acum 33 de ani, cu un tată propagandist al ateismului ştiinţific, talentat în pictură şi muzică deopotrivă, DJ şi elev recalcitrant, venit să studieze în România, primul său volum de versuri are un important ecou. Când totul părea a fi bine înscris pe o traiectorie de scriitor de succes al generaţiei de după 1990, Ştefan Baştovoi a dispărut pentru a apărea ieromonahul Savatie. Călugărirea a însemnat trecerea de la Ştefan la Savatie, dar şi renunţarea la „vechea” poezie, cea scrisă pe hârtie, pentru noua poezie, cea scrisă în propria carne, în propria existenţă.
În jurul acestei transformări este construită cartea pe care vreau s-o prezint aici, cu excelentul titlu: Ortodoxia pentru postmodernişti, ed. Cathisma, 2007. Cartea are trei secţiuni: prima, Printre afişe şi standuri, este mai publicistică, texte scurte, un fel de parabole cu sursă directă în cotidian (de neuitat discuţia despre Dumnezeu cu beţivul din autogară, poveste de Pateric modern). A doua parte, Ortodoxia şi cultura modernă, cuprinde texte mai ample despre câteva teme ale (post)modernităţii şi raportul lor cu ortodoxia. În sfârşit, secţiunea ultimă este formată din câteva interviuri foarte vii care se centrează firesc pe acelaşi subiect, raportul dintre credinţă, ortodoxie şi marile provocări ale modernităţii.
Spuneam la început că ieromonahul Savatie este un mare scriitor. Discursul lui despre religie şi lumea de azi este discursul unuia care vine din lume, care ştie din experienţă despre ce vorbeşte. Titlul pe care l-am pus acestor însemnări vrea să sugereze acea metanoia, prefacerea omului vechi în omul în-duhovnicit. De aceea, ordinea numelor din titlu nu este cea crono-logică, ci una ierarhic semnificativă. În afară de Steinhardt, nu mai ştiu un scriitor care să comunice cu atâta naturaleţe şi fervoare chestiunile teologice cele mai dificile. Fără nici o abatere de tip protestant de la stricteţea canonului ortodox, prin coborârea lui în terestru, prin ruperea legăturii dintre mundan şi Iisus cel întrupat. Le-am dat elevilor să citească un text al Părintelui Savatie despre Cicciolina şi dragoste, efectul a fost extraordinar. S-a diagnosticat de mult, încă dinainte de 1989, literaturo-centrismul culturii române. Maladie care se perpetuează, ba chiar se accentuează în actualitate. Maeştrii noştri gânditori au o foarte precară cultură filozofică şi una practic inexistentă teologic. De aceea, nu au vederea deschisă spre cărţi de tipul acesteia. Spre a scăpa din această cuşcă aurită a „literaturii” spre adevărata libertate, absolventul Academiei Teologice din Kiev a ales viaţa de mănăstire. Dar, fie şi la o elementară analiză la nivelul limbajului, (care poate fi făcută, dar e păcat să rămâi în ea înnămolit) calităţile de scriitor ale lui Savatie sar în ochi. Exerciţiul lecturii textelor fundamentale în „limba veche şi-nţeleaptă” dă formulărilor sale o greutate pe care literatura egotică şi psihanalitică nu o are. „Adevărul nu este o simplă noţiune filozofică, ci o Persoană” (p.35). „Libertatea înseamnă să nu ai motiv să fugi de Dumnezeu” (p. 36) „...trebuie să citim atâtea romane, încât să ni se facă lehamite”. (p. 68) „Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine”. (p. 127). Şi asemenea fraze pot fi citate de pe aproape fiecare pagină. Nu este o carte de misionarism, ci una de mărturisire de credinţă. Întrebării obsedante: de ce? – Savatie îi răspunde printr-o căldură specială a enunţurilor, dar şi printr-o corozivitate nedisimulată, eficientă ca o ghilotină, atunci când e cazul să prezinte racilele contemporaneităţii. Fundamentul dă propoziţiilor o savoare aparte, ceva din căldura lemnului în raport cu asepticul luciu rece al plasticului. Cine a citit Patericul şi scrierile Sfinţilor Părinţi, recunoaşte această admirabilă eficienţă a limbajului cu scurtă luminare de fulger. Excedat, firesc, de întrebarea directă sau subînţeleasă, mereu prezentă în dialoguri, cu privire la opţiunea sa, el îi răspunde întorcând-o: pot să întreb şi eu de ce nu te-ai făcut călugăr? Avantajul (este un avantaj) de a veni din această lume îl face să o înţeleagă mai bine, să-i înţeleagă frământările şi impasurile, şi să găsească şi un limbaj comun în care să comunice experienţa credinţei. Pe care o contrapune miturilor modernităţii. Din perspectiva trans-temporală a credinţei. Cum spune el la un moment dat, astăzi predicatorul creştin este oarecum în situaţia Apostolului Pavel, într-o lume decreştinată trebuie să folosească un limbaj adecvat, aşa cum Apostolul apela la limbajul filozofiei greceşti pentru a se face înţeles în Areopag.
Cele două texte mai ample, Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu şi Patologicul şi demonicul la romantici pot stârni de bună seamă revolta literaţilor impenitenţi. „Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu, ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema esenţială în artă şi în afară de asta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte”. (p. 76) Autorul demitizează arta pe care post-Renaşterea a urcat-o într-un cer din care-l alungase pe Creator. Arta este neîmpăcarea omului cu moartea. De aici, zbaterea ei spectaculoasă, dar inutilă. Sigur că în eseurile amintite este invocat frecvent numele lui Eminescu. M-am bucurat să citesc o opinie curajoasă, radicală, împotriva unui curent care-l anexează forţat pe poet unui ortodoxism absolut, sanctificându-l. Am citat mai sus afirmaţia Părintelui Savatie, chiar dacă ea împinge excesul în sens contrar. Există studii temeinice care îl apropie pe Eminescu de gândirea gnostică, şi probabil că aici stă unul dintre fundamentele gândirii sale. Gnosticismul fiind o ramură deviată a creştinismului, cu rădăcini mult mai vechi. Tocmai problema timpului şi a răului este în centrul filozofiei gnostice. Nu mântuirea sau judecata din urmă. În focul demonstraţiei, Ieromonahul Savatie, apelează chiar la un citat eronat în cazul versului „Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii”, unde în loc de „ochii” pune „fruntea” şi construieşte o întreagă şi frumoasă speculaţie de ce ar fi trebuit să fie „ochii”. Păi tocmai aşa scrie şi Eminescu: ochii. (vezi Opere ed. Perpessicius, vol. I, p. 199). Mai sunt astfel de mici inexactităţi, de exemplu Călinescu nu a scris nici o carte Viaţa şi opera lui Eminescu, versul lui Arghezi nu este Vreau să te pipăi, Doamne... şamd, scăpate în focul demonstraţiei, dar care se topesc tocmai la căldura acestui foc.
Analizând avangardele, absurdul şi alte fenomene ale artei secolului XX, autorul le consideră tocmai semne ale uitării de Dumnezeu, ale instaurării marelui gol pe care încearcă să-l umple cu disperare arta. Absenţa lui Dumnezeu este însuşi Absurdul, pe care arta îl exhibă. Savatie Baştovoi este şi un pasionat de psihanaliză, care îi furnizează argumente puternice în radiografia pe care o face demonismului lumii contemporane. Arta este un substitut, un fals ontologic, o pseudo-soluţie prin raport cu credinţa: „Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suferă un proces de înnobilare” (p. 81) Aş spune că arta este un gol care încearcă zadarnic să acopere alt gol. Omul nu mai are ce spune lumii. Tot Eugen Ionescu este de găsit aici, în această disperată pipăire a golului, dar şi Cioran. „Arta este reacţia lui Adam care se trezeşte după acest accident, accident care a fost nu doar al său, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnăvicios al lui Adam de a şi-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-şi aminti zilele fericirii sale. Această încercare va fi sortită eşecului până în ziua când Însuşi Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam şi, îmbrăcând boala lui ca pe o haină, o va spăla în apele purificatoare ale morţii jertfelnice, pentru a o întoarce iubitului Adam” (p. 83) Tema artei este cuplată şi cu tema libertăţii, întrucât omul modern care se închină la idolul libertăţii, vede în artă tocmai eliberarea de „lanţurile religiei”. Artistul vrea să fie deţinătorul de stindard al acestei „eliberări”. „Da, omul a scăpat de sub „tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăşi o religie, o religie vicleană şi tiranică, o religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă” (p. 85). Sigur că asemenea afirmaţii pot şoca omul recent, crescut în mitul artei ca încununare a umanului. Vanitatea luptei pentru „libertate” a artistului este pusă în cauză, pentru că el are insolenţa de a se socoti „creator”. Pentru cei care ar judeca grăbit din asemenea citate un fel de fundamentalism ortodoxist, i-aş îndemna la temperanţă. Punctul de vedere mi se pare perfect sustenabil. „Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricât de frumoase ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar”. (p. 91) Idei înseamnă aici ideologii, în proliferarea lor de junglă, de la cele politice, la cele ecologiste, nutriţioniste, de gen sau mai ştiu eu câte altele, sau chiar religioase, pentru cazurile în care religia a decăzut la simplă ideologie manipulatorie. Autorul este perfect consecvent, încadrat în dogmă (atenţie, cuvântul are în acest context o conotaţie exclusiv pozitivă, teologică!) şi... foarte postmodern în efortul de a împinge demitizarea până la fundamente. Este aici şi un platonism fireşte creştinat, după care arta este o imitaţie a imitaţiei. Cum spune Savatie Baştovoi în interviuri, simţind insuficienţa aceasta constitutivă a artei a hotărât să-şi construiască altfel viaţa, pe o altă temelie.
Şi mai aplicat este eseul despre demonicul romantic. Analizând poetica romantică, autorul găseşte aici începutul acelei religii a artei care acoperă pustiul modernităţii. Luciferismul romantic este, fireşte, ilustrat prin citate în special din Eminescu. Pasionatul de psihanaliză care a fost Ştefan Baştovoi desluşeşte transferuri de energii negative. Pentru artistul modern, arta devine un mijloc de purificare, defularea infernului personal. Ce te faci însă cu cititorul care se încarcă psihic de toată această mizerie? Imaginarul, viitorul, moartea... asemenea teme tipic romantice sunt citite din perspectiva demonicului pe care ele îl conţin. Mi-am amintit observaţia marii scriitoare creştine Simone Weil, după care imaginaţia şi răul sunt sinonime, imaginaţia nu poate fi decât o imaginaţie a răului. Romanticii fug de luciditate. Romanticii nu puteau fi creştini, ne spune Părintele, dar nu erau nici atei. Ei se închinau demonului originalităţii, o altă boală majoră a modernismului. „În Biserică, încetul cu încetul, am început să mă dezbrac de complexele mele de artist, de complexele mele de poet, de scriitor, de om modern şi postmodernist, care crede că are ceva de spus şi am început să preţuiesc simpla aflare împreună cu oamenii, cu un om” (p. 151). Părintele Savatie se adresează în special tinerilor pentru că aici se joacă totul. Şi iată acest admirabil paradox, care poate fi un memento al întregii cărţi.: „....astăzi a fi original înseamnă a redeveni normal”. Să fie acesta drumul nostru?
Dialogurile din ultima parte a cărţii au o dinamică a gândului şi a expresiei care ţine de arta dramatică. Sunt povestea metanoiei. Cel dat lui Dumitru Crudu mi se pare cel mai dez-lănţuit întru mărturisire. Aici Părintele vorbeşte despre trecerea poeziei în cealaltă dimensiune, de la poezia ca artă, la poezia tăcerii, cea scrisă în trup, nu pe hârtie. Aici vorbeşte cutremurător despre calea găsirii lui Dumnezeu şi renunţarea (poate cea mai grea dintre toate) la trufia creatorului estetic. „Eu voiam să existe Dumnezeu, ca să mă facă pe mine nemuritor (p. 170) Greutatea călugăriei, se mărturiseşte, este în primul rând cea a întâlnirii cu sine. Poate că în nici o altă împrejurare existenţială şocul acestei întâlniri nu este mai puternic. „ – E grea călugăria? – Grea este întâlnirea cu sine, grea este despărţirea de oameni, de absolut tot. Greu e să mori încet şi să te laşi îngropat toată viaţa de cei pe care i-ai iubit” (p. 173) Disecând poetica postmodernistă, el vede în acest curent un fel de expresie ultimă a sterilităţii creative. (p.181) M-aş juca iresponsabil pe tastatura cuvintelor spunând că Savatie s-a salvat pre sine de la această poleită sterilitate (atât de vizibilă în literatura ultimelor decenii!) alegând poteca îngustă. Dar el nu abhoră totuşi acest curent, conştient că prezentului trebuie să-i vorbeşti pre limba prezentului şi că mijloacele de expresie atât de laxe ale postmodernismului pot îngădui foarte bine inclusiv transmiterea unui mesaj creştin ortodox. Se conturează actualmente în cultura noastră, foarte discret, nebăgat de nimeni în seamă sau ostracizat de gânditori la comandă un curent neo-conservator foarte interesant. Personal, îmi leg de el ultimele firave speranţe. Logic, Părintele se înscrie în siajul unui asemenea curent. „În primul rând, eu consider că postmodern poate fi numai conservatorismul. Adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie totuşi o reîntoarcere la clasici, la tradiţie” (p. 203)
Aş cita încă multe din această splendidă carte, din blogurile şi articolele unui om care a înţeles că nu e suficient să scrii pe hârtie, câtă vreme „materialismul sfinţit” al ortodoxiei îţi oferă şansa unui „scris” infinit mai spectaculos, în propria existenţă, cu cerneala propriei vieţi, prin cuvinte de foc. „Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori” (p. 78).
Orice sondaj scrupulos printre criticii literari în exerciţiu nu ar înregistra, sunt sigur, printre cei mai importanţi scriitori de azi din România pe Ştefan Baştovoi. Şi, culmea, cred că lucrul acesta l-ar bucura. Chiar dacă Mircea Cărtărescu îl amintea, în sinteza sa asupra postmodernismului românesc, drept unul dintre poeţii cei mai importanţi ai generaţiei sale. Dacă G. Călinescu îi consemna în Istoria sa, cu un serios spirit ludic, pe Tudor Vladimirescu sau pe Vasile Pârvan (care, în sens strict, numai scriitori nu sunt), sintezele mai recente despre literatura ultimelor decenii nu-şi mai îngăduie asemenea răsfăţuri, nu mai apelează decât la înţelesul îngust (foarte îngust) al termenului de literatură. Acum câţiva ani, Florin Iaru chiar declanşase o polemică pe această temă, întrebându-se dacă un Noica, de exemplu, poate fi socotit scriitor, poetul negând vehement acest lucru, el dând termenului de literatură un sens bine limitat, cel de ficţiune. Mi se pare că se pierde astfel iremediabil o bogăţie pe care nu avem de unde să o mai recuperăm. Eu pornesc de la o definiţie mai încăpătoare, care înţelege prin „scriitor” pe cel care dă un anume sens, supra-lingvistic, limbajului, reîncarcă banalele cuvinte cu o nouă energie. Cel care oferă limbajului o nouă supra-structură. În felul acesta, Iorga este mare scriitor în opera lui istorică şi nu în piesele de teatru, Noica este unul din marii maeştri ai limbii române, iar Eminescu sau Caragiale sunt formidabili scriitori şi în gazetărie. Am avut nevoie de acest mic ocol pentru a justifica afirmaţia de la început: că Savatie Baştovoi este unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi. Şi nu prin volumele de poezii sau romanele publicate, (foarte bine apreciate, de altfel, şi premiate, romanul Nebunul, de pildă, a ajuns deja la a patra ediţie cu peste 20.000 exemplare vândute, premiul UE la Salonul de carte 2008, Chişinău, primul volum de versuri i-a fost multiplu premiat etc.) ci prin mulţimea textelor sale despre creştinism, ortodoxie şi marile teme ale lumii de azi, fie adunate în cărţi, fie risipite pe bloguri sau prin reviste. Pentru cititorii care nu ştiu despre destinul ciudat, din punctul nostru mundan de vedere, al lui Savatie Baştovoi trebuie făcută o scurtă prezentare. Născut într-un sătuc din Basarabia, atât de mic încât nici nu există pe hartă, cum spune, acum 33 de ani, cu un tată propagandist al ateismului ştiinţific, talentat în pictură şi muzică deopotrivă, DJ şi elev recalcitrant, venit să studieze în România, primul său volum de versuri are un important ecou. Când totul părea a fi bine înscris pe o traiectorie de scriitor de succes al generaţiei de după 1990, Ştefan Baştovoi a dispărut pentru a apărea ieromonahul Savatie. Călugărirea a însemnat trecerea de la Ştefan la Savatie, dar şi renunţarea la „vechea” poezie, cea scrisă pe hârtie, pentru noua poezie, cea scrisă în propria carne, în propria existenţă.
