PRELUDII ISTORICE
Culegerea Studii moderne a profesorului Alin Ciupală, apărută la Editura Universităţii Bucureşti, 2009, cuprinde în mare două feluri de texte: unele sunt restituiri documentare, rod al cercetării de arhive (Regina Elisabeta a României şi Pierre Loti într-o corespondenţă inedită; Cîteva date referitoare la traducerea în limba armeană a operei reginei Elisabeta a României – Carmen Sylva; Rediscovering the New World. An Anonymous Romanian Traveler in the 20th century and her Diary), altele interpretări de date şi surse istorice, proiecte de sinteze necesare (Cauzele răscoalei din 1907 între surse şi interpretarea istoriografică; La modernisation de la société roumaine dans le XIX-ème siècle, Points de vue libérales et nationale; Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea). Toate aceste studii sunt subsumate însă problemei homerice a intelighenţiei şi a societăţii româneşti în genere de 200 de ani încoace: modernizarea statului şi a societăţii, versus identitatea naţională. Cum spunea profesorul Sorin Alexandrescu într-unul din studiile sale fundamentale asupra problemei: „ „...a fi şi a rămîne român este marea temă a unei culturi care a trebuit totdeauna să se gîndească pe sine în termenii, uneori constrîngători, ai supraveiţuirii. Acest mit al identităţii a rămas în mod constant prioritar faţă de orice altă problemă culturală sau ideologică”. (v. Paradoxul Român) Se discută mult şi astăzi, din perspective generale diferite: politic, economic, teoria mentalităţilor, sociologic, başca fiecare domeniu particular în special, despre modernizarea societăţii româneşti. Privirea atentă în istorie ne-ar ajuta poate să înţelegem mai bine, cu mai puţine crispări şi accese isterice, ce se întîmplă cu noi astăzi.
Sigur, nu este menirea istoricului de a oferi soluţii pentru problemele prezentului, dar fără istorie soluţia nu poate fi găsită şi nu poate fi găsită mai ales cea corectă. Dar, astăzi, cînd, vorba unui istoric de-al nostru, „istoria se învaţă pe genunchi” astfel de dezvăluiri documentare şi panoramări ale unei teme sunt de un mare folos nu numai cognitiv. Sunt pur şi simplu o îmbogăţire sufletească. Astfel, studiul despre răscoala din 1907 are o alcătuire inedită, prima parte recapitulează instructiv „istoria istoriei”, arătînd cum a fost prezentat evenimentul în istoriografia noastră, sub diferite lentile ideologice. A doua parte a materialului surpinde părăsind aparent firul principal al demonstraţiei pentru a descrie harta generală a etapelor modernizării societăţii româneşti. Şi asta tocmai pentru a descifra cele mai îndepărtate cauze ale răscoalei. Procesul începe, cum se ştie, cu reinstaurarea domniilor pămîntene şi infuzarea în rîndurile boierimii a ideilor Luministe, introducerea Regulamentelor Organice, tot mai substanţialul flux de tineri care îşi fac studiile în Occident, întorcîndu-se apoi în ţară şi luptînd pentru introducerea instituţiilor unui stat modern, liberal. Aşa ajungem la generaţia paşoptistă şi, mai apoi la aparent paradoxala generaţie junimistă. Junimea (destul de scrîşnit prizată în istoriografia, cel puţin literară, de azi, probabil datorită lipsei unui curent autentic conservator de gîndire. Subiect de meditaţie) este un moment important care pune în discuţie criteriile modernizării. În plus, Maiorescu conceptualizează, prin teoria formelor fără fond, un autentic model (de o mirabilă simplitate, eficienţă cognitivă şi actualitate) al modernizării rapide a unei societăţi. Mai tîrziu modelul va fi rafinat de Lovinescu prin teoria sincronismului