În jurul acestei transformări este construită cartea pe care vreau s-o prezint aici, cu excelentul titlu: Ortodoxia pentru postmodernişti, ed. Cathisma, 2007. Cartea are trei secţiuni: prima, Printre afişe şi standuri, este mai publicistică, texte scurte, un fel de parabole cu sursă directă în cotidian (de neuitat discuţia despre Dumnezeu cu beţivul din autogară, poveste de Pateric modern). A doua parte, Ortodoxia şi cultura modernă, cuprinde texte mai ample despre câteva teme ale (post)modernităţii şi raportul lor cu ortodoxia. În sfârşit, secţiunea ultimă este formată din câteva interviuri foarte vii care se centrează firesc pe acelaşi subiect, raportul dintre credinţă, ortodoxie şi marile provocări ale modernităţii.
Spuneam la început că ieromonahul Savatie este un mare scriitor. Discursul lui despre religie şi lumea de azi este discursul unuia care vine din lume, care ştie din experienţă despre ce vorbeşte. Titlul pe care l-am pus acestor însemnări vrea să sugereze acea metanoia, prefacerea omului vechi în omul în-duhovnicit. De aceea, ordinea numelor din titlu nu este cea crono-logică, ci una ierarhic semnificativă. În afară de Steinhardt, nu mai ştiu un scriitor care să comunice cu atâta naturaleţe şi fervoare chestiunile teologice cele mai dificile. Fără nici o abatere de tip protestant de la stricteţea canonului ortodox, prin coborârea lui în terestru, prin ruperea legăturii dintre mundan şi Iisus cel întrupat. Le-am dat elevilor să citească un text al Părintelui Savatie despre Cicciolina şi dragoste, efectul a fost extraordinar. S-a diagnosticat de mult, încă dinainte de 1989, literaturo-centrismul culturii române. Maladie care se perpetuează, ba chiar se accentuează în actualitate. Maeştrii noştri gânditori au o foarte precară cultură filozofică şi una practic inexistentă teologic. De aceea, nu au vederea deschisă spre cărţi de tipul acesteia. Spre a scăpa din această cuşcă aurită a „literaturii” spre adevărata libertate, absolventul Academiei Teologice din Kiev a ales viaţa de mănăstire. Dar, fie şi la o elementară analiză la nivelul limbajului, (care poate fi făcută, dar e păcat să rămâi în ea înnămolit) calităţile de scriitor ale lui Savatie sar în ochi. Exerciţiul lecturii textelor fundamentale în „limba veche şi-nţeleaptă” dă formulărilor sale o greutate pe care literatura egotică şi psihanalitică nu o are. „Adevărul nu este o simplă noţiune filozofică, ci o Persoană” (p.35). „Libertatea înseamnă să nu ai motiv să fugi de Dumnezeu” (p. 36) „...trebuie să citim atâtea romane, încât să ni se facă lehamite”. (p. 68) „Cert este că Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înţelegere pentru creştinism şi idealurile creştine”. (p. 127). Şi asemenea fraze pot fi citate de pe aproape fiecare pagină. Nu este o carte de misionarism, ci una de mărturisire de credinţă. Întrebării obsedante: de ce? – Savatie îi răspunde printr-o căldură specială a enunţurilor, dar şi printr-o corozivitate nedisimulată, eficientă ca o ghilotină, atunci când e cazul să prezinte racilele contemporaneităţii. Fundamentul dă propoziţiilor o savoare aparte, ceva din căldura lemnului în raport cu asepticul luciu rece al plasticului. Cine a citit Patericul şi scrierile Sfinţilor Părinţi, recunoaşte această admirabilă eficienţă a limbajului cu scurtă luminare de fulger. Excedat, firesc, de întrebarea directă sau subînţeleasă, mereu prezentă în dialoguri, cu privire la opţiunea sa, el îi răspunde întorcând-o: pot să întreb şi eu de ce nu te-ai făcut călugăr? Avantajul (este un avantaj) de a veni din această lume îl face să o înţeleagă mai bine, să-i înţeleagă frământările şi impasurile, şi să găsească şi un limbaj comun în care să comunice experienţa credinţei. Pe care o contrapune miturilor modernităţii. Din perspectiva trans-temporală a credinţei. Cum spune el la un moment dat, astăzi predicatorul creştin este oarecum în situaţia Apostolului Pavel, într-o lume decreştinată trebuie să folosească un limbaj adecvat, aşa cum Apostolul apela la limbajul filozofiei greceşti pentru a se face înţeles în Areopag.
Cele două texte mai ample, Arta ca monument al despărţirii omului de Dumnezeu şi Patologicul şi demonicul la romantici pot stârni de bună seamă revolta literaţilor impenitenţi. „Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu, ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema esenţială în artă şi în afară de asta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte”. (p. 76) Autorul demitizează arta pe care post-Renaşterea a urcat-o într-un cer din care-l alungase pe Creator. Arta este neîmpăcarea omului cu moartea. De aici, zbaterea ei spectaculoasă, dar inutilă. Sigur că în eseurile amintite este invocat frecvent numele lui Eminescu. M-am bucurat să citesc o opinie curajoasă, radicală, împotriva unui curent care-l anexează forţat pe poet unui ortodoxism absolut, sanctificându-l. Am citat mai sus afirmaţia Părintelui Savatie, chiar dacă ea împinge excesul în sens contrar. Există studii temeinice care îl apropie pe Eminescu de gândirea gnostică, şi probabil că aici stă unul dintre fundamentele gândirii sale. Gnosticismul fiind o ramură deviată a creştinismului, cu rădăcini mult mai vechi. Tocmai problema timpului şi a răului este în centrul filozofiei gnostice. Nu mântuirea sau judecata din urmă. În focul demonstraţiei, Ieromonahul Savatie, apelează chiar la un citat eronat în cazul versului „Ochii mei nălţam visători la steaua singurătăţii”, unde în loc de „ochii” pune „fruntea” şi construieşte o întreagă şi frumoasă speculaţie de ce ar fi trebuit să fie „ochii”. Păi tocmai aşa scrie şi Eminescu: ochii. (vezi Opere ed. Perpessicius, vol. I, p. 199). Mai sunt astfel de mici inexactităţi, de exemplu Călinescu nu a scris nici o carte Viaţa şi opera lui Eminescu, versul lui Arghezi nu este Vreau să te pipăi, Doamne... şamd, scăpate în focul demonstraţiei, dar care se topesc tocmai la căldura acestui foc.
Analizând avangardele, absurdul şi alte fenomene ale artei secolului XX, autorul le consideră tocmai semne ale uitării de Dumnezeu, ale instaurării marelui gol pe care încearcă să-l umple cu disperare arta. Absenţa lui Dumnezeu este însuşi Absurdul, pe care arta îl exhibă. Savatie Baştovoi este şi un pasionat de psihanaliză, care îi furnizează argumente puternice în radiografia pe care o face demonismului lumii contemporane. Arta este un substitut, un fals ontologic, o pseudo-soluţie prin raport cu credinţa: „Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suferă un proces de înnobilare” (p. 81) Aş spune că arta este un gol care încearcă zadarnic să acopere alt gol. Omul nu mai are ce spune lumii. Tot Eugen Ionescu este de găsit aici, în această disperată pipăire a golului, dar şi Cioran. „Arta este reacţia lui Adam care se trezeşte după acest accident, accident care a fost nu doar al său, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnăvicios al lui Adam de a şi-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-şi aminti zilele fericirii sale. Această încercare va fi sortită eşecului până în ziua când Însuşi Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam şi, îmbrăcând boala lui ca pe o haină, o va spăla în apele purificatoare ale morţii jertfelnice, pentru a o întoarce iubitului Adam” (p. 83) Tema artei este cuplată şi cu tema libertăţii, întrucât omul modern care se închină la idolul libertăţii, vede în artă tocmai eliberarea de „lanţurile religiei”. Artistul vrea să fie deţinătorul de stindard al acestei „eliberări”. „Da, omul a scăpat de sub „tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai că, la rândul ei, a devenit ea însăşi o religie, o religie vicleană şi tiranică, o religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă” (p. 85). Sigur că asemenea afirmaţii pot şoca omul recent, crescut în mitul artei ca încununare a umanului. Vanitatea luptei pentru „libertate” a artistului este pusă în cauză, pentru că el are insolenţa de a se socoti „creator”. Pentru cei care ar judeca grăbit din asemenea citate un fel de fundamentalism ortodoxist, i-aş îndemna la temperanţă. Punctul de vedere mi se pare perfect sustenabil. „Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricât de frumoase ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar”. (p. 91) Idei înseamnă aici ideologii, în proliferarea lor de junglă, de la cele politice, la cele ecologiste, nutriţioniste, de gen sau mai ştiu eu câte altele, sau chiar religioase, pentru cazurile în care religia a decăzut la simplă ideologie manipulatorie. Autorul este perfect consecvent, încadrat în dogmă (atenţie, cuvântul are în acest context o conotaţie exclusiv pozitivă, teologică!) şi... foarte postmodern în efortul de a împinge demitizarea până la fundamente. Este aici şi un platonism fireşte creştinat, după care arta este o imitaţie a imitaţiei. Cum spune Savatie Baştovoi în interviuri, simţind insuficienţa aceasta constitutivă a artei a hotărât să-şi construiască altfel viaţa, pe o altă temelie.
Şi mai aplicat este eseul despre demonicul romantic. Analizând poetica romantică, autorul găseşte aici începutul acelei religii a artei care acoperă pustiul modernităţii. Luciferismul romantic este, fireşte, ilustrat prin citate în special din Eminescu. Pasionatul de psihanaliză care a fost Ştefan Baştovoi desluşeşte transferuri de energii negative. Pentru artistul modern, arta devine un mijloc de purificare, defularea infernului personal. Ce te faci însă cu cititorul care se încarcă psihic de toată această mizerie? Imaginarul, viitorul, moartea... asemenea teme tipic romantice sunt citite din perspectiva demonicului pe care ele îl conţin. Mi-am amintit observaţia marii scriitoare creştine Simone Weil, după care imaginaţia şi răul sunt sinonime, imaginaţia nu poate fi decât o imaginaţie a răului. Romanticii fug de luciditate. Romanticii nu puteau fi creştini, ne spune Părintele, dar nu erau nici atei. Ei se închinau demonului originalităţii, o altă boală majoră a modernismului. „În Biserică, încetul cu încetul, am început să mă dezbrac de complexele mele de artist, de complexele mele de poet, de scriitor, de om modern şi postmodernist, care crede că are ceva de spus şi am început să preţuiesc simpla aflare împreună cu oamenii, cu un om” (p. 151). Părintele Savatie se adresează în special tinerilor pentru că aici se joacă totul. Şi iată acest admirabil paradox, care poate fi un memento al întregii cărţi.: „....astăzi a fi original înseamnă a redeveni normal”. Să fie acesta drumul nostru?
Dialogurile din ultima parte a cărţii au o dinamică a gândului şi a expresiei care ţine de arta dramatică. Sunt povestea metanoiei. Cel dat lui Dumitru Crudu mi se pare cel mai dez-lănţuit întru mărturisire. Aici Părintele vorbeşte despre trecerea poeziei în cealaltă dimensiune, de la poezia ca artă, la poezia tăcerii, cea scrisă în trup, nu pe hârtie. Aici vorbeşte cutremurător despre calea găsirii lui Dumnezeu şi renunţarea (poate cea mai grea dintre toate) la trufia creatorului estetic. „Eu voiam să existe Dumnezeu, ca să mă facă pe mine nemuritor (p. 170) Greutatea călugăriei, se mărturiseşte, este în primul rând cea a întâlnirii cu sine. Poate că în nici o altă împrejurare existenţială şocul acestei întâlniri nu este mai puternic. „ – E grea călugăria? – Grea este întâlnirea cu sine, grea este despărţirea de oameni, de absolut tot. Greu e să mori încet şi să te laşi îngropat toată viaţa de cei pe care i-ai iubit” (p. 173) Disecând poetica postmodernistă, el vede în acest curent un fel de expresie ultimă a sterilităţii creative. (p.181) M-aş juca iresponsabil pe tastatura cuvintelor spunând că Savatie s-a salvat pre sine de la această poleită sterilitate (atât de vizibilă în literatura ultimelor decenii!) alegând poteca îngustă. Dar el nu abhoră totuşi acest curent, conştient că prezentului trebuie să-i vorbeşti pre limba prezentului şi că mijloacele de expresie atât de laxe ale postmodernismului pot îngădui foarte bine inclusiv transmiterea unui mesaj creştin ortodox. Se conturează actualmente în cultura noastră, foarte discret, nebăgat de nimeni în seamă sau ostracizat de gânditori la comandă un curent neo-conservator foarte interesant. Personal, îmi leg de el ultimele firave speranţe. Logic, Părintele se înscrie în siajul unui asemenea curent. „În primul rând, eu consider că postmodern poate fi numai conservatorismul. Adică ceea ce vine după modernism trebuie să fie totuşi o reîntoarcere la clasici, la tradiţie” (p. 203)
Aş cita încă multe din această splendidă carte, din blogurile şi articolele unui om care a înţeles că nu e suficient să scrii pe hârtie, câtă vreme „materialismul sfinţit” al ortodoxiei îţi oferă şansa unui „scris” infinit mai spectaculos, în propria existenţă, cu cerneala propriei vieţi, prin cuvinte de foc. „Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori” (p. 78).
luni, 13 iulie 2009
Exod
MĂ BÂNTUIE LOCUL
Tabloul literaturii noastre de după 1990 este mult mai vast decât îl arată încercările de panoramare critică de până acum. Este o chestiune importantă de metodologie analitică și de sociologie a creației și a receptării. Dacă înainte de 1990 harta titlurilor publicate și cu cea a titlurilor „inventariate” de critica literară se suprapuneau practic fără omisiuni (nu avem autori sau opere importante ignorate din această perioadă, lăsând la o parte intervenția cenzurii), după revoluție haosul editorial și al distribuției a făcut ca nici cel mai scrupulos și cel mai harnic dintre critici să nu aibă o imagine cât de cât completă a teritoriului de atac. Vizibilitatea critică a unui autor ține de mulți factori cuantificabili și de unii imponderabili, ea a căpătat adesea un aer aleatoriu de ruletă rusească, avem deja cazuri cunoscute de cărți care, apărute la edituri mici, au fost complet ignorate de presa literară excesiv de nombrilistă, pentru ca, odată cartea intrată în portofoliul unei mari edituri pentru o nouă ediție, să stârnească valuri. Acesta este, după părerea mea, și cazul Vioricăi Răduță, autoare a peste zece cărți de poezie, eseu, romane. Încet, încet numele ei începe să iasă la suprafață ca al unuia dintre scriitorii noștri cu cel mai elaborat limbaj. Problema ei principală (și câți vor fi fiind într-o situație similară?) este că nici tematic, nici stilistic, nici ca weltanschauung nu se încadrează în generația căreia îi aparține cronologic, optzecismul, cu atât mai puțin în trendul ego-ficțional și minimalist al ultimelor două decenii. Nu inginerie textuală, ironie auctorială, experimentalism cu orice preț, intertext, viața făpturilor neînsemnate avem de găsit programatic în romanele Vioricăi Răduță. Există, firește, doze diferite din toate acestea, dar nu ele primesc accentul principal. Autoarea vine mai degrabă dinspre sud-americani (magicul ca mod de funcționare a unei comunități închise) și Faulkner iar de la noi aș apropia-o de Ștefan Bănulescu. Dar aș face mai degrabă o trimitere spre valul noii cinematografii „mizerabiliste” românești de după 1990. Sunt multe asemănări tematice, stilistice, de „mișcare a camerei interioare” între acest roman și recenta noastră excelentă cinematografie.
Romanul pe care scriitoarea l-a publicat în 2008 la Editura Cartea Românească, În Exod, se cere citit în continuarea excelentului Hidrapulper, Editura Ideea Europeană, 2007. Acela era un excelent roman „de uzină”, o temă ignorată azi, dar căreia îi dovedește o surprinzătoare viabilitate estetică, prezentat la modul negru, al unui spațiu infernal, din care nu mai există scăpare, o terifiantă metaforă a lumii comuniste închise. Spațiul este, într-adevăr, una dintre metaforele obsedante ale literaturii autoarei. Imaginea spațiului (închis) este centrală și în cartea despre care este vorba aici. Ne aflăm într-un sat – târg, în preajma sărbătorii de Sfânta Maria Mare, în pregătirea Marelui Bâlci de trei zile. Nimic carnavalesc însă, dimpotrivă o atmosferă încărcată de „semne” apocaliptice. De roluri prescrise. Sumbră. Prin fața noastră defilează o serie de personaje funambulești, cu identități vagi și biografii de reconstituit din bucățelele sparte mărunt ale unui mozaic (ori vitraliu? – căci o lumină „din spate” dă sens acestei compoziții bizare) ce înfățișează o umanitate fixată într-un joc ritual plin de mister(e). Epicul este minimal, nu lesne de așezat într-o ordine (crono)logică, gesturile sunt hieratice ca într-o liturghie cotidiană, fantastică. Pregătirile pentru spectacol, serbare școlară, dau prilejul unei secțiuni verticale printr-o umanitate parcă ieșită de timp. De altfel, avem de-a face cu un roman construit mitic. Nu un roman care ar ilustra un mit sau altul, ci unul care funcționeză mitic, pentru că așa funcționează acea comunitate. Aluziile mitologice literale, de la șarpe la lună, apă, taur, înălțime sunt, sigur, abundente. Ele sunt însă doar semne indiciale, jaloane ale traseului textual. Din realismul magic se reține tocmai modul absolut firesc în care scriitura face legătura între cele două planuri ale existenței. Citez dintr-o singură pagină, la întâmplare: „Începea să albească. Nu o supăra bătrânețea, Dar să vină când trebuie, spuse. Și Dumitru: Trece huruitul norilor prin noi, doamnă. Feraru își vede piciorul plin de bube și îl trece prin foc. Piciorul nu vrea să moară. E din ce în ce mai greu. Nici Feraru nu moare. – Au, spuse Mama Tinca, uite cum se plimbă Constantin în moartea lui”. Acesta este tonul pe care sunt scrise cele aproape 250 pagini ale romanului. Cu schimbări subtile ale vocilor narative, cu reluări ale aceluiași moment epic sau imagini repetate insistent. În totul, senzația finală este de înaintare grea, ca printr-o arătură adâncă, proaspătă și udă. Să observ din citatul de mai sus că folosirea punctuației cu majusculă după virgulă în anumite contexte ține de aceeași strategie constructivă, textul ordonat după ritmul unei respirații oarecum gâfâite, termenul francez, au bout de souffle redând-o cel mai bine. Efectul oarecum paradoxal al acesteui tip de construcție este o anume „greutate” a frazei care pare lungă, arborescentă, deși este scurtă, sincopată. Iată cum arată o altă pagină: „Dar noaptea vine tocmai notarul de sus, pe rotile. Zice: E un ziar în fereastra lui Torcică, fetele nu se mai văd. Mută ceasul în buzunarul vestei, Mă ține luminișul pe după gât, doamnă. Învățătoarea se întreabă de ce nu-și pune omul ăsta picioare de lemn, doar are bani. Să nu se audă pe râu când își dă drumul din deal direct în fereastră!? Fetele sunt tot mai albe în fiecare an. Asta e noaptea lor, alta nu-i. Dumitre, eu cred că geamul nici nu mai este acolo. Ei, atunci să le acopere doar un ziar vechi. Eu așa zic. și Constantin dă șerpii uscați la o parte prin Ceair. Sunt ca niște coji de copac. L-am auzit eu. Un singur pas greșit, și copiii s-ar trezi în crăpături. De fapt, se duc până la nuc și până la șerpii tăiați de sapă în pământ de cât timp pândesc pe fereastră notarul și fetele. Când umbra bătrânei se desface de gard și o ia după Constantin, chiar și copiii cred că e moartea. Lua-o-ar naiba! Ce caută ea în sat, să-mi spui”. Găsim în aceste rânduri și tema fundamentală a romanului: moartea într-un spațiu agonizant. Acesta pare a fi și sensul titlului. „Poporul” care locuiește acest spațiu este unul alungat dintr-un rai nici măcar amintit. Deci imposibil de regăsit. Unul dintre cuvintele cheie ale textului este tocmai verbul, mereu repetat, a pleca. Verbul exodului. Să observăm în această ordine de idei că textul romanului se țese în jurul a câtorva perechi de verbe antitetice: a intra – a ieși; a veni – a pleca; a urca – a coborî ș.a., sugerând balansul continuu al liniei narațiunii care este linia memoriei. Element important al romanului. Alături de a pleca, un alt verb esențial al textului este a trece. Nu există deosebire între aici și dincolo, este o circulație practic instantaneee, în cadrul aceleași propoziții, între cele două planuri; oniricul și realul, viață și moarte, viteza de trecere ducând la confuzie, contopire. Pentru că, deși spațiul este închis, apăsător, târgul acesta atemporal, simultaneitatea celor două niveluri ale existenței creează un fel de dinamism din care imaginile - propozițiile alunecă permanent una în alta. Roman sumbru, deloc carnavalesc în lenta descriere a morții, În Exod este o experiență de scriitură cu ambiții mari de radiografiere a unei umanități pierdute.
Am început oarecum împotriva ordinii firești, cu observații despre limbaj. Pentru că este (și) un roman al limbajului. Are ceva solemn, poematic, de litanie, curgerea aceasta de fraze criptice și muzicale în urma cărora se conturează un spațiu hipnotic în care plutesc făpturi somnambule, din eresuri bizare, al cărui cotidian are un vizibil caracter ritualic. Metafora, elipsa și, mai ales, litota, sunt specifice acestui mod poematic de construcție. Consistența acestui spațiu este remracabilă, personajele se rețin, chiar dacă nu au identitate în sensul romanului realist. Verbul a bântui este poate cel mai potrivit pentru a sugera prezența acestor făpturi ale memoriei. Ale memoriei naratorului, dar și a unei colectivități, pe vremea când colectivitatea se închega tocmai cu liantul unei asemenea memorii ancestrale. „Mă bântuie locul” este chiar titlul unui capitol, și l-am ales ca emblematic pentru acest roman de exorcizare a unei obsesii. Este o narațiune testimonială. Vocea naratorului este a unui copil. Avem de-a face cu „amintiri din copilărie” în care oniricul și realul se confundă nu în planul receptării, ci al frazei. Este ceea ce face dificultatea lecturii. Exemplu: „Eu mă mândresc cu dealurile fiindcă au zăpadă și poți muri în picioare [...] În târg o vedem pentru prima dată şi pe directoarea şcolii care e directoare cu dinţi mari. Şcoala nouă crapă din cauza ei la câțiva ani după ce a fost terminată”. „De parcă toată noaptea sare din spinarea lui, Constantin se întinde pe spatele taurului, dincolo de fântână, dă de fetele Petruș, uitându-se din pielea lor peste gard la toți cei care se întorc de la bal, Acum vine luna. Într-adevăr, bătea în fereastra Petrușarilor, Ies din ele prea multe drumuri. Că se uită la răscruce cu somnul, doamnă Învățătoare, Lasă, Constantine, că nu le pătrund gândurile....”.
Personajele sunt prinse într-un carusel (de bâlci?) de multiple definiri reciproce. Suntem într-o normală, sociologic vorbind, gură a lumii, dar nu cea legată de bârfa constitutivă, ci cea din care se nasc mitul, povestea. Personajele vorbesc mereu despre ceilalți. Așa este fabulosul personaj al tatălui, venit din război, căruia îi putrezește piciorul pe mașina de cusut Singer, sora Învățătoarea, femeia cu șerpi, fetele Torcică din somnul cărora vin șerpii (vin din multe locuri în roman), Mama Tinca, Alexe, fotograful care „prinde” chipurile, Constantin și multe altele. Personajele acestea nu sunt individualități, ci fire care alcătuiesc o țesătură foarte strânsă. Romanul are, din această perspectivă, un manifest caracter experimental, atât dislocarea narațiunii circulare în secvențe, cât și alcătuirea mozaicală a personajelor sau efectul oniric („visez moartea” – sună titlul unui capitol) sunt mostre ale acestui lucru de foarte bună calitate în interiorul textului.
Închei cu această pagină, un fel de artă poetică suficient de explicită: „Mai târziu Irina, care ia mâinile mamei Tinca și somnul Învățătoarei în somnul ei, va umbla tot în amintiri. Dar amintirile mele și amintirile ei nu se văd. Pentru că nu au timp. Au numai vise. Apoi, s-a întâmplat să treacă ani mulți până la noi. Nici anii nu mai sunt. Moartea are memorie bună. Dar ce a șters, a șters. Putem începe chiar partea asta de viață, dar cealaltă nu mai e de găsit. Eu visez și fac amintiri pentru mai târziu ca să nu mor imediat. Toate locurile noastre sunt morminte pe care cineva le trezește. Am crezut mult timp că sunt vie. Când m-a sărutat, chiar somnul Învățătoarei a fost târziu. Am vrut să mă întorc. Dar dealul s-a închis imediat în urmă. Și dacă m-am întors a fost prea târziu ca să nu fiu deodată și în amintiri și în locurile care se mâncaseră, parcă, unele de altele. Trebuie să aleg, dar amintirile sunt mai tari decât noi”.
Tabloul literaturii noastre de după 1990 este mult mai vast decât îl arată încercările de panoramare critică de până acum. Este o chestiune importantă de metodologie analitică și de sociologie a creației și a receptării. Dacă înainte de 1990 harta titlurilor publicate și cu cea a titlurilor „inventariate” de critica literară se suprapuneau practic fără omisiuni (nu avem autori sau opere importante ignorate din această perioadă, lăsând la o parte intervenția cenzurii), după revoluție haosul editorial și al distribuției a făcut ca nici cel mai scrupulos și cel mai harnic dintre critici să nu aibă o imagine cât de cât completă a teritoriului de atac. Vizibilitatea critică a unui autor ține de mulți factori cuantificabili și de unii imponderabili, ea a căpătat adesea un aer aleatoriu de ruletă rusească, avem deja cazuri cunoscute de cărți care, apărute la edituri mici, au fost complet ignorate de presa literară excesiv de nombrilistă, pentru ca, odată cartea intrată în portofoliul unei mari edituri pentru o nouă ediție, să stârnească valuri. Acesta este, după părerea mea, și cazul Vioricăi Răduță, autoare a peste zece cărți de poezie, eseu, romane. Încet, încet numele ei începe să iasă la suprafață ca al unuia dintre scriitorii noștri cu cel mai elaborat limbaj. Problema ei principală (și câți vor fi fiind într-o situație similară?) este că nici tematic, nici stilistic, nici ca weltanschauung nu se încadrează în generația căreia îi aparține cronologic, optzecismul, cu atât mai puțin în trendul ego-ficțional și minimalist al ultimelor două decenii. Nu inginerie textuală, ironie auctorială, experimentalism cu orice preț, intertext, viața făpturilor neînsemnate avem de găsit programatic în romanele Vioricăi Răduță. Există, firește, doze diferite din toate acestea, dar nu ele primesc accentul principal. Autoarea vine mai degrabă dinspre sud-americani (magicul ca mod de funcționare a unei comunități închise) și Faulkner iar de la noi aș apropia-o de Ștefan Bănulescu. Dar aș face mai degrabă o trimitere spre valul noii cinematografii „mizerabiliste” românești de după 1990. Sunt multe asemănări tematice, stilistice, de „mișcare a camerei interioare” între acest roman și recenta noastră excelentă cinematografie.
Romanul pe care scriitoarea l-a publicat în 2008 la Editura Cartea Românească, În Exod, se cere citit în continuarea excelentului Hidrapulper, Editura Ideea Europeană, 2007. Acela era un excelent roman „de uzină”, o temă ignorată azi, dar căreia îi dovedește o surprinzătoare viabilitate estetică, prezentat la modul negru, al unui spațiu infernal, din care nu mai există scăpare, o terifiantă metaforă a lumii comuniste închise. Spațiul este, într-adevăr, una dintre metaforele obsedante ale literaturii autoarei. Imaginea spațiului (închis) este centrală și în cartea despre care este vorba aici. Ne aflăm într-un sat – târg, în preajma sărbătorii de Sfânta Maria Mare, în pregătirea Marelui Bâlci de trei zile. Nimic carnavalesc însă, dimpotrivă o atmosferă încărcată de „semne” apocaliptice. De roluri prescrise. Sumbră. Prin fața noastră defilează o serie de personaje funambulești, cu identități vagi și biografii de reconstituit din bucățelele sparte mărunt ale unui mozaic (ori vitraliu? – căci o lumină „din spate” dă sens acestei compoziții bizare) ce înfățișează o umanitate fixată într-un joc ritual plin de mister(e). Epicul este minimal, nu lesne de așezat într-o ordine (crono)logică, gesturile sunt hieratice ca într-o liturghie cotidiană, fantastică. Pregătirile pentru spectacol, serbare școlară, dau prilejul unei secțiuni verticale printr-o umanitate parcă ieșită de timp. De altfel, avem de-a face cu un roman construit mitic. Nu un roman care ar ilustra un mit sau altul, ci unul care funcționeză mitic, pentru că așa funcționează acea comunitate. Aluziile mitologice literale, de la șarpe la lună, apă, taur, înălțime sunt, sigur, abundente. Ele sunt însă doar semne indiciale, jaloane ale traseului textual. Din realismul magic se reține tocmai modul absolut firesc în care scriitura face legătura între cele două planuri ale existenței. Citez dintr-o singură pagină, la întâmplare: „Începea să albească. Nu o supăra bătrânețea, Dar să vină când trebuie, spuse. Și Dumitru: Trece huruitul norilor prin noi, doamnă. Feraru își vede piciorul plin de bube și îl trece prin foc. Piciorul nu vrea să moară. E din ce în ce mai greu. Nici Feraru nu moare. – Au, spuse Mama Tinca, uite cum se plimbă Constantin în moartea lui”. Acesta este tonul pe care sunt scrise cele aproape 250 pagini ale romanului. Cu schimbări subtile ale vocilor narative, cu reluări ale aceluiași moment epic sau imagini repetate insistent. În totul, senzația finală este de înaintare grea, ca printr-o arătură adâncă, proaspătă și udă. Să observ din citatul de mai sus că folosirea punctuației cu majusculă după virgulă în anumite contexte ține de aceeași strategie constructivă, textul ordonat după ritmul unei respirații oarecum gâfâite, termenul francez, au bout de souffle redând-o cel mai bine. Efectul oarecum paradoxal al acesteui tip de construcție este o anume „greutate” a frazei care pare lungă, arborescentă, deși este scurtă, sincopată. Iată cum arată o altă pagină: „Dar noaptea vine tocmai notarul de sus, pe rotile. Zice: E un ziar în fereastra lui Torcică, fetele nu se mai văd. Mută ceasul în buzunarul vestei, Mă ține luminișul pe după gât, doamnă. Învățătoarea se întreabă de ce nu-și pune omul ăsta picioare de lemn, doar are bani. Să nu se audă pe râu când își dă drumul din deal direct în fereastră!? Fetele sunt tot mai albe în fiecare an. Asta e noaptea lor, alta nu-i. Dumitre, eu cred că geamul nici nu mai este acolo. Ei, atunci să le acopere doar un ziar vechi. Eu așa zic. și Constantin dă șerpii uscați la o parte prin Ceair. Sunt ca niște coji de copac. L-am auzit eu. Un singur pas greșit, și copiii s-ar trezi în crăpături. De fapt, se duc până la nuc și până la șerpii tăiați de sapă în pământ de cât timp pândesc pe fereastră notarul și fetele. Când umbra bătrânei se desface de gard și o ia după Constantin, chiar și copiii cred că e moartea. Lua-o-ar naiba! Ce caută ea în sat, să-mi spui”. Găsim în aceste rânduri și tema fundamentală a romanului: moartea într-un spațiu agonizant. Acesta pare a fi și sensul titlului. „Poporul” care locuiește acest spațiu este unul alungat dintr-un rai nici măcar amintit. Deci imposibil de regăsit. Unul dintre cuvintele cheie ale textului este tocmai verbul, mereu repetat, a pleca. Verbul exodului. Să observăm în această ordine de idei că textul romanului se țese în jurul a câtorva perechi de verbe antitetice: a intra – a ieși; a veni – a pleca; a urca – a coborî ș.a., sugerând balansul continuu al liniei narațiunii care este linia memoriei. Element important al romanului. Alături de a pleca, un alt verb esențial al textului este a trece. Nu există deosebire între aici și dincolo, este o circulație practic instantaneee, în cadrul aceleași propoziții, între cele două planuri; oniricul și realul, viață și moarte, viteza de trecere ducând la confuzie, contopire. Pentru că, deși spațiul este închis, apăsător, târgul acesta atemporal, simultaneitatea celor două niveluri ale existenței creează un fel de dinamism din care imaginile - propozițiile alunecă permanent una în alta. Roman sumbru, deloc carnavalesc în lenta descriere a morții, În Exod este o experiență de scriitură cu ambiții mari de radiografiere a unei umanități pierdute.
Am început oarecum împotriva ordinii firești, cu observații despre limbaj. Pentru că este (și) un roman al limbajului. Are ceva solemn, poematic, de litanie, curgerea aceasta de fraze criptice și muzicale în urma cărora se conturează un spațiu hipnotic în care plutesc făpturi somnambule, din eresuri bizare, al cărui cotidian are un vizibil caracter ritualic. Metafora, elipsa și, mai ales, litota, sunt specifice acestui mod poematic de construcție. Consistența acestui spațiu este remracabilă, personajele se rețin, chiar dacă nu au identitate în sensul romanului realist. Verbul a bântui este poate cel mai potrivit pentru a sugera prezența acestor făpturi ale memoriei. Ale memoriei naratorului, dar și a unei colectivități, pe vremea când colectivitatea se închega tocmai cu liantul unei asemenea memorii ancestrale. „Mă bântuie locul” este chiar titlul unui capitol, și l-am ales ca emblematic pentru acest roman de exorcizare a unei obsesii. Este o narațiune testimonială. Vocea naratorului este a unui copil. Avem de-a face cu „amintiri din copilărie” în care oniricul și realul se confundă nu în planul receptării, ci al frazei. Este ceea ce face dificultatea lecturii. Exemplu: „Eu mă mândresc cu dealurile fiindcă au zăpadă și poți muri în picioare [...] În târg o vedem pentru prima dată şi pe directoarea şcolii care e directoare cu dinţi mari. Şcoala nouă crapă din cauza ei la câțiva ani după ce a fost terminată”. „De parcă toată noaptea sare din spinarea lui, Constantin se întinde pe spatele taurului, dincolo de fântână, dă de fetele Petruș, uitându-se din pielea lor peste gard la toți cei care se întorc de la bal, Acum vine luna. Într-adevăr, bătea în fereastra Petrușarilor, Ies din ele prea multe drumuri. Că se uită la răscruce cu somnul, doamnă Învățătoare, Lasă, Constantine, că nu le pătrund gândurile....”.