şi Istoria civilizaţiei române moderne rămîne pînă azi un moment de referinţă în explicarea proceselor sociale, politice, economice care au dus la formarea statului românesc modern. Două observaţii sunt de făcut în treacăt aici: a) că modernizarea s-a făcut de sus în jos, de către o elită, (avatarurile istoriei au făcut ca să fie, după expresia tot a lui Sorin Alexandrescu, o modernizare încă neîncheiată, pentru că această elită a cunoscut periodice „recăderi în premodernitate”, modernizarea n-a avut niciodată răgazul să pătrundă pînă jos, în straturile cele mai adînci ale societăţii); b) şi că, mereu, ea a trebuit, în consecinţă, impusă cu mijloace de forţă. Cum să intepretăm mai adecvat lovitura de stat a lui Cuza de pildă? Concluzia acestei rapide treceri în revistă? „...principala cauză a răscoalei din 1907 este legată de nefuncţionarea raporturilor dintre sfera publică şi sfera privată, dintre centru şi periferie.[…] În România modernă există două lumi diferite, dar nu una a exploataţilor şi cealaltă a exploatatorilor, ci una urbană şi cealaltă rurală, care nu pot comunica”. Cu mici glisări terminologice fraza este absolut valabilă pentru realitatea cotidiană de după 1989 pînă astăzi. În aceeaşi ordine de idei citez şi concluzia studiului următor, traducînd din franceză: „...modernizarea societăţii româneşti a luat în considerare, în primul rînd, valorile ideologice naţionale, punînd accentul pe ortodoxie şi latinitate şi numai în secundar pe valorile ideologiei liberale, ca separarea puterilor în Stat, drepturile şi libertăţile cetăţeanului, respectul legii etc.. situaţia caracteristică pentru ansamblul Sud-Estului European, cu particularităţile şi evoluţiile specifice fiecărei societăţi”.
Pentru paseişti studiul despre corespondenţa Reginei Elisabeta cu Pierre Loti este o mină de aur. Juvaeruri pierdute pe veci: eleganţă, stil, delicateţe, sobrietate, o franceză de un rafinament toropitor, tot ceea ce conţinea o scrisoare şi nu va putea conţine în veci un mail aseptic şi strict funcţional. Şi o secţiune prin atmosfera unei epoci în care cultura, sentimentul, diplomaţia, intriga de alcov, călătoria, politica imediată, exoticul se amestecau inextricabil. Iar pentru amatorii de aventuri acele file rătăcite de jurnal al unei lungi călătorii prin America de Sud al unei doamne din România, împreună cu familia, în primii ani ai secolului XX sunt de un maxim interes.
Un studiu de mai strictă specialitate este cel despre antroponomia feminină în sec. XIX. El intră în aceeaşi sferă de interes a modernizării, manifestată într-un domeniu în care puţini au căutat mărturii, cel al numelor care se dau fetiţelor. Este un studiu de istorie a mentalităţilor, demografie, sociologie şi antropologie foarte sugestiv. Sigur că dificultatea principală este aici cea a surselor pentru a putea oferi un tablou statistic cît mai exact. Antroponimia este, demonstraţia ne convinge, o oglindă destul de fidelă a etapelor prin care trece modernizarea societăţii româneşti. De la numele legate strict de cele sfinte, la cele greceşti importate în vremea fanarioţilor, pînă la cele „occidentalizate” de mai tîrziu, într-o diversificare tot mai accelerată, este un traseu care reproduce exact traseul modernizării mentalităţilor. Pentru secolul XIX un fenomen interesant este şi influenţa în antroponimia feminină a romanelor foileton, cu evident ecou în ceea ce se întîmplă azi cu telenovelele. Tabelele statistice trebuiesc citite cu răbdare, pot provoca reale delicii. Auziţi nume: Păuna, Păuţa, Raliţa, Linţa, Caliţa, Crisia etc.
Deschizător de multe interogaţii este studiul Cine suntem noi. Imaginarul despre români în secolul al XIX-lea. Ce este specificul? Iată o întrebarea de mare actualitate. Deja bibliografia problemei este impresionantă, unghiurile de abordare multiple şi diverse, chestiunea pare mereu (de ce?) de o stringentă actualitate. În plină formare a naţiunii, secolul XIX (incluzînd şi perioada „naţională” de pînă la primul război mondial) pune jaloanele chestiunii dar şi fixează „temperatura” (mai mereu foarte ridicată) dezbaterii. Avem, pe de o parte, un „esenţialism”, o teorie care încearcă să fixeze un specific ireductibil şi imuabil. Pe de altă parte, viziuni mai atente la mecanismele cultural-mentale care produc specificul într-un anume moment istoric, înţeles de astă dată ca dinamică. E vorba şi de fine disociaţii terminologice între naţiune, stat popor, cetăţenie etc. Autorul întrevede o dihotomie între statul liberal şi cel naţional(ist). Întru totul remarcabilă este observaţia asupra pragmatismului Junimii a cărei critică se îndreaptă în sensul modernizării şi nu împotriva ei. Autorul lucrează cu un joc de oglinzi: cum se văd românii pe sine şi cum îi văd străinii. O altă pistă care cu siguranţă va fi aprofundată în viitor este punerea în paralel a discursurilor despre Transilvania şi despre Basarabia, de o evidentă disimetrie, ceea ce poate duce la multe reflexii. Nu putem decît subscrie la o asemenea plină de provocări concluzie; „Neagu Djuvara observă cu după cincizeci de ani de regim comunist în psihologia colectivă a românilor s-a produs o mutaţie majoră, dăunătoare viitorului nostru. Chiar dacă perioada dictaturii comuniste a jucat un rol în acest proces, credem că atît comunismul cît şi sărăcia perioadei post-comuniste nu sunt decît scuze pentru a ne justifica propriile eşecuri. Adevărata cauză se află într-o zonă mult mai profundă a fiinţei noastre iar studiul epocii moderne aduce argumente în acest sens”.
Cartea de faţă ne provoacă să gîndim asupra inepuizabilelor subiecte de sinteze pe care le mai are încă de abordat istoriografia noastră. Un domeniu fericit, care mai are de lucru asupra unor „teme mari” şi profund implicate în prezent.
duminică, 20 februarie 2011
luni, 24 ianuarie 2011
muzica
NOTE DESPRE LIMBAJUL MUZICAL
„Muzica este limbajul zeilor”, afirmaţia este un truism, dar, dincolo de incomoditatea aceasta, de cele mai multe ori truismele conţin un adevăr care nu poate fi scutit de interogare. Cum (se) comunică, aşadar, zeii? Prin muzica sferelor, adică prin armonia celestă. De ce prin fulgere de lumină sau prin misterioasele „energii”? Nu, prin muzică. Şi cum „sună” aceasta? Cum o auzim noi? Pitagoreic, planetele sunt armonice. În fond, limbajul muzical este la intersecţia unor trăsături fundamental opuse. Pe de o parte o ambiguitate infinită, prin lipsa unui referenţial identificabil. Muzica nu „se referă la...”. Este o abstracţiune vibratorie, o algebră total destrupată, şi poate tocmai prin asta singurul ei referent este zeul însuşi sau cosmosul, etimologic ordinea armonică. Pe de altă parte, muzica este a-raţională, ea se adresează fără mediator afectelor, sau, dacă vrem, pascalienelor raţiuni ale inimii. Nu cumva tocmai această contradicţie o face un limbaj privilegiat? Kant socotea că muzica exprimă o treaptă de jos, a senzorialului, fără conţinut ideatic. La celălalt pol, gînditori ca Nietzsche vedeau în muzică însăşi esenţa metafizică a lumii. Schopenhauer, mai înainte, postula o corespondenţă directă între cele patru voci: bas, tenor, alto, sopran şi treptele fiinţei: mineral, vegetal, animal, uman. Dar deja Sf. Augustin afirmase că, prin muzică, omul se ridică la contemplarea Divinităţii. Rugăciunea, mantra de orice fel, fiind în esenţă ritm, scandează sensuri în timp. Desfăşurarea ascendentă era susţinută şi de Hegel, pentru care, în mersul către Sine însăşi al Ideii, muzica este o etapă esenţială. Ce să alegi dintre aceste multe perspective?