Personajele sunt prinse într-un carusel (de bâlci?) de multiple definiri reciproce. Suntem într-o normală, sociologic vorbind, gură a lumii, dar nu cea legată de bârfa constitutivă, ci cea din care se nasc mitul, povestea. Personajele vorbesc mereu despre ceilalți. Așa este fabulosul personaj al tatălui, venit din război, căruia îi putrezește piciorul pe mașina de cusut Singer, sora Învățătoarea, femeia cu șerpi, fetele Torcică din somnul cărora vin șerpii (vin din multe locuri în roman), Mama Tinca, Alexe, fotograful care „prinde” chipurile, Constantin și multe altele. Personajele acestea nu sunt individualități, ci fire care alcătuiesc o țesătură foarte strânsă. Romanul are, din această perspectivă, un manifest caracter experimental, atât dislocarea narațiunii circulare în secvențe, cât și alcătuirea mozaicală a personajelor sau efectul oniric („visez moartea” – sună titlul unui capitol) sunt mostre ale acestui lucru de foarte bună calitate în interiorul textului.
Închei cu această pagină, un fel de artă poetică suficient de explicită: „Mai târziu Irina, care ia mâinile mamei Tinca și somnul Învățătoarei în somnul ei, va umbla tot în amintiri. Dar amintirile mele și amintirile ei nu se văd. Pentru că nu au timp. Au numai vise. Apoi, s-a întâmplat să treacă ani mulți până la noi. Nici anii nu mai sunt. Moartea are memorie bună. Dar ce a șters, a șters. Putem începe chiar partea asta de viață, dar cealaltă nu mai e de găsit. Eu visez și fac amintiri pentru mai târziu ca să nu mor imediat. Toate locurile noastre sunt morminte pe care cineva le trezește. Am crezut mult timp că sunt vie. Când m-a sărutat, chiar somnul Învățătoarei a fost târziu. Am vrut să mă întorc. Dar dealul s-a închis imediat în urmă. Și dacă m-am întors a fost prea târziu ca să nu fiu deodată și în amintiri și în locurile care se mâncaseră, parcă, unele de altele. Trebuie să aleg, dar amintirile sunt mai tari decât noi”.
marți, 9 iunie 2009
Dan C. Mihăilescu
PĂMÂNTUL TRANSPARENT
Personaj polimorf (cum se caracterizează singur în numeroasele sale texte confesive), Dan C. Mihăilescu este un istoric literar aparte. Nu are absolut nimic de „hârţogar”, dimpotrivă, o splendidă capacitate histrionică, de neimitat în spaţiul nostru publicistic, de a reda viaţa din litera documentelor. Pentru el nu există praf pe documente. După mai bine de un deceniu de împătimire pentru literatura memorialistică (exemplificată în vol. I din Literatura română în postceauşism), era inevitabil ca atenţia să-i fie atrasă de foşnetul epistolar. Şi a început ceea ce înţelegem că vrea să fie un ciclu: Omul din scrisori. Primul om: Eminescu. Când, în 2000, a apărut la Polirom acel extraordinar corpus de inedite, Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat un întreg serial entuziast de vreo cinci episoade în revista 22. Acela este coloana vertebrală a volumului de faţă.[Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, ed. Humanitas, 2009] Care volum începe cu o pledoarie frenetică, normală pentru un asemenea consevator ludic, pentru căldura, umanitatea, pasionalitatea scrisorii împotriva răcelii funcţionale, strict conjuncturale, a emailului. Straniul titlu sub care îşi aşază prezentarea, Sublimul de pământ, este oximoronic justificat, în măsura în care încearcă acest soi de „catabază” a hyperionului naţional, oferindu-i un trup şi un suflet, deduse din caligrafia mereu elegantă a epistolei. Mi-am permis să văd în demersul său şi drumul invers: de transparentizare a biograficului încărcat de labirintice pătimiri pentru a-l face incitant la lectură. Criticul are capacitatea de a vedea viaţa din texte şi de a citi textul ca pe o viaţă. Coborând sublimul pe pământ, face, în acelaşi timp, pământul existenţei cotidiene (cu toate mizeriile lui) transparent. „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice mai putem spera să trezim apetitul adolescentin la lectură şi exegeză adecvată” (p. 32) Pentru secolele pre-electronice, scrisoarea era, se ştie, nu numai un mijloc de comunicare, ci un adevărat ritual, uneori incredibil de complicat. Şi, fiindcă partea cea mai interesantă din epistolarul eminescian este totuşi erosul, ne putem întreba dacă pasionalitatea secolului XIX naşte splendoarea genului epistolar sau genul epistolar creează această pasionalitate? (vezi cartea Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX). Epistolarul pune alte accente decât jurnalul. În scrisoare, eul cată să se plieze „adrisantului”. Scrisoarea e spaţiu median între nuditatea, ecorşeul de sine al jurnalului şi travestiul operei (vezi p.14). „Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului […] aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt. (p. 180). Eminescu este un subiect dificil nu numai pentru că este... Eminescu, poetul strivit sub un munte de exegeză, ci şi pentru că nu este un corespondent calofil sau harnic. De multe ori, şi nu numai retoric, îşi cere iertare că nu-i place să scrie scrisori. Când o face, are însă eleganţa şi bunul simţ specifice veacului. „Faptul că Eminescu – tip introvertit, capricios, prepuielnic şi sceptic – nu face parte din categoria expeditorilor„feerici”, adică spontani, invazivi, logoreici, digresivi, pentru care comunicarea, setea de spectacol şi de audienţă dezechilibrează copleşitor discreţia şi măsura în dispunerea accentelor şi e prea puţin atras de dezvăluirea „sufletului apostat” tocmai în cadrele frivolităţii epistolare nu exclude, totuşi, prezenţa unor surprinzătoar revelaţii în scrisorile sale” (p. 101).
Virtuoz al citatului, autorul cărţii lucrează mult la „masa de montaj”, citează abundent, asamblează, face conjecturi, lăsând textele să vorbească, pentru ca uimitul cititor să descopere nişte personaje vii, dincolo de mitul Eminescu – Veronica. Această cedare a iniţiativei textului din scrisori este actul critic fundamental. Cum apare portretul poetului la capătul acestei operaţii? Un om cu o incomodă conştiinţă de sine, dar şi a propriilor limite, „...un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii”. (p. 125) Şi, într-o recapitulare a feţelor personajului din scrisori: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. (p. 138). Aici vine piatra de poticnire pentru cel ce parcurge corespondeţa Eminescu – Veronica (inclusiv masivul volum de inedite din 2000). Intrăm într-o adevărată chestiune de filozofie a limbajului. Ceea ce a şocat pe cei mai mulţi cititori avizaţi a fost, sigur, vocabularul, imagistica epistolelor eminesciene. Curajul lui DCM este de a face o comparistică aplicată a acestei stilistici cu cea a celebrelor cupluri caragialiene şi să dezvăluie o similitudine şocantă. Explicaţia? Ştiam până acum că „vitrionul” caragialian a distrus un cuvânt, altminteri perfect nevinovat în sine, amor. Nimeni n-a putut să-l mai folosească de atunci, într-atât a fost acoperit de rizibil. Iată, vedem acum că un întreg limbaj, o întreagă stilistică aplicată ce pare a fi fost curentă în epocă şi deloc ridicolă, cum ne pare nouă astăzi, a fost aneantizată de corozivitatea satirei caragialiene. De aceea comparaţia între cele două tipuri de limbaj trebuie cu atenţie maximă contextualizată. Limbajul din scrisorile „Miţicului” către „Momoţel” nu atestă vreo obnubilare a inteligenţei, a simţului estetic şi a spiritului autocritic ale „hyperionului românesc”. Parafrazând zicerea celebră: discursul îndrăgostit îşi are legile lui de care Discursului în general nu-i pasă. Aceasta îmi pare a fi morala capitolului „Veronica, Mihai şi cuplurile caragialiene” şi a întregului portret dedus din această analiză efervescentă. În mod cu totul ciudat, cei care au strâmbat din nas în faţa limbajului din corpusul de scrisori inedite au cedat unei imagini prefabricate, în mod evident ar fi preferat un Eminescu citând pe fiecare pagină din Schopenhauer şi Buddha, dedându-se la vaste speculaţiuni filozofice despre neant şi iubire, abstrus, mohorât, pletoric şi „profund”. În loc de asta, au dat de abuzul de diminutive (deşi se ştie că asta este o lege a discursului amoros), de umori ghiduşe sau resentimentare, de exasperări terestre şi fiziologice. Este nepermis de frivol să-l considerăm pe poet mult mai „simpatic” dintr-o astfel de perspectivă? De altfel, unul dintre câştigurile acestei lecturi este o schimbare a opticii din care este privită şi Veronica Micle. Personaj mai complex decât „femeia fatală” sau indiferentă, obsedată să-l prindă pe poet în jugul marital, cu care ne-a obişnuit vulgata istoriei literare. „Dacă nu relaţionezi şi nu contextualizezi sistematic realităţile, toate frecventele alternanţe de ton – uneori de-a dreptul antipodice – ale corespondenţei, ea riscă să devină de-a dreptul aiuritoare” (p. 87).
Titlul unui capitol ne informează că există o frumuseţe a celor jenante. Asta după ce ni se atrăsese atenţia că nimic scandalos, la modul în care percepem noi lucrurile azi, nu răzbate din acest epistolar. „Nu ni se revelează cine ştie ce secrete arzătoare, vreo Veronică lesbiană, vreun Mihai impotent, vreun avort, vreun Eminescu agent secret al Vienei ş.a.m.d.” (p.39) Codul bunului simţ şi al discreţiei era păstrat în sec. XIX până şi în genul acesta de comunicare intimă. Limbajul aluziv era de rigoare. Tocmai în această baie de normalitate stă, până la urmă, satisfacţia majoră a lectorului atent la astfel de nuanţe. Şi aici se află şi sensul bucuriei evidente cu care autorul acestul portret din scrisori se apropie de subiectul său. Moda fadă şi precară intelectual a demitizării nu intră în discuţie aici, sigur că „imaginea” tradiţional-şcolară-bucolică-academică-ideologizată a poetului este serios zguduită, dar nu pentru a fi demartelată, ci pentru a fi îmbogăţită. Sublimul de pământ nu înseamnă împroşcarea îngerului cu noroi, ci modelarea terestrităţii sale fundamentale pentru a-i revela luminozitatea. Nu am citit de mult o carte atât de frumos (ce cuvânt rar folosit azi!) normală despre Eminescu.
Dan C. Mihăilescu are din plin acea „plaisir du texte”, este printre puţinii oameni pe care-i ştiu care după o viaţă de lecturi pantagruelice nu simte nici un pic de sastisire sceptică faţă de literatură,(sau cel puţin o maschează foarte bine), devorează în continuare cu o bucurie adolescentină (de aceea se şi adresează de foarte multe ori direct celor foarte tineri, inclusiv în această carte) cantitţi incredibile de texte şi-şi împărtăşeşte sinteza lor ultimă care este bucuria. De aici distanţa ironică faţă de „metodologii”, ceea ce nu exclude nicicum şi niciodată rigoarea în plierea pe text şi pe context. De altfel, jocul acesta de tip suveică face savoarea „stilului DCM”, alergarea neîncetată între cele mai neaşteptate texte şi contexte, ţesutul rapid la pânzăria textului mereu ca o plasă căreia tu, mai mult sau mai puţin ipocritul cititor, i te abandonezi cu voluptate. Omul din scrisori este omul din litere, contradictoriu şi adesea contrariant. Aşteptăm volumul despre Caragiale...
Personaj polimorf (cum se caracterizează singur în numeroasele sale texte confesive), Dan C. Mihăilescu este un istoric literar aparte. Nu are absolut nimic de „hârţogar”, dimpotrivă, o splendidă capacitate histrionică, de neimitat în spaţiul nostru publicistic, de a reda viaţa din litera documentelor. Pentru el nu există praf pe documente. După mai bine de un deceniu de împătimire pentru literatura memorialistică (exemplificată în vol. I din Literatura română în postceauşism), era inevitabil ca atenţia să-i fie atrasă de foşnetul epistolar. Şi a început ceea ce înţelegem că vrea să fie un ciclu: Omul din scrisori. Primul om: Eminescu. Când, în 2000, a apărut la Polirom acel extraordinar corpus de inedite, Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Dan C. Mihăilescu i-a dedicat un întreg serial entuziast de vreo cinci episoade în revista 22. Acela este coloana vertebrală a volumului de faţă.[Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, ed. Humanitas, 2009] Care volum începe cu o pledoarie frenetică, normală pentru un asemenea consevator ludic, pentru căldura, umanitatea, pasionalitatea scrisorii împotriva răcelii funcţionale, strict conjuncturale, a emailului. Straniul titlu sub care îşi aşază prezentarea, Sublimul de pământ, este oximoronic justificat, în măsura în care încearcă acest soi de „catabază” a hyperionului naţional, oferindu-i un trup şi un suflet, deduse din caligrafia mereu elegantă a epistolei. Mi-am permis să văd în demersul său şi drumul invers: de transparentizare a biograficului încărcat de labirintice pătimiri pentru a-l face incitant la lectură. Criticul are capacitatea de a vedea viaţa din texte şi de a citi textul ca pe o viaţă. Coborând sublimul pe pământ, face, în acelaşi timp, pământul existenţei cotidiene (cu toate mizeriile lui) transparent. „Numai recucerind Omul din autor, recucerindu-l cu farmec, dibăcie şi tot felul de bune ispitiri biografice mai putem spera să trezim apetitul adolescentin la lectură şi exegeză adecvată” (p. 32) Pentru secolele pre-electronice, scrisoarea era, se ştie, nu numai un mijloc de comunicare, ci un adevărat ritual, uneori incredibil de complicat. Şi, fiindcă partea cea mai interesantă din epistolarul eminescian este totuşi erosul, ne putem întreba dacă pasionalitatea secolului XIX naşte splendoarea genului epistolar sau genul epistolar creează această pasionalitate? (vezi cartea Ioanei Pârvulescu despre secolul XIX). Epistolarul pune alte accente decât jurnalul. În scrisoare, eul cată să se plieze „adrisantului”. Scrisoarea e spaţiu median între nuditatea, ecorşeul de sine al jurnalului şi travestiul operei (vezi p.14). „Nu istoria, nu istoriile mă interesează, ci firea omului […] aşa cum se înfăţişează ea în scrisul făptuit exclusiv pentru (un) celălalt. (p. 180). Eminescu este un subiect dificil nu numai pentru că este... Eminescu, poetul strivit sub un munte de exegeză, ci şi pentru că nu este un corespondent calofil sau harnic. De multe ori, şi nu numai retoric, îşi cere iertare că nu-i place să scrie scrisori. Când o face, are însă eleganţa şi bunul simţ specifice veacului. „Faptul că Eminescu – tip introvertit, capricios, prepuielnic şi sceptic – nu face parte din categoria expeditorilor„feerici”, adică spontani, invazivi, logoreici, digresivi, pentru care comunicarea, setea de spectacol şi de audienţă dezechilibrează copleşitor discreţia şi măsura în dispunerea accentelor şi e prea puţin atras de dezvăluirea „sufletului apostat” tocmai în cadrele frivolităţii epistolare nu exclude, totuşi, prezenţa unor surprinzătoar revelaţii în scrisorile sale” (p. 101).