Ca orice proces, muzica naşte timp. Este, în ultimă instanţă, ceea ce ea comunică. Diafanitatea timpului. Limbajul muzical nu ex-primă ci este monadic, închis asupra lui însuşi. Nu există nimic în afara lui, la care el să se refere. Putem citi celebra primă Elegie a lui Nichita Stănescu şi drept o definire lirică a muzicii. „El începe cu sine şi sfîrşeşte/cu sine.../El este înlăuntrul desăvîrşit...” etc. Intraductibil în termeni discontinui, limbajul muzical nu este însă sentimental în sensul romanţios. Faptul că el s-ar adresa în primul rînd afectelor ne provoacă la o considerare non-psihologică a acestora. Dacă pentru mistici comunicarea cu divinitatea porneşte din inimă şi se întoarce instantaneu în inimă, probabil că de la ei am avea de învăţat ceva mai multe despre esenţa limbajului muzical. Şi, evident, a inimii ca non-sentimentalitate, ci sentiment. Ceea ce numim reculegere este atitudinea subiectului deopotrivă faţă de epifaniile divinităţii, cît şi faţă de muzică. Asta ne sugerează o identitate de strcutură a omului care receptează muzica şi a celui în rugăciune. Sigur, „înţelegerea” muzicii se supune rigorilor oricărui proces intelectual. Dar cum este posibilă înţelegerea unui text de o ambiguitate infinită? Probabil că dez-mărginirea limbajului muzical face să se inverseze raportul între conţinut şi conţinător. Limbajul muzical ne conţine, ne „înghite” integral, nu noi îl folosim, ci el ne foloseşte pe noi. Riguros cum numai matematicile sînt, limbajul muzical nu este totuşi definibil decît prin datele sale senzoriale. El este o educaţie a simţurilor. Implică o atenţie şi o coerenţă care, iarăşi, sunt comune cu ale rugăciunii. Nu este limpede cum comunică limbajul muzical, dar e limpede pe cine comunică…
„Muzica este limbajul zeilor”, afirmaţia este un truism, dar, dincolo de incomoditatea aceasta, de cele mai multe ori truismele conţin un adevăr care nu poate fi scutit de interogare. Cum (se) comunică, aşadar, zeii? Prin muzica sferelor, adică prin armonia celestă. De ce prin fulgere de lumină sau prin misterioasele „energii”? Nu, prin muzică. Şi cum „sună” aceasta? Cum o auzim noi? Pitagoreic, planetele sunt armonice. În fond, limbajul muzical este la intersecţia unor trăsături fundamental opuse. Pe de o parte o ambiguitate infinită, prin lipsa unui referenţial identificabil. Muzica nu „se referă la...”. Este o abstracţiune vibratorie, o algebră total destrupată, şi poate tocmai prin asta singurul ei referent este zeul însuşi sau cosmosul, etimologic ordinea armonică. Pe de altă parte, muzica este a-raţională, ea se adresează fără mediator afectelor, sau, dacă vrem, pascalienelor raţiuni ale inimii. Nu cumva tocmai această contradicţie o face un limbaj privilegiat? Kant socotea că muzica exprimă o treaptă de jos, a senzorialului, fără conţinut ideatic. La celălalt pol, gînditori ca Nietzsche vedeau în muzică însăşi esenţa metafizică a lumii. Schopenhauer, mai înainte, postula o corespondenţă directă între cele patru voci: bas, tenor, alto, sopran şi treptele fiinţei: mineral, vegetal, animal, uman. Dar deja Sf. Augustin afirmase că, prin muzică, omul se ridică la contemplarea Divinităţii. Rugăciunea, mantra de orice fel, fiind în esenţă ritm, scandează sensuri în timp. Desfăşurarea ascendentă era susţinută şi de Hegel, pentru care, în mersul către Sine însăşi al Ideii, muzica este o etapă esenţială. Ce să alegi dintre aceste multe perspective?
Ca orice proces, muzica naşte timp. Este, în ultimă instanţă, ceea ce ea comunică. Diafanitatea timpului. Limbajul muzical nu ex-primă ci este monadic, închis asupra lui însuşi. Nu există nimic în afara lui, la care el să se refere. Putem citi celebra primă Elegie a lui Nichita Stănescu şi drept o definire lirică a muzicii. „El începe cu sine şi sfîrşeşte/cu sine.../El este înlăuntrul desăvîrşit...” etc. Intraductibil în termeni discontinui, limbajul muzical nu este însă sentimental în sensul romanţios. Faptul că el s-ar adresa în primul rînd afectelor ne provoacă la o considerare non-psihologică a acestora. Dacă pentru mistici comunicarea cu divinitatea porneşte din inimă şi se întoarce instantaneu în inimă, probabil că de la ei am avea de învăţat ceva mai multe despre esenţa limbajului muzical. Şi, evident, a inimii ca non-sentimentalitate, ci sentiment. Ceea ce numim reculegere este atitudinea subiectului deopotrivă faţă de epifaniile divinităţii, cît şi faţă de muzică. Asta ne sugerează o identitate de strcutură a omului care receptează muzica şi a celui în rugăciune. Sigur, „înţelegerea” muzicii se supune rigorilor oricărui proces intelectual. Dar cum este posibilă înţelegerea unui text de o ambiguitate infinită? Probabil că dez-mărginirea limbajului muzical face să se inverseze raportul între conţinut şi conţinător. Limbajul muzical ne conţine, ne „înghite” integral, nu noi îl folosim, ci el ne foloseşte pe noi. Riguros cum numai matematicile sînt, limbajul muzical nu este totuşi definibil decît prin datele sale senzoriale. El este o educaţie a simţurilor. Implică o atenţie şi o coerenţă care, iarăşi, sunt comune cu ale rugăciunii. Nu este limpede cum comunică limbajul muzical, dar e limpede pe cine comunică…
miercuri, 5 ianuarie 2011
miercuri, 15 decembrie 2010
Căutare
DESPRE CĂUTARE
Moto: „Dacă-L vei căuta Se va lăsa găsit de tine...”
I Cronici 28.9
Condiţia omului este aceea a căutătorului. Se află mereu în mişcare spre o ţintă. Îşi dă mereu o definiţie. Nimic nu îi este dat, totul este de achiziţionat pe parcurs. În Rai, Adam s-a ascuns de Dumnezeu, de ruşine. Acolo încă nu existase căutare, pentru că totul era prezent. În primul rînd, Dumnezeu. Adam nu avea ce căuta, pentru că nu îi lipsea nimic. Orice căutare este umplerea unui gol. În rai, nu exista spaţiu, căci nu exista un în afara, nu există timp, pentru că nu exista moarte, deci nu exista căutare. Odată cu izgonirea, firea omului devine fundamental schizoidă. O parte păstrează „nostalgia paradisului”, cealaltă e în pururea rătăcire. Se spune „căutarea de sine”. Asta înseamnă că Adam s-a pierdut pe sine pierzînd raiul. Împlinire. Cunoaştere a părţii lipsă. Spune Blaga „Sufletul lui e în căutare/în mută seculară căutare/de totdeauna şi pînă la cele din urmă hotare”. Căci Dumnezeu a pus hotare acestei căutări, atît pentru a o călăuzi oarecum, a-i da repere (orice hotar e un reper) cît şi pentru a împeidica ajungerea la capăt. Cenzura transcendentă.