Virtuoz al citatului, autorul cărţii lucrează mult la „masa de montaj”, citează abundent, asamblează, face conjecturi, lăsând textele să vorbească, pentru ca uimitul cititor să descopere nişte personaje vii, dincolo de mitul Eminescu – Veronica. Această cedare a iniţiativei textului din scrisori este actul critic fundamental. Cum apare portretul poetului la capătul acestei operaţii? Un om cu o incomodă conştiinţă de sine, dar şi a propriilor limite, „...un meseriaş atent, nu un boem prefăcut, un bun administrator al propriului destin şi mai deloc o figură atinsă de pitorescul experimentării diverselor ipostaze captatorii”. (p. 125) Şi, într-o recapitulare a feţelor personajului din scrisori: „Avem prin urmare, la o repede ochire, un eu caligrafic, în scrisorile către Maiorescu (adică armonios, impecabil în demonstraţii, îmbibat bibliografic, cu o maturitate accentuată responsabil), unul supus-administrativ, când vine vorba de familie, eul auctorial care corespondează cu Negruzzi, eul polemic, în situaţii de conflict profesional, iar la antipod eul ludico-erotic, savuros ca o pastişă ghiduşă după romanele de amor ale vremii”. (p. 138). Aici vine piatra de poticnire pentru cel ce parcurge corespondeţa Eminescu – Veronica (inclusiv masivul volum de inedite din 2000). Intrăm într-o adevărată chestiune de filozofie a limbajului. Ceea ce a şocat pe cei mai mulţi cititori avizaţi a fost, sigur, vocabularul, imagistica epistolelor eminesciene. Curajul lui DCM este de a face o comparistică aplicată a acestei stilistici cu cea a celebrelor cupluri caragialiene şi să dezvăluie o similitudine şocantă. Explicaţia? Ştiam până acum că „vitrionul” caragialian a distrus un cuvânt, altminteri perfect nevinovat în sine, amor. Nimeni n-a putut să-l mai folosească de atunci, într-atât a fost acoperit de rizibil. Iată, vedem acum că un întreg limbaj, o întreagă stilistică aplicată ce pare a fi fost curentă în epocă şi deloc ridicolă, cum ne pare nouă astăzi, a fost aneantizată de corozivitatea satirei caragialiene. De aceea comparaţia între cele două tipuri de limbaj trebuie cu atenţie maximă contextualizată. Limbajul din scrisorile „Miţicului” către „Momoţel” nu atestă vreo obnubilare a inteligenţei, a simţului estetic şi a spiritului autocritic ale „hyperionului românesc”. Parafrazând zicerea celebră: discursul îndrăgostit îşi are legile lui de care Discursului în general nu-i pasă. Aceasta îmi pare a fi morala capitolului „Veronica, Mihai şi cuplurile caragialiene” şi a întregului portret dedus din această analiză efervescentă. În mod cu totul ciudat, cei care au strâmbat din nas în faţa limbajului din corpusul de scrisori inedite au cedat unei imagini prefabricate, în mod evident ar fi preferat un Eminescu citând pe fiecare pagină din Schopenhauer şi Buddha, dedându-se la vaste speculaţiuni filozofice despre neant şi iubire, abstrus, mohorât, pletoric şi „profund”. În loc de asta, au dat de abuzul de diminutive (deşi se ştie că asta este o lege a discursului amoros), de umori ghiduşe sau resentimentare, de exasperări terestre şi fiziologice. Este nepermis de frivol să-l considerăm pe poet mult mai „simpatic” dintr-o astfel de perspectivă? De altfel, unul dintre câştigurile acestei lecturi este o schimbare a opticii din care este privită şi Veronica Micle. Personaj mai complex decât „femeia fatală” sau indiferentă, obsedată să-l prindă pe poet în jugul marital, cu care ne-a obişnuit vulgata istoriei literare. „Dacă nu relaţionezi şi nu contextualizezi sistematic realităţile, toate frecventele alternanţe de ton – uneori de-a dreptul antipodice – ale corespondenţei, ea riscă să devină de-a dreptul aiuritoare” (p. 87).
Titlul unui capitol ne informează că există o frumuseţe a celor jenante. Asta după ce ni se atrăsese atenţia că nimic scandalos, la modul în care percepem noi lucrurile azi, nu răzbate din acest epistolar. „Nu ni se revelează cine ştie ce secrete arzătoare, vreo Veronică lesbiană, vreun Mihai impotent, vreun avort, vreun Eminescu agent secret al Vienei ş.a.m.d.” (p.39) Codul bunului simţ şi al discreţiei era păstrat în sec. XIX până şi în genul acesta de comunicare intimă. Limbajul aluziv era de rigoare. Tocmai în această baie de normalitate stă, până la urmă, satisfacţia majoră a lectorului atent la astfel de nuanţe. Şi aici se află şi sensul bucuriei evidente cu care autorul acestul portret din scrisori se apropie de subiectul său. Moda fadă şi precară intelectual a demitizării nu intră în discuţie aici, sigur că „imaginea” tradiţional-şcolară-bucolică-academică-ideologizată a poetului este serios zguduită, dar nu pentru a fi demartelată, ci pentru a fi îmbogăţită. Sublimul de pământ nu înseamnă împroşcarea îngerului cu noroi, ci modelarea terestrităţii sale fundamentale pentru a-i revela luminozitatea. Nu am citit de mult o carte atât de frumos (ce cuvânt rar folosit azi!) normală despre Eminescu.
Dan C. Mihăilescu are din plin acea „plaisir du texte”, este printre puţinii oameni pe care-i ştiu care după o viaţă de lecturi pantagruelice nu simte nici un pic de sastisire sceptică faţă de literatură,(sau cel puţin o maschează foarte bine), devorează în continuare cu o bucurie adolescentină (de aceea se şi adresează de foarte multe ori direct celor foarte tineri, inclusiv în această carte) cantitţi incredibile de texte şi-şi împărtăşeşte sinteza lor ultimă care este bucuria. De aici distanţa ironică faţă de „metodologii”, ceea ce nu exclude nicicum şi niciodată rigoarea în plierea pe text şi pe context. De altfel, jocul acesta de tip suveică face savoarea „stilului DCM”, alergarea neîncetată între cele mai neaşteptate texte şi contexte, ţesutul rapid la pânzăria textului mereu ca o plasă căreia tu, mai mult sau mai puţin ipocritul cititor, i te abandonezi cu voluptate. Omul din scrisori este omul din litere, contradictoriu şi adesea contrariant. Aşteptăm volumul despre Caragiale...
sâmbătă, 6 iunie 2009
Steinhardt
UN DESTIN FERICIT
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.
Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.
Uneori mîna este cea care citește. Mai bine zis, ea decide ce carte să impună ochiului. Oricine trăiește cu exercițiul cotidian al lecturii a cunoscut probabil această experiență, cînd mîna se întinde parcă singură, mînată de un impuls obscur, spre raftul bibliotecii și extrage de acolo o carte la care poți să juri că nu te gîndiseși cu o secundă înainte. O poți răsfoi doar, cu oarecare uimire, sunt cărți pe care uitaseși că le ai, sau te poți adînci în lectură ca și cînd ai citi-o prima oară, fără să o mai poți lăsa din mînă. Poți chiar descoperi o carte pe care nu ai citit-o (o adevărată bibliotecă este cea în care se găsesc suficiente cărți necitite) încă. O astfel de experiență am retrăit recent cu Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt. Prins de cu totul alte urgențe, m-am trezit că întind mîna și scot din raft cartea. Nu ediția de la Dacia, din 1991, aceea greu manevrabilă din cauza (re)citirilor succesive și a multor mîini prin care a trecut. Ci noua ediție din seria elegantă de Opere de la Polirom. Lectura nouă în care m-am angajat a fost neașteptat de plină de surprize. Punctele de interes mi-erau acum altele decît la prima lectură, aceea cu intensitatea unui șoc. Chiar am fost surprins să constat cât de diferite sunt acum accentele interesului meu. Atunci: 1. memorialistica de închisoare era încă la începuturile ei editoriale, între timp s-au umplut cîteva rafturi. Citeam cu fervoare și furie, cu mirare și oroare despre detaliile gulagului românesc. O lume nouă apărea din subterane. 2. Tema convertirii religioase era pentru prima oară reprezentată la un nivel magistral în literatura noastră. Și 3. Modul lui Steinhardt de a scrie despre creștinism era (și este) de o mare originalitate dar fără a depăși rigoarea dogmatică ortodoxă. Nu avea nimic din rigiditatea limbajului bisericos. Acum, putem înțelege textul Părintelui Nicolae de la Rohia printr-o mult mai detaliată contextualizare. Avem mult mai multe informații, cel puțin despre punctele 2 și 3.
În răstimpul re-lecturii Jurnalului am găsit și cumpărat și monografia lui George Ardeleanu N. Steinhardt și paradoxurile libertății. Editura Humanitas, 2009. Cartea concurează de pe acum la titlul de cea mai bună lucrare de istorie literară a anului. Steinhardt merita fără îndoială o astfel de monografie. Cel puțin trei dintre calitățile scrisului lui Steindardt sunt de regăsit ca un omagiu la monografistul său: erudiția, curajul și libertatea de gîndire. Spuneam despre noua lectură a jurnalului că a mutat accentele. Acum putem privi figura culturală a lui Steinhardt într-o complexitate puțin evidențiată pînă acum. Este ceea ce face George Ardeleanu. Avem un portret exact și nuanțat al generației interbelice dar și al epocii istorice postbelice. Este o hagiografie modernă. Sensul cuvîntului, atenție, nu este acela de encomion ci „doar” viață de sfînt. Șansa paradoxală (Cioran, Țuțea, Paleologu, Steinhardt, excepționali artiști ai gîndirii paradoxale; un alt numitor comun al generației?) a creștinismului în a doua jumătate a veacului XX a fost o recădere în catacombe. O posibilitate a martirajului în împrejurările mărturiei creștine a renăscut. Cum spunea un răposat patriarh: nu am avut curaj să fim martiri. Și totuși, cîți martiri am avut... Încă nesanctificați. Pentru că au reapărut catacombele și chinurile cu care este obișnuit oricine a citit o viață de sfînt.
Steinhardt intră în pușcărie, pe lîngă aspirinele din buzunar, cu două bagaje esențial: o vastă cultură bine asimilată dar și o armătură morală solid construită. Credința este inițial mai mult o tînjire, o căutare de sine și de temeiuri. Pușcăria ia și ultima cîrpă de pe ochi. Tot jurnalul se constituie astfel ca o predică. O predică adevărată în care cuvîntul și fapta una sunt. Nu știu în ce raport numeric se află în jurnal citatele scripturale față de acelea culturale, aș crede intuitiv că acestea din urmă sunt mai numeroase. Este de văzut aici unul dintre temeiurile gândirii teologice a părintelui Nicolae. El percepe pretutindeni Întruparea, iar în cultură calea cea mai bogată spre revelație. Are spiritul într-o continuă alertă, în perpetuă stare de veghe pentru a descoperi lumina cîte unui înțeles parabolic creștin într-un film, într-o carte, într-o scenă istorică, într-o replică memorabilă și mai ales în experiența limită carcerală. Aceasta nu are decît în subsidiar înțeles politic ori istoric, ci în primul rînd unul religios, de pat germinativ al revelației.
În acest sens nu trebuie privită ca o frivolitate compoziția atît de pretențioasă, atent migălită, polifonică, a jurnalului. Ea ține nu de vreun estetism sau de orgoliu auctorial, este tot o reverență inteligentă și politicoasă adusă credinței. I s-ar părea o jignire să scrii plicticos și comun despre Întrupare, Evenimentul unic al istoriei. Cînd îi citim predicile adunate în Dăruind vei dobîndi, găsim aceeași deloc frivolă și profund respectuoasă atenție acordată formei, trimiterii culturale. Grozăvia destinului prin care a trecut, felul în care tace Jurnalul despre anumite lucruri (la fel de importante ca și cele pe care le dezvăluie) sunt fapte secundare, sau doar cadru prin care se străvede Sensul existenței care este credință și este libertate. Steinhardt nu scrie despre fericire și despre libertate, ci scrie fericit și liber. Are un cult al prieteniei, nu numai oamenii îi sunt prieteni, și despre cărți scrie cu fervoare asumată, nu se simte nici un strop de obligație, ci, ajutat și de memoria excepțională (n-a observat nimeni, din cîte știu, că reprezentanții de seamă ai mirabilei generații se bucurau cu toții de o memorie remarcabilă, un adevărat numitor comun, să fie rodul sistemului de învățămînt de atunci, e de gîndit...), cărțile citite, de la un roman polițist la Frații Karamazov îi sunt parteneri, de banchet de idei, taifas, de platonician symposion. O altă observație ținînd tot de rădăcini, mai lesne de evidențiat în cazul lui Steinhardt (după un eșec de integrare în sinagogă) este faptul că el ajunge la credință sprijinit de o armătură morală impecabilă. Extraordinarul personaj care este tatăl său, cu replicile-i memorabile, este o mărturie în acest sens.
Literatura concentraționară se constituie, în ultimele două decenii mai ales, într-o nouă cortină, de hîrtie, care desparte Estul de Vest. Estul are în plus o experiență al cărui grad de atrocitate și coborîre în subuman este necunoscut Occidentului. Și, în plus, este de nepovestit. Oricît de bogată ar fi literatura Gulagului, începînd cu textul fondator, Arhipelagul Gulag, vesticii nu pot crede. Este ceva normal, nici generațiile mai noi din est nu o cred. Sună atît de neverosmil ceea ce s-a întîmplat... Este aici una dintre explicațiile faptului că frivolul jurnal al lui Sebastian s-a bucurat de un atît de mare succes, vorbea despre lucruri cunoscute, în vreme ce mult mai profundul jurnal al lui Steinhardt nu a atins asemenea cote de interes internațional. Inenarabila experiență a lagărului comunist (mă refer și la cel mic și la cel extins la dimensiunile țării întregi), această experiență în plus a unei jumătăți de continent a rămas incomuncabilă. Steinhardt nu este un naiv, are intuiții istorice tulburător de exacte, dacă le privim din perspectiva timpurior de azi. Tocmai pentru că vin din partea știutorului, a celui care a trecut neorbit cele două praguri ale secolului.
Restituirea operei lui Steinhardt, om forjat în interbelic dar împlinit ca destin în teribila perioadă de după 1945, ne pune dinainte unul dintre cele mai rotunde destine ale culturii române. Îmbinarea dintre religiozitate și informația culturală de ultimă formă (nu numai literar-filozofică, ci și științifică) este foarte rară în românica, unde cele domenii apar în genere strict separate. Steinhardt este un inclasabil în literatura noastră. El face cît o categorie, este o mulțime cu un singur element. Multe invidii va fi stîrnit faptul că numele lui a fost cel amintit la istorica vizită a Papei Ioan Paul al II-lea. Dar puțini vor fi luat seama de ce. El însuși un spirit nerigid, liber, dincolo de canoane, dar riguros, Suveranul Pontif sugera astfel, poate, extrem de subtil, calea pe care ar trebui să o apuce o ortodoxie care vrea să fie cea „dreaptă”, dar să fie și în dialog cu vremurile. Pe de altă parte, pentru o societate (incluzînd aici și o mulțime de literați, oameni de cultură, așa zicînd liber cugetători) în care ortodoxia este echivalentă cu cazul Tanacu, Steinhardt este o piatră de poticnire. Nu poate fi ignorat nici de literați, nici de credincioși. Scriind la modul entuziast, sărbătoresc, pe care și l-a făurit, el nu face critică literară propriu-zisă, dar nici limbajul în care își comunică teologhisirea nu este cel comun bisericesc. Această situare frontalieră a monahului de la Rohia deschide o vedere spre un nou continent cultural, încă neexplorat în cultura autohtonă. Monografia lui George Ardeleanu are două calități mai greu de reunit: înțelege foarte bine epoca (nu am citit multe lucrări care să o descrie mai adecvat), și are curajul de a spune direct lucruri pe care mulți le tac. Prin apelul insistent la citate din toate etapele și toate compartimentele tematice ale operei lui Steinhardt, autorul monografiei arată tocmai cum se construiește un om punte peste două epoci. Nu întîmplător cuvîntul cheie, aflat și în titlul monografiei este libertate. Citească-se capitolul Cîteva teme steinhardtiene (și tot atîtea aproximări). El fixează în cîteva pagini ideile forță ale operei steinhardtiene.
Cu alte cuvinte, Jurnalul fericirii, nu îmi pare o carte doar despre trecut, despre marea ruptură în condiția umană care este comunismul, ci și una despre o dimensiune lipsă a construcției culturii autohtone, cea a religiosului. În urma acestei serii de Opere și a monografiei lui George Ardeleanu, Steinhardt încetează de a mai fi un caz oarecum pitoresc, tinde să devină un instaurator de paradigmă.
joi, 30 aprilie 2009
Expoziție
POTIRUL CU OTRĂVURI COLORATE
Intrarea în expoziţia pictorului Ştefan Pelmuş, găzduită de exelenta şi foarte selectiva Galerie MAV din Câmpina, este programată să declanşeze din primul moment şocul. Impactul cu violenţa culorilor tari şi a formelor aşezate astfel încît să dea senzaţia de rotaţie (timp, cadran), de vertij, trezeşte ochiul din amorţirea cotidianului. Mesajul ei nu se vădeşte însă din prima, necesită o acomodare, o reflecţie, o întîrziere în materia simbolurilor, s-a vorbit despre o amalgamare a formelor şi a culorilor în tehnică suprarealistă. Libertatea imaginativă de combinare a formelor, liniilor, suprafeţelor şi culorilor, un anume hieratism al perpespectivei plate, fără volum, depărtînd textul tabloului de mimesisul realist, prospeţimea culorilor sunt cîteva elemente care justifică din plin o asemenea încadrare. De ar fi să mă joc infantil cochet cu vorbele aş spune că avem de-a face, mai degrabă, de un pre-realism. Pentru că este vorba de o pictură simbolică, deloc iconografică, în sensul de reproducere a unei imagini pre-date, senzoriale, iar simbolul a fost înaintea realităţii care din el pogoară. Aici mi s-a părut a fi lecţia creştină originară a acestor tablouri pe tema Potirului. După ce îşi revine din acest prim şoc al culorii tari, contururilor ferme şi suprafeţelor care te invadează cu întrebări, ochiul poate odihni în calmul repetitivului, serialului, lait-motivului. Care toate tot spre zona sacralului ne trimit. Un inventar rapid ne arată: potirul, plin cu sînge, peştele cristic, pasărea (cu aspect neliniştitor de Horus hieroglific), crucea, arborele vieţii, „boldul” („Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea” 1 Corinteni 15), viţa de vie, piroanele de pe cruce, coarnele din iconografia tradiţională a Celui Rău, totul scăldat într-un mediu care evocă fluiditatea, nişte „forme” inclasificabile, alungite, ca dintr-un spaţiu submers, acvatic, sugerînd o perpetuă Geneză.
Pictură abstractă, de bună seamă, dar un abstracţionism care nu îşi pierde nici un moment legătura cu sensul iniţial al simbolului. Simbolul nu este în fond altceva decît limbajul abstractului. Vagile forme umanoide care apar ici şi colo sunt doar pre-formări, căutări ale Modelului iniţial din care s-a ales forma celui făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Non-figurativul este unul al timpului în care binele şi răul nu s-au ales încă precum grîul de neghină. Culoarea mă trimite cu gîndul la prospeţimea naturală a desenelor amerindiene, dar şi a picturii noastre naive precum a crucilor de la Săpînţa. Sunt culori ale bucuriei naşterii, dar acest lucru nu exclude tragicul, spaima, păcatul. Căci potirul nu este doar Sfântul Graal, ci şi cel care aduce moartea („Ava Părinte, toate sunt cu putinţă ţie, treci de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce voiesc eu ci ceea ce voieşti tu” - Marcu 14.36). Vioiciunea psihedelică a culorilor nu înseamnă refugiu din realitate într-o lume a dez-articulării psihice, ci aderenţă la un spaţiu precis decupat simbolic. Precizia geometrică a scandării spaţiului exclude vagul oricărui „extaz” provocat de romantica „dereglare a tuturor simţurilor”. Dacă potirul implică evident questa, căutarea, atunci orientarea este obligatorie. Poate de aceea secvenţele spaţiale ale multora dintre tablouri trimit la o subliniere a punctelor cardinale. Mă gîndeam la unul dintre cele mai frumoase titluri de cărţi din cultura noastră: Puncte cardinale în haos. Un fel de busole simbolice care duc la Graalul ascuns al sîngelui nemuririi (roşul sîngelui este, de altfel, culoarea predominantă, alături de culorile tradiţional iconografice: albastru, auriu, verde). Tablourile sunt caroiate uneori în ecrane, cum se spune în limbaj computeristic, implicînd un anume tip de lectură a textului pictural. Destul de asemănătoare cu aşezarea, tot la fel de riguros respectînd o sintaxă spaţială şi simbolică, a picturii bisericeşti. Iar repetarea în diferite registre canonice a aceloraşi teme şi motive construieşte efectul contrapunctic al expoziţiei ca act vizual total.
O problemă pe care citirea acestor exerciţii de căutare a esenţei din Vasul Sacru o pune în fiecare tablou este cea a răului. Dacă tensiunea dintre decupajul geometric al spaţiului şi fluiditatea amorfică, ovoidală a figurilor, totul pe un fond net, este mai uşor de ghicit, sîngele mereu implicat în conţinutul picturii nu este numai cel răsumpărător, ci şi cel al sacrificiului sau al crimei fondatoare. Golemul aşteaptă. Ceea ce pare la o primă privire vioiciune, poate fi şi un avertisment. Sîngele strigă din părinţi, strigă de pe pereţi. Din acest punct de vedere, ex-punerea este puternic neliniştitoare. Ambiguitatea oricărui simbol, ştim asta bine de la Eliade, permite interpretări diametral opuse, rigoarea sintaxei, convergenţa contextelor rituale dau de fiecare dată sensul, în convergenţa contrariilor. Aici, programul iconografic desprins de cadrul cultic are libertatea estetică de a combina formele într-un mod pur aluziv cu singura presiune a imaginativului care nu este bîntuire, ci rigoare. Binele şi răul nu sunt separate, ci bine mestecate una în alta. Greu discernabile. În vremurile noastre post-sacrifiale Graalul nu mai este căutat de nimeni. De aceea lipseşte eroicul, energia căutării, băutura vieţii ţi se îmbie să o guşti ca pe o dulce otravă.
Citirea acestor picturi presupune un fel de antrenament poetic. Metafora picturală serială este una despre spaţiul sacru. Nu ilustrativă, ci instaurativă. Privirea nu se odihneşte, pare mereu purtată de un fel de fugă către sensul marilor obiecte din interior, dar şi al semnelor „mărunte”, bizare, ca un fel de ornamente misterioase, care populează acest spaţiu. Aceasă expoziţie programatică a lui Ştefan Pelmuş este un adevărat eveniment cultural într-o urbe care trăieşte prea mult din amintirea excelenţei sale culturale şi prea puţin prin excelenţa prezentului, şi asta printr-o iniţiativă strict privată. De luat aminte.
Christian crăciun
Intrarea în expoziţia pictorului Ştefan Pelmuş, găzduită de exelenta şi foarte selectiva Galerie MAV din Câmpina, este programată să declanşeze din primul moment şocul. Impactul cu violenţa culorilor tari şi a formelor aşezate astfel încît să dea senzaţia de rotaţie (timp, cadran), de vertij, trezeşte ochiul din amorţirea cotidianului. Mesajul ei nu se vădeşte însă din prima, necesită o acomodare, o reflecţie, o întîrziere în materia simbolurilor, s-a vorbit despre o amalgamare a formelor şi a culorilor în tehnică suprarealistă. Libertatea imaginativă de combinare a formelor, liniilor, suprafeţelor şi culorilor, un anume hieratism al perpespectivei plate, fără volum, depărtînd textul tabloului de mimesisul realist, prospeţimea culorilor sunt cîteva elemente care justifică din plin o asemenea încadrare. De ar fi să mă joc infantil cochet cu vorbele aş spune că avem de-a face, mai degrabă, de un pre-realism. Pentru că este vorba de o pictură simbolică, deloc iconografică, în sensul de reproducere a unei imagini pre-date, senzoriale, iar simbolul a fost înaintea realităţii care din el pogoară. Aici mi s-a părut a fi lecţia creştină originară a acestor tablouri pe tema Potirului. După ce îşi revine din acest prim şoc al culorii tari, contururilor ferme şi suprafeţelor care te invadează cu întrebări, ochiul poate odihni în calmul repetitivului, serialului, lait-motivului. Care toate tot spre zona sacralului ne trimit. Un inventar rapid ne arată: potirul, plin cu sînge, peştele cristic, pasărea (cu aspect neliniştitor de Horus hieroglific), crucea, arborele vieţii, „boldul” („Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte? Boldul morţii este păcatul şi puterea păcatului este Legea” 1 Corinteni 15), viţa de vie, piroanele de pe cruce, coarnele din iconografia tradiţională a Celui Rău, totul scăldat într-un mediu care evocă fluiditatea, nişte „forme” inclasificabile, alungite, ca dintr-un spaţiu submers, acvatic, sugerînd o perpetuă Geneză.
Pictură abstractă, de bună seamă, dar un abstracţionism care nu îşi pierde nici un moment legătura cu sensul iniţial al simbolului. Simbolul nu este în fond altceva decît limbajul abstractului. Vagile forme umanoide care apar ici şi colo sunt doar pre-formări, căutări ale Modelului iniţial din care s-a ales forma celui făcut după chipul şi asemănarea Domnului. Non-figurativul este unul al timpului în care binele şi răul nu s-au ales încă precum grîul de neghină. Culoarea mă trimite cu gîndul la prospeţimea naturală a desenelor amerindiene, dar şi a picturii noastre naive precum a crucilor de la Săpînţa. Sunt culori ale bucuriei naşterii, dar acest lucru nu exclude tragicul, spaima, păcatul. Căci potirul nu este doar Sfântul Graal, ci şi cel care aduce moartea („Ava Părinte, toate sunt cu putinţă ţie, treci de la mine paharul acesta, însă nu ceea ce voiesc eu ci ceea ce voieşti tu” - Marcu 14.36). Vioiciunea psihedelică a culorilor nu înseamnă refugiu din realitate într-o lume a dez-articulării psihice, ci aderenţă la un spaţiu precis decupat simbolic. Precizia geometrică a scandării spaţiului exclude vagul oricărui „extaz” provocat de romantica „dereglare a tuturor simţurilor”. Dacă potirul implică evident questa, căutarea, atunci orientarea este obligatorie. Poate de aceea secvenţele spaţiale ale multora dintre tablouri trimit la o subliniere a punctelor cardinale. Mă gîndeam la unul dintre cele mai frumoase titluri de cărţi din cultura noastră: Puncte cardinale în haos. Un fel de busole simbolice care duc la Graalul ascuns al sîngelui nemuririi (roşul sîngelui este, de altfel, culoarea predominantă, alături de culorile tradiţional iconografice: albastru, auriu, verde). Tablourile sunt caroiate uneori în ecrane, cum se spune în limbaj computeristic, implicînd un anume tip de lectură a textului pictural. Destul de asemănătoare cu aşezarea, tot la fel de riguros respectînd o sintaxă spaţială şi simbolică, a picturii bisericeşti. Iar repetarea în diferite registre canonice a aceloraşi teme şi motive construieşte efectul contrapunctic al expoziţiei ca act vizual total.
O problemă pe care citirea acestor exerciţii de căutare a esenţei din Vasul Sacru o pune în fiecare tablou este cea a răului. Dacă tensiunea dintre decupajul geometric al spaţiului şi fluiditatea amorfică, ovoidală a figurilor, totul pe un fond net, este mai uşor de ghicit, sîngele mereu implicat în conţinutul picturii nu este numai cel răsumpărător, ci şi cel al sacrificiului sau al crimei fondatoare. Golemul aşteaptă. Ceea ce pare la o primă privire vioiciune, poate fi şi un avertisment. Sîngele strigă din părinţi, strigă de pe pereţi. Din acest punct de vedere, ex-punerea este puternic neliniştitoare. Ambiguitatea oricărui simbol, ştim asta bine de la Eliade, permite interpretări diametral opuse, rigoarea sintaxei, convergenţa contextelor rituale dau de fiecare dată sensul, în convergenţa contrariilor. Aici, programul iconografic desprins de cadrul cultic are libertatea estetică de a combina formele într-un mod pur aluziv cu singura presiune a imaginativului care nu este bîntuire, ci rigoare. Binele şi răul nu sunt separate, ci bine mestecate una în alta. Greu discernabile. În vremurile noastre post-sacrifiale Graalul nu mai este căutat de nimeni. De aceea lipseşte eroicul, energia căutării, băutura vieţii ţi se îmbie să o guşti ca pe o dulce otravă.
Citirea acestor picturi presupune un fel de antrenament poetic. Metafora picturală serială este una despre spaţiul sacru. Nu ilustrativă, ci instaurativă. Privirea nu se odihneşte, pare mereu purtată de un fel de fugă către sensul marilor obiecte din interior, dar şi al semnelor „mărunte”, bizare, ca un fel de ornamente misterioase, care populează acest spaţiu. Aceasă expoziţie programatică a lui Ştefan Pelmuş este un adevărat eveniment cultural într-o urbe care trăieşte prea mult din amintirea excelenţei sale culturale şi prea puţin prin excelenţa prezentului, şi asta printr-o iniţiativă strict privată. De luat aminte.
Christian crăciun
miercuri, 25 martie 2009
Copiii şi computerul
CITITUL ŞI TASTATUL
Pentru că fiecare dezbatere are nevoie şi de celălat punct de vedere, mă situez în postura lui Gică Contra, încercând să aduc cel puţin câteva argumente împotriva fetişului contemporan care se numeşte computer şi a utilizării lui excesive în procesul de învăţare. Cel puţin a umanioarelor. Nu spun proces educativ, pentru că acolo chiar îi reneg orice utilitate, ba chiar îl consider profund nociv. Ţin să precizez că nu o fac din perspectiva bătrânului speriat de nou, ci a unuia care petrece (prea) multe ore pe zi la tastatură şi nu numai pentru a o folosi ca maşină de scris, şi chiar aceste gânduri le scriu cu laptopul pe genunchi.
Trebuie să vă mărturisesc sincer că eu îmi imaginam profesorii de română ca alcătuind un fel de falangă de luptă împotriva transformărilor ireversibile în plan psihic şi moral pe care le produce computerul. Am folosit în analiza mea ideile dintr-o carte care a făcut vâlvă a filozofolui italian Giovanni Sartoris care, deşi se referă la televiziune, poate aduce multe sugestii despre ravagiile pe care le produce la nivelul psihologiei limbajului „ecranul global”, după expresia lui Lipovetsky. Dar cel mai mult am folosit experienţa proprie din contactul cu copilul recent, copilul videns. Pe scurt, teza mea este că, dincolo de valoarea unui instrument care să mă ajute să câştig timp: să proiectez repede o schemă, o imagine, o secvenţă de film, computerul trebuie înlăturat cu încăpăţânare din ora de literatură. O a doua precizare, nu mă voi referi strict la instrumentul numit computer, ci, mai amplu, la un anume mod de gândire asupra omului şi a instruirii care este colorat sumbru de mentalitatea computeristică. Trăim într-o civilizaţie a imaginii în care cuvântul devine subordonat. Ca atare, lteratura ăşi pierde rolul axial pe care l-a avut atâtea secole în formarea omului. Asta presupune o schimbare radicală a însăşi condiţiei umane, a modului de funcţionare a minţii, a scărilor de valori. Cred că suntem de acord că unul dintre rosturile noastre fundamentale, probabil ultimul care ne-a mai rămas, ca în 451 gr F, este să apărăm lectura. Adică acel proces tradiţional de citire discontinuă, de la stânga la dreapta, rând după rând, pagină după pagină, recitind dacă e cazul... dând pagini înapoi, acest proces care dezvoltă anumite capacităţi şi anume porţiuni ale creierului. Ei bine, copilul videns dezvoltă cu totul alte capacităţi, unul dintre primele obiecte pe care învaţă să le mânuiască fiind telecomanda şi butonul de start al computerului. El este profund modificat până la nivelul fiziologiei percepţiei, al proceselor cognitve, al raportării la realitate şamd. Ca să dau un exemplu extrem, un astfel de copil videns, este autorul recentului măcel dintr-o şcoală din Germania pe care l-a efectuat, se pare, „ca să se distreze”.
Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvînt: catastrofă. Sondajele serioase de tip PISA, TIMSS, PIRLS ne situază pe locuri ultime, cu o pantă abrupt descrescătoare de la un sondaj la altul, cu diferenţe incredibile între şcolile bune şi cele slabe. Elevii noştri au mari dificultăţi în a pricepe un mesaj scris sau oral, în a construi un text coerent, în a percepe un text de o anumită lungime etc. Cauzele sunt numeroase, nu intră în tema discuţiei noastre, voi încerca să prezint aici doar acele cauze „computeraţioniste”. Mai ales că nu am văzut nicăieri analize oficiale care să pornească de la recunoaşterea francă a acestei realităţi. Iată, de pildă, ni se spune în documentele noastre didactice (concepute într-un eurolimbaj de lemn imposibil de digerat, un adevărat atentat la limba română în paranteză fie spus) că studiul limbii şi literaturii române se face din perspectivă comunicaţională. Este prima cărămidă la temelia dezastrului. Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii. Deci nu perspectiva estetică, nu o scară de valori umane trebuie să-şi însuşească elevul, ci un biet vehicul de comunicare. Scuzaţi-mă, dacă pui asta pe primul plan, atunci elevul nu mai are nevoie să citească nici Eminescu, nici Shakespeare, nici Război şi Pace, nici Doamna Bovary. Paradoxul face ca, pe vremea când finalităţile obiectului erau altele, de natură estetetică şi culturală, elevii să aibă o capacitate de comunicare mult mai mare, tocmai pentru că îşi însuşeau prin lectură bogată şi diversă o limbă bogată şi elastică, decât a celor de azi, instruiţi după acest pragmatism, utilitarism de foarte joasă întemeiere filozofică. Este simplist să considerăm că PC-ul este dăunător doar pentru că le ocupă timpul copiilor şi nu mai au timp de lectură. Nu este deloc clar că, interzicîndu-le copiilor abuzul de televizor şi computer, în timpul rămas se vor dedica lecturii. Studii serioase de psihologie apărute în Franţa sau America arată că în general tinerilor, a căror minte este structurată pe mesaje de tip mess ori sms, le este foarte greu să proceseze un text de dimensiuni mai ample, necum un roman. Pur şi simplu creierul lor este construit altfel. Aici este nexusul chestiunii. Trebuie să-i obişnuim pe copiii videns cu astfel de texte ample. Cu mesaje continue, nu discontinue. Cu filme lungi, neîntrerupte de reclame, nu cu clipuri. În aceeaşi ordine de idei, la orice inspecţie, dacă profesorul vorbeşte mai mult de 5 minute este apostrofat. Ca şi cum, exerciţiul de a urmări un mesaj oral de, să zic, 15 min, şi de a-i surprinde în scris ideile (luatul de notiţe) nu ar fi esenţial pentru elevi. În occident se studiază temeinic retorica, se pune accentul pe dezbatere, nu este deloc abhorată expunerea ca metodă didactică. Exemplu: elevă bună din clasa a X-a, citeşte curent chiar şi în italiană: ai citit Harap Alb? Răspuns: Nu, este prea lung şi într-un limbaj greoi. Suntem aici într-un cerc vicios din care eu unul nu văd ieşire. L-aş dori îndelung dezbătut şi analizat în toate întâlnirile noastre de specialitate. Pe de o parte, majoritatea textelor din manuale au o anume vechime, sunt într-o limbă inaccesibilă elevilor noştri, promovează valori „rurale”, în afara prestigiului „cultural” (pun ghilimele tocmai pentru că motivaţia de a-i învăţa pe cronicari de exemplu este foarte greu de aflat în actualul context) nu au nimic să-i atragă pe elevii videns, pe de altă parte, dacă încercăm să le introducem texte contemporane, gen Poema Chiuvetei, Familia Popescu, Muzici şi faze, ne lovim de lipsa unui bagaj minim, un backgrund cultural şi literar care face aceste texte la fel de incomprehensibile ca unul al unui cronicar. Observaţie adiacentă privind ultimul titlu: am dat romanul să fie citit unor elevi dintr-o clasă extrem de slabă. Reacţia lor a fost de uimire faţă de limajul fără perdea, deşi evident ei vorbesc cu mult mai colorat. Semn al unei formaţii inconştiente după care literatura trebuie să ne prezinte lucruri „frumoase”.
Un lucru de care ne plângem cu toţii, de la profesorii de liceu la cei univesitari, este nivelul tot mai precar al cunoaşterii limbii române. Toţi dăm vina pe profesorii din ciclul precedent. În fapt, tot sistemul este profund viciat. Cunosc tineri la 30 de ani, absolvenţi de umanioare, (de la ceilalţi e şi greu să mai ai pretenţii) cu studii serioase în universităţi străine, care folosesc o limbă fadă, complet lipsită de plasticitate, aseptică şi redusă la strictul necesar informativ. Se vorbeşte şi se scrie mizerabil în toate mediile, (chiar unii tineri scriitori lăudaţi nu prea ştiu bine româneşte), ortografia nu mai are nici un preţ pentru că messul nu impune nici o ortografie, este aproape imposibil să-i convingi pe unii elevi să nu scrie cu prescurtări în teză, cei mai mulţi se află în imposibilitate de a construi spontan o propoziţie cu mai mult de cinci cuvinte, ca să nu mai vorbesc de fraze complicate. Sărăcia vocabularului, care înseamnă şi o sărăcie a gândirii, nu este singura hibă, şi mai gravă este sărăcia expresiilor idiomatice care, vorba lui Eminescu, fac bogăţia unei limbi. Acestea practic au dispărut, afară de cele argotice ele nu mai apr în limbajul cotidian. Toate testările pe care le-am dat în acest sens au dat rezultate foarte proaste. În acest sens, de exemplu, Creangă sau Caragiale devin scriitori obscuri, fondul idiomatic al operei lor nemaiputând fi descifrat. În fond, noi ne împingem elevii spre o situaţie schizoidă: 99% din timp ei folosesc un alt limbaj şi un alt set de valori decât acelea pe care vrem să le impunem noi la orele de literatură şi chiar decât acelea pe care le cere societatea pentru care ni se cere să-i pregătim. Valorile pe care le impune Ecranul nu pot fi combătute de valorile Cărţii, câtă vreme programa însăşi reduce cartea ca produs cultural la un simplu suport pentru „texte”. Dacă acceptăm ca pe o axiomă celebra afirmaţie a lui Marshall Mc Luhan după care Mediul este mesajul, atunci mesajul spus de computer este unul singur: Eu sunt Totul, nu există nimic altceva în afara mea. Ce mesaj transmite cartea, ca mediu? Mi-e foarte greu să spun. Exemplu: clasă a 9/a intrată, datorită ideii nefericite a tezelor unice, cu medii în jur de 8. Cu 2-3 excepţii, elevii recunosc că nu citesc niciodată o carte. Că n-au învăţat decât comentariile. Mulţi dintre elevi au mari dificultăţi de lectură, ca să nu mai vorbesc de înţelegerea unui mesaj literar simplu, cum ar fi prima pagină din Moromeţii. În aceste condiţii, degeaba studiem schema funcţiilor limbajului şi perspectivele narative.
Copilul videns, aceasta este o altă consecinţă, are o foarte mare dificultate de a construi, înţelege şi manipula noţiuni abstracte. În lipsa lecturii, trăind doar în mediul televizual şi virtual, capacitatea lui de abstractizare este minimă. Şi, fiindcă nu sunt utile, asemena noţiuni sunt discret date la o parte. Iar cultura generală este nomina odiosa. E bine ştiut că Google poate fi foarte util la o informaţie bogată şi rapid căpătată, dar nu oferă cultură. În fond, însuşi efortul de a căuta o informaţie într-o carte, într-o enciclopedie, este un gest cultural fundamental. Scutindu-ne de acest efort, Google ne de-culturalizează. Internetul înseamnă informaţie,(dar la conservă) dar pentru selectarea informaţiei e nevoie de cultură, care vine din altă parte. Ar fi nevoie de o ecologie a informaţiei, de o hrană informaţională curată, fără Eurile netului, naturală, adică obţinută din accesul direct la carte, care să elimine copiii videns, obezi informaţional. Studiile serioase arată că elevii născuţi într-o casă cu cel puţin 100 de cărţi au în medie rezultate mult mai bune decât ceilalţi. Aici trebuie lucrat.
Sistemul nostru de predare a literaturii este importat, ca o tipică formă fără fond, după cel francez, fără, evident, toate articulaţiile aceluia care îl fac acolo funcţional într-o literatură incomparabil mai bogată. Eliminarea criteriului istoric din predarea literaturii a dus la confuzii greu de imaginat. Exemplu: întrebare pe mess de la elevă clasa a XI-a, dintre elevele foarte bune. Domnule profesor, pot să-l trec pe Arghezi la Junimişti? Mutarea accentului în predarea literaturii de la conţinuturi pe structuri (dez-umanizarea) duce la asemenea confuzii. În Franţa Tzvetan Todorov a scris un studiu incisiv despre acest proces. De această hibă ţine şi mania grilelor şi a baremurilor. Se încearcă o formalizare a ceea ce nu poate fi formalizat. Asta în căutarea unei utopice obiectivităţi. Care nu înseamnă decât tot alungarea omului din literatură. Exemplu: să presupunem că elevului i se dă la examen Plumb de Bacovia, cu baremul aferent. Dacă găsim un elev care a citit mai mult şi ne propune interpretarea după care „amorul” este poezia, iar poemul întreg este o artă poetică? Ce face corectorul, pentru că evident lucrarea nu se încadrează în barem? Să ne uităm cum este formulat subiectul de argumentare de la bacalaureat. Este mai important să fie folosite expresiile sacrosante: eu cred că, după părerea mea....dar câte dintre textele respective se constituie în reale păreri personale? Iar grila, ţinând tot de această maladie computeristă, distruge pur şi simplu exprimarea. Revenind la francezi, să vedem ce nu am luat de la ei. Exemple: căutam (bineînţeles pe net) acum doi, trei ani să văd ce s-a scris la ei despre un roman recent, ce tocmai fusese tradus în româneşte. Era un roman de tipul căutarea urmelor unui personaj absent, o fetiţă evreică dispărută în timpul războiului din Paris. Ei bine, dau peste situl unui liceu unde găsesc romanul ca subiect de teză. Reţineţi era vorba la momentul respectiv despre un roman abia apărut, cu minime şanse ca vreun elev să-l fi citit deja. Se dădea incipitul care era un anunţ la mica publicitate – „s-a pierdut fată în vârstă de” etc...- şi se cerea să se construiască diverse continuări: roman realist, psihologic, aventuri, poliţist, de moravuri, de analiză, existenţial etc. Ne permit nouă programa, sistemul, nivelul elevilor, principiile de evaluare, asemenea răsfăţuri didactice? Alt exemplu cu no comment: subiect dat la bacalaureat, acum câţiva ani, la modulul de eseu: argumentaţi dacă poezia vă apropie sau vă îndepărtează de realitate. Atât. Am dat aceste exemple pentru a vedea că, într-un spaţiu cu tradiţie culturală, efectele computeristicii pot fi combătute cu o bună aşezare a sistemului educativ. Ceea ce nouă ne lipseşte la nivel de principiu.
Cu alte cuvinte, NGA (Noua Generaţie Autistă), cum o numesc eu, este prizoniera ecranelor (televizor + computer + mobil + Ipod), a unor modele sociale şi familiale care o îndepărtează radical de lectură. Modelul uman pe care inclusiv documentele şcolare îl promovează este Reuşitul în viaţă, în carieră. Ce contrapunem acestor modele, noi profesorii de română? Şi cu ce eficienţă? Nimic. Ecranul nu apropie, ci desparte în mod radical. Raportul maestru – discipol (esenţial în studiul umanistic, şi nu numai) este înlocuit de lumina rece a ecranului. Umanul ca atare este discret îndepărtat din materia noastră. De aceea ni se impune să discutăm până la un nivel total inutil pentru elevii de liceu chestiuni de perspectivă narativă în romanele lui Camil Petrescu şi mai deloc problema geloziei, a eşecului în dragoste etc. Ar trebui să ne străduim să-l smulgem pe elev din faţa ecranului şi să-i aducem în faţă fiinţa din carne a profesorului şi fiinţa de hârtie a pesonajului şi fiinţa de spirit a limbajului. Să spunem NU profesorului redus la un simplu manipulator de tastatură (că tot am desfiinţat şi arhaica, inutila, blamabila dirigenţie, al cărui biet nume devenise de mult odios pedagogilor de şcoală nouă videns din minister). Nu trebuie să ne plângem că NGA suferă de o acută lipsă de modele, curricula umanistă însăşi le respinge, lăsându-le să fie construite de televiziuni şi jocurile pe calculator. Să ne amintim cu câtă frenezie erau citite revistele literare în perioada interbelică de către elevii de liceu, ca să nu mai zic în toate mediile universitare! Am văzut anchete printre studenţii de la Filologie, incapabili să numească 2-3 reviste literare. Să ne întrebăm: în mediul social de azi, ce rol au lectura, cultura generală pentru reuşita în viaţă? Practic nul, nu veţi găsi asemenea lucruri în CV-urile standard. Când construieşti programa de literatură pornind de la acest scop, al „practicii”, distrugi însăşi motivaţia de profunzime a lecturii. Care este şi va rămâne o „nobilă inutilitate”. Am elevi care, de exemplu, citesc romanele din seria Cotidianul, dar refuză să parcurgă bibliografia şcolară. Semn că ceva este putred în Danemarca.
Mai am o vorbă despre chiar modul în care este predată informatica la începuturi. Ca de obicei, sărim direct la chestiunile complicate, uitându-le pe cele elementare. Exemplu: mă solicită o elevă în clasa a 6-a să-i explic unde sunt diacriticele, pentru că i s-a cerut un referat unde profesoara nu acceptă scrierea fără diacritice. (bravo ei, v-aş ruga să procedaţi la fel). Îi explic şi o întreb, dar vouă nu v-a explicat asta la informatică? Nu, răspunde, noi facem programare. Este un exemplu tipic de cum se pune căruţa înaintea boilor, elevii noştri habar nu au să redacteze şi să pagineze corect un text în word. Deşi cam în orice profesie viitoare vor avea nevoie de asta. Vorbim mereu de reformă dar documentele de orientare sunt construite pe principiul mantalei lui Arvinte. Iau două ore de aici, ca să le lipesc dincolo. Lipseşte orice viziune integratoare, lipseşte un model uman pe care activitatea didactică să-l contrapună modelului autist, lipseşte orice comunicare între discipline. Programa de română a eliminat omul ca unitate, scriitorul nu mai există, fiind substituit de teme, structuri, concepte operaţionale, figuri etc. Cred că ar trebui să completăm iniţiativa fiecărui elev un calculator cu iniţiativa, fiecare elev să citească măcar o carte. Să recunoaştem sincer, câţi dintre noi nu acceptă referate care în mod clar sunt luate de pe internet? De ce, pentru că ne-o impune aproape felul în care este conceput sistemul de evaluare. Nu este idealist ceea ce propun, în momentul când sistemul de evaluare va fi conceput nu ca să ascundă cât mai bine gravele carenţe ale sistemului, ci ca să stimuleze cultura, lectura, atunci şi elevii şi profesorii vor trebui să-şi canalizeze eforturile în această direcţie. Mă uit la subiectele de bacalaureat şi simt un inefasabil gust de cenuşă. Sunt subiecte concepute de roboţi pentru roboţi, nu au nimic de-a face cu literatura. Care este rolul cratimei......auziţi subiect pentru un tânăr de 18 ani care vrea să intre la facultate, deci să facă parte din elita intelectuală a ţării. Cu asemenea subiecte, nu este de mirare că analfabetismul creşte în mod galopant, că ratingul e cu atât mai mare cu cât vedeta este mai analfabetă...
Vă spun sincer că am căutat multe moduri de a încheia pe un ton mai puţin catastrofic, dar mi-a fost imposibil să găsesc vreunul. Libertatea pe care ar fi trebuit să o construiască ca valoare manualele alternative a fost repede anulată de programe şi sisteme de evaluare din ce în ce mai înguste, rigide şi obtuze. Apropo: dacă tot vindem aşa de scump lozinca descentralizării, de ce nu avem curajul să mergem până la capăt şi să renunţăm la programele făcute „la centru”? Nu ar fi mai curajos să concepem centralizat doar un set minimal de competenţe, restul fiind responsabilitatea profesorului? Pseudo-reformele care cariază de trei decenii învăţământul românesc au produs deja o generaţie decerebrată. Ce mai aşteptăm? Computerul pune între om şi om un ecran, fiind cel mai puternic şi parşiv instrument de înstrăinare produs vreodată. Să punem între ecran şi copil un om şi o carte. Să re-umanizăm învăţământul. Iată o sarcină urgentă.
Prof. dr. Crăciun Christian
Pentru că fiecare dezbatere are nevoie şi de celălat punct de vedere, mă situez în postura lui Gică Contra, încercând să aduc cel puţin câteva argumente împotriva fetişului contemporan care se numeşte computer şi a utilizării lui excesive în procesul de învăţare. Cel puţin a umanioarelor. Nu spun proces educativ, pentru că acolo chiar îi reneg orice utilitate, ba chiar îl consider profund nociv. Ţin să precizez că nu o fac din perspectiva bătrânului speriat de nou, ci a unuia care petrece (prea) multe ore pe zi la tastatură şi nu numai pentru a o folosi ca maşină de scris, şi chiar aceste gânduri le scriu cu laptopul pe genunchi.
Trebuie să vă mărturisesc sincer că eu îmi imaginam profesorii de română ca alcătuind un fel de falangă de luptă împotriva transformărilor ireversibile în plan psihic şi moral pe care le produce computerul. Am folosit în analiza mea ideile dintr-o carte care a făcut vâlvă a filozofolui italian Giovanni Sartoris care, deşi se referă la televiziune, poate aduce multe sugestii despre ravagiile pe care le produce la nivelul psihologiei limbajului „ecranul global”, după expresia lui Lipovetsky. Dar cel mai mult am folosit experienţa proprie din contactul cu copilul recent, copilul videns. Pe scurt, teza mea este că, dincolo de valoarea unui instrument care să mă ajute să câştig timp: să proiectez repede o schemă, o imagine, o secvenţă de film, computerul trebuie înlăturat cu încăpăţânare din ora de literatură. O a doua precizare, nu mă voi referi strict la instrumentul numit computer, ci, mai amplu, la un anume mod de gândire asupra omului şi a instruirii care este colorat sumbru de mentalitatea computeristică. Trăim într-o civilizaţie a imaginii în care cuvântul devine subordonat. Ca atare, lteratura ăşi pierde rolul axial pe care l-a avut atâtea secole în formarea omului. Asta presupune o schimbare radicală a însăşi condiţiei umane, a modului de funcţionare a minţii, a scărilor de valori. Cred că suntem de acord că unul dintre rosturile noastre fundamentale, probabil ultimul care ne-a mai rămas, ca în 451 gr F, este să apărăm lectura. Adică acel proces tradiţional de citire discontinuă, de la stânga la dreapta, rând după rând, pagină după pagină, recitind dacă e cazul... dând pagini înapoi, acest proces care dezvoltă anumite capacităţi şi anume porţiuni ale creierului. Ei bine, copilul videns dezvoltă cu totul alte capacităţi, unul dintre primele obiecte pe care învaţă să le mânuiască fiind telecomanda şi butonul de start al computerului. El este profund modificat până la nivelul fiziologiei percepţiei, al proceselor cognitve, al raportării la realitate şamd. Ca să dau un exemplu extrem, un astfel de copil videns, este autorul recentului măcel dintr-o şcoală din Germania pe care l-a efectuat, se pare, „ca să se distreze”.
Pedagogic vorbind, situaţia predării literaturii şi limbii române eu aş caracteriza-o printr-un singur cuvînt: catastrofă. Sondajele serioase de tip PISA, TIMSS, PIRLS ne situază pe locuri ultime, cu o pantă abrupt descrescătoare de la un sondaj la altul, cu diferenţe incredibile între şcolile bune şi cele slabe. Elevii noştri au mari dificultăţi în a pricepe un mesaj scris sau oral, în a construi un text coerent, în a percepe un text de o anumită lungime etc. Cauzele sunt numeroase, nu intră în tema discuţiei noastre, voi încerca să prezint aici doar acele cauze „computeraţioniste”. Mai ales că nu am văzut nicăieri analize oficiale care să pornească de la recunoaşterea francă a acestei realităţi. Iată, de pildă, ni se spune în documentele noastre didactice (concepute într-un eurolimbaj de lemn imposibil de digerat, un adevărat atentat la limba română în paranteză fie spus) că studiul limbii şi literaturii române se face din perspectivă comunicaţională. Este prima cărămidă la temelia dezastrului. Li se inculcă elevilor un fel de pragmatism rudimentar, limba este redusă la un simplu instrument de transmitere de informaţii. Deci nu perspectiva estetică, nu o scară de valori umane trebuie să-şi însuşească elevul, ci un biet vehicul de comunicare. Scuzaţi-mă, dacă pui asta pe primul plan, atunci elevul nu mai are nevoie să citească nici Eminescu, nici Shakespeare, nici Război şi Pace, nici Doamna Bovary. Paradoxul face ca, pe vremea când finalităţile obiectului erau altele, de natură estetetică şi culturală, elevii să aibă o capacitate de comunicare mult mai mare, tocmai pentru că îşi însuşeau prin lectură bogată şi diversă o limbă bogată şi elastică, decât a celor de azi, instruiţi după acest pragmatism, utilitarism de foarte joasă întemeiere filozofică. Este simplist să considerăm că PC-ul este dăunător doar pentru că le ocupă timpul copiilor şi nu mai au timp de lectură. Nu este deloc clar că, interzicîndu-le copiilor abuzul de televizor şi computer, în timpul rămas se vor dedica lecturii. Studii serioase de psihologie apărute în Franţa sau America arată că în general tinerilor, a căror minte este structurată pe mesaje de tip mess ori sms, le este foarte greu să proceseze un text de dimensiuni mai ample, necum un roman. Pur şi simplu creierul lor este construit altfel. Aici este nexusul chestiunii. Trebuie să-i obişnuim pe copiii videns cu astfel de texte ample. Cu mesaje continue, nu discontinue. Cu filme lungi, neîntrerupte de reclame, nu cu clipuri. În aceeaşi ordine de idei, la orice inspecţie, dacă profesorul vorbeşte mai mult de 5 minute este apostrofat. Ca şi cum, exerciţiul de a urmări un mesaj oral de, să zic, 15 min, şi de a-i surprinde în scris ideile (luatul de notiţe) nu ar fi esenţial pentru elevi. În occident se studiază temeinic retorica, se pune accentul pe dezbatere, nu este deloc abhorată expunerea ca metodă didactică. Exemplu: elevă bună din clasa a X-a, citeşte curent chiar şi în italiană: ai citit Harap Alb? Răspuns: Nu, este prea lung şi într-un limbaj greoi. Suntem aici într-un cerc vicios din care eu unul nu văd ieşire. L-aş dori îndelung dezbătut şi analizat în toate întâlnirile noastre de specialitate. Pe de o parte, majoritatea textelor din manuale au o anume vechime, sunt într-o limbă inaccesibilă elevilor noştri, promovează valori „rurale”, în afara prestigiului „cultural” (pun ghilimele tocmai pentru că motivaţia de a-i învăţa pe cronicari de exemplu este foarte greu de aflat în actualul context) nu au nimic să-i atragă pe elevii videns, pe de altă parte, dacă încercăm să le introducem texte contemporane, gen Poema Chiuvetei, Familia Popescu, Muzici şi faze, ne lovim de lipsa unui bagaj minim, un backgrund cultural şi literar care face aceste texte la fel de incomprehensibile ca unul al unui cronicar. Observaţie adiacentă privind ultimul titlu: am dat romanul să fie citit unor elevi dintr-o clasă extrem de slabă. Reacţia lor a fost de uimire faţă de limajul fără perdea, deşi evident ei vorbesc cu mult mai colorat. Semn al unei formaţii inconştiente după care literatura trebuie să ne prezinte lucruri „frumoase”.
Un lucru de care ne plângem cu toţii, de la profesorii de liceu la cei univesitari, este nivelul tot mai precar al cunoaşterii limbii române. Toţi dăm vina pe profesorii din ciclul precedent. În fapt, tot sistemul este profund viciat. Cunosc tineri la 30 de ani, absolvenţi de umanioare, (de la ceilalţi e şi greu să mai ai pretenţii) cu studii serioase în universităţi străine, care folosesc o limbă fadă, complet lipsită de plasticitate, aseptică şi redusă la strictul necesar informativ. Se vorbeşte şi se scrie mizerabil în toate mediile, (chiar unii tineri scriitori lăudaţi nu prea ştiu bine româneşte), ortografia nu mai are nici un preţ pentru că messul nu impune nici o ortografie, este aproape imposibil să-i convingi pe unii elevi să nu scrie cu prescurtări în teză, cei mai mulţi se află în imposibilitate de a construi spontan o propoziţie cu mai mult de cinci cuvinte, ca să nu mai vorbesc de fraze complicate. Sărăcia vocabularului, care înseamnă şi o sărăcie a gândirii, nu este singura hibă, şi mai gravă este sărăcia expresiilor idiomatice care, vorba lui Eminescu, fac bogăţia unei limbi. Acestea practic au dispărut, afară de cele argotice ele nu mai apr în limbajul cotidian. Toate testările pe care le-am dat în acest sens au dat rezultate foarte proaste. În acest sens, de exemplu, Creangă sau Caragiale devin scriitori obscuri, fondul idiomatic al operei lor nemaiputând fi descifrat. În fond, noi ne împingem elevii spre o situaţie schizoidă: 99% din timp ei folosesc un alt limbaj şi un alt set de valori decât acelea pe care vrem să le impunem noi la orele de literatură şi chiar decât acelea pe care le cere societatea pentru care ni se cere să-i pregătim. Valorile pe care le impune Ecranul nu pot fi combătute de valorile Cărţii, câtă vreme programa însăşi reduce cartea ca produs cultural la un simplu suport pentru „texte”. Dacă acceptăm ca pe o axiomă celebra afirmaţie a lui Marshall Mc Luhan după care Mediul este mesajul, atunci mesajul spus de computer este unul singur: Eu sunt Totul, nu există nimic altceva în afara mea. Ce mesaj transmite cartea, ca mediu? Mi-e foarte greu să spun. Exemplu: clasă a 9/a intrată, datorită ideii nefericite a tezelor unice, cu medii în jur de 8. Cu 2-3 excepţii, elevii recunosc că nu citesc niciodată o carte. Că n-au învăţat decât comentariile. Mulţi dintre elevi au mari dificultăţi de lectură, ca să nu mai vorbesc de înţelegerea unui mesaj literar simplu, cum ar fi prima pagină din Moromeţii. În aceste condiţii, degeaba studiem schema funcţiilor limbajului şi perspectivele narative.
Copilul videns, aceasta este o altă consecinţă, are o foarte mare dificultate de a construi, înţelege şi manipula noţiuni abstracte. În lipsa lecturii, trăind doar în mediul televizual şi virtual, capacitatea lui de abstractizare este minimă. Şi, fiindcă nu sunt utile, asemena noţiuni sunt discret date la o parte. Iar cultura generală este nomina odiosa. E bine ştiut că Google poate fi foarte util la o informaţie bogată şi rapid căpătată, dar nu oferă cultură. În fond, însuşi efortul de a căuta o informaţie într-o carte, într-o enciclopedie, este un gest cultural fundamental. Scutindu-ne de acest efort, Google ne de-culturalizează. Internetul înseamnă informaţie,(dar la conservă) dar pentru selectarea informaţiei e nevoie de cultură, care vine din altă parte. Ar fi nevoie de o ecologie a informaţiei, de o hrană informaţională curată, fără Eurile netului, naturală, adică obţinută din accesul direct la carte, care să elimine copiii videns, obezi informaţional. Studiile serioase arată că elevii născuţi într-o casă cu cel puţin 100 de cărţi au în medie rezultate mult mai bune decât ceilalţi. Aici trebuie lucrat.
Sistemul nostru de predare a literaturii este importat, ca o tipică formă fără fond, după cel francez, fără, evident, toate articulaţiile aceluia care îl fac acolo funcţional într-o literatură incomparabil mai bogată. Eliminarea criteriului istoric din predarea literaturii a dus la confuzii greu de imaginat. Exemplu: întrebare pe mess de la elevă clasa a XI-a, dintre elevele foarte bune. Domnule profesor, pot să-l trec pe Arghezi la Junimişti? Mutarea accentului în predarea literaturii de la conţinuturi pe structuri (dez-umanizarea) duce la asemenea confuzii. În Franţa Tzvetan Todorov a scris un studiu incisiv despre acest proces. De această hibă ţine şi mania grilelor şi a baremurilor. Se încearcă o formalizare a ceea ce nu poate fi formalizat. Asta în căutarea unei utopice obiectivităţi. Care nu înseamnă decât tot alungarea omului din literatură. Exemplu: să presupunem că elevului i se dă la examen Plumb de Bacovia, cu baremul aferent. Dacă găsim un elev care a citit mai mult şi ne propune interpretarea după care „amorul” este poezia, iar poemul întreg este o artă poetică? Ce face corectorul, pentru că evident lucrarea nu se încadrează în barem? Să ne uităm cum este formulat subiectul de argumentare de la bacalaureat. Este mai important să fie folosite expresiile sacrosante: eu cred că, după părerea mea....dar câte dintre textele respective se constituie în reale păreri personale? Iar grila, ţinând tot de această maladie computeristă, distruge pur şi simplu exprimarea. Revenind la francezi, să vedem ce nu am luat de la ei. Exemple: căutam (bineînţeles pe net) acum doi, trei ani să văd ce s-a scris la ei despre un roman recent, ce tocmai fusese tradus în româneşte. Era un roman de tipul căutarea urmelor unui personaj absent, o fetiţă evreică dispărută în timpul războiului din Paris. Ei bine, dau peste situl unui liceu unde găsesc romanul ca subiect de teză. Reţineţi era vorba la momentul respectiv despre un roman abia apărut, cu minime şanse ca vreun elev să-l fi citit deja. Se dădea incipitul care era un anunţ la mica publicitate – „s-a pierdut fată în vârstă de” etc...- şi se cerea să se construiască diverse continuări: roman realist, psihologic, aventuri, poliţist, de moravuri, de analiză, existenţial etc. Ne permit nouă programa, sistemul, nivelul elevilor, principiile de evaluare, asemenea răsfăţuri didactice? Alt exemplu cu no comment: subiect dat la bacalaureat, acum câţiva ani, la modulul de eseu: argumentaţi dacă poezia vă apropie sau vă îndepărtează de realitate. Atât. Am dat aceste exemple pentru a vedea că, într-un spaţiu cu tradiţie culturală, efectele computeristicii pot fi combătute cu o bună aşezare a sistemului educativ. Ceea ce nouă ne lipseşte la nivel de principiu.
Cu alte cuvinte, NGA (Noua Generaţie Autistă), cum o numesc eu, este prizoniera ecranelor (televizor + computer + mobil + Ipod), a unor modele sociale şi familiale care o îndepărtează radical de lectură. Modelul uman pe care inclusiv documentele şcolare îl promovează este Reuşitul în viaţă, în carieră. Ce contrapunem acestor modele, noi profesorii de română? Şi cu ce eficienţă? Nimic. Ecranul nu apropie, ci desparte în mod radical. Raportul maestru – discipol (esenţial în studiul umanistic, şi nu numai) este înlocuit de lumina rece a ecranului. Umanul ca atare este discret îndepărtat din materia noastră. De aceea ni se impune să discutăm până la un nivel total inutil pentru elevii de liceu chestiuni de perspectivă narativă în romanele lui Camil Petrescu şi mai deloc problema geloziei, a eşecului în dragoste etc. Ar trebui să ne străduim să-l smulgem pe elev din faţa ecranului şi să-i aducem în faţă fiinţa din carne a profesorului şi fiinţa de hârtie a pesonajului şi fiinţa de spirit a limbajului. Să spunem NU profesorului redus la un simplu manipulator de tastatură (că tot am desfiinţat şi arhaica, inutila, blamabila dirigenţie, al cărui biet nume devenise de mult odios pedagogilor de şcoală nouă videns din minister). Nu trebuie să ne plângem că NGA suferă de o acută lipsă de modele, curricula umanistă însăşi le respinge, lăsându-le să fie construite de televiziuni şi jocurile pe calculator. Să ne amintim cu câtă frenezie erau citite revistele literare în perioada interbelică de către elevii de liceu, ca să nu mai zic în toate mediile universitare! Am văzut anchete printre studenţii de la Filologie, incapabili să numească 2-3 reviste literare. Să ne întrebăm: în mediul social de azi, ce rol au lectura, cultura generală pentru reuşita în viaţă? Practic nul, nu veţi găsi asemenea lucruri în CV-urile standard. Când construieşti programa de literatură pornind de la acest scop, al „practicii”, distrugi însăşi motivaţia de profunzime a lecturii. Care este şi va rămâne o „nobilă inutilitate”. Am elevi care, de exemplu, citesc romanele din seria Cotidianul, dar refuză să parcurgă bibliografia şcolară. Semn că ceva este putred în Danemarca.
Mai am o vorbă despre chiar modul în care este predată informatica la începuturi. Ca de obicei, sărim direct la chestiunile complicate, uitându-le pe cele elementare. Exemplu: mă solicită o elevă în clasa a 6-a să-i explic unde sunt diacriticele, pentru că i s-a cerut un referat unde profesoara nu acceptă scrierea fără diacritice. (bravo ei, v-aş ruga să procedaţi la fel). Îi explic şi o întreb, dar vouă nu v-a explicat asta la informatică? Nu, răspunde, noi facem programare. Este un exemplu tipic de cum se pune căruţa înaintea boilor, elevii noştri habar nu au să redacteze şi să pagineze corect un text în word. Deşi cam în orice profesie viitoare vor avea nevoie de asta. Vorbim mereu de reformă dar documentele de orientare sunt construite pe principiul mantalei lui Arvinte. Iau două ore de aici, ca să le lipesc dincolo. Lipseşte orice viziune integratoare, lipseşte un model uman pe care activitatea didactică să-l contrapună modelului autist, lipseşte orice comunicare între discipline. Programa de română a eliminat omul ca unitate, scriitorul nu mai există, fiind substituit de teme, structuri, concepte operaţionale, figuri etc. Cred că ar trebui să completăm iniţiativa fiecărui elev un calculator cu iniţiativa, fiecare elev să citească măcar o carte. Să recunoaştem sincer, câţi dintre noi nu acceptă referate care în mod clar sunt luate de pe internet? De ce, pentru că ne-o impune aproape felul în care este conceput sistemul de evaluare. Nu este idealist ceea ce propun, în momentul când sistemul de evaluare va fi conceput nu ca să ascundă cât mai bine gravele carenţe ale sistemului, ci ca să stimuleze cultura, lectura, atunci şi elevii şi profesorii vor trebui să-şi canalizeze eforturile în această direcţie. Mă uit la subiectele de bacalaureat şi simt un inefasabil gust de cenuşă. Sunt subiecte concepute de roboţi pentru roboţi, nu au nimic de-a face cu literatura. Care este rolul cratimei......auziţi subiect pentru un tânăr de 18 ani care vrea să intre la facultate, deci să facă parte din elita intelectuală a ţării. Cu asemenea subiecte, nu este de mirare că analfabetismul creşte în mod galopant, că ratingul e cu atât mai mare cu cât vedeta este mai analfabetă...
Vă spun sincer că am căutat multe moduri de a încheia pe un ton mai puţin catastrofic, dar mi-a fost imposibil să găsesc vreunul. Libertatea pe care ar fi trebuit să o construiască ca valoare manualele alternative a fost repede anulată de programe şi sisteme de evaluare din ce în ce mai înguste, rigide şi obtuze. Apropo: dacă tot vindem aşa de scump lozinca descentralizării, de ce nu avem curajul să mergem până la capăt şi să renunţăm la programele făcute „la centru”? Nu ar fi mai curajos să concepem centralizat doar un set minimal de competenţe, restul fiind responsabilitatea profesorului? Pseudo-reformele care cariază de trei decenii învăţământul românesc au produs deja o generaţie decerebrată. Ce mai aşteptăm? Computerul pune între om şi om un ecran, fiind cel mai puternic şi parşiv instrument de înstrăinare produs vreodată. Să punem între ecran şi copil un om şi o carte. Să re-umanizăm învăţământul. Iată o sarcină urgentă.
Prof. dr. Crăciun Christian
Abonați-vă la:
Postări (Atom)