Definiţia omului este de a fi în mişcare spre sine însuşi. Căutător. Căutarea este însă, înainte de toate, o provocare din punct de vedere logic. Cauţi nu pentru că nu ştii, ci pentru că ştii. Socrate. Necunoscutul care te aşteaptă este învelit într-o anvelopă de cunoscut. E un miez. De aici metafora interiorului care guvernează mereu cunoaşterea, ca o spargere de coajă. Toate sunt coji durerii celei nepieritoare, spune poetul, pentru care culoarea miezului era durerea universală. Aici se face legătura între anamnesisul socratic (ai ştiut cîndva) şi raiul adamic pierdut. În felul acesta, cunoaşterea nu înseamnă înaintare, ci întoarcere. Originea. Poţi căuta două lucruri: fie ceva ce nu ai încă, dar despre care ai aflat că este (fata pe care o caută Făt Frumos în basm) fie ceva ce ai avut şi ai pierdut (fata pe care a furat-o zmeul). Poţi avea o imagine destul de exactă a ceea ce cauţi (rezolvarea teoremei lui Fermat, ruinele Troiei) sau poţi găsi ceva căutînd altceva (Columb, Newton). Sau poţi găsi ceva pe măsură ce îl construieşti (artistul, compozitorul). Căutarea, în oricare din aceste trei ipostaze, nu este altceva decît o pregătire. O trezire a spiritului pentru a recunoaşte ceea ce este căutat. Care nu te anunţă nici cînd se iveşte, nici cum se iveşte. Vegheaţi deci, stă scris.
Are şi etape cunoaşterea, popasuri, recapitulări, pietre pe care te aşezi să-ţi tragi sufletul, opriri, rătăciri, ezitări, întoarceri, căderi în prăpastie. În funcţie de miză. E viaţa însăşi. numai că nu are capăt. Sunt multe drumurile care duc la Roma. Este o preajmă, un orizont în care îţi arunci ochiiroată şi astfel te orientezi. Cauţi repere. Căutare şi rătăcire. Funcţia pozitivă a rătăcirii şi negativele ei. Căutare şi rătăcire sunt corelative, nu există una fără alta. Totul e să cauţi în rătăcire şi să te rătceşti în căutare. Oboseşti. Dacă rodul căutării tale nu se arată prea îndelungată vreme, te îndoieşti că ţinta există. Dar, dacă e invers? Sunt oameni care pornesc căutarea după ce au găsit. Misticul, credinciosul nu mai colindă. Ei stau pur şi simplu în centru. Drumul lor s-a redus la punct. De fapt, nu au plecat niciodată de acolo. Atunci care mai este sensul existenţei lor? Întrebare aparent „profundă”, de fapt proastă. Din două motive – cuvinte. Unu: pentru că în punct nu există sens. Şi doi: pentru că în punct nu există ex-istenţă, ci in-sistenţă. Ergo: orice căutare porneşte şi se termină în punct. Apoi, orice căutare este labirintică în fapt şi circulară în epură. Nu aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu, spunea un Cuvios ucenicilor săi. Asta răstoarnă datele banale ale căutării. În punct nu mai poţi să bîntui trebuie să te deplasezi într-o strictă nemişcare. Într-aceasta căutarea se aseamănă pînă la identificare cu rugăciunea. Stare dinamică, mişcare încremenită, piatră curgătoare, slavă stătătoare.
Agitaţia te îndepărtează de ţinta căutării. Trebuie să faci linişte să asculţi, să adulmeci, să scanezi cu ochi de vultur pentru a prinde prada. Săgetînd de sus în jos. Căutarea săgeată şi căutarea ţintă.
Împlinire. Adică umplerea golului din tine. Prima certitudine (uneori şi ultima): existenţa acestui gol. „Adînc asemenea uitării celei oarbe”. Cineva trebuie chemat să locuiască acest gol. Invitat. Omenit. În-omenit. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Căutarea ca infantilism: îţi este frică de singurătate şi atunci strigi după ajutor. Pădurea aceea terifiantă din După melci şi găsirea melcului prost încetinel. Căutarea îţi dă puterea teribilă de viaţă şi moarte asupra celui căutat.
A căuta înseamnă uneori arta de a te lăsa căutat (Iov). A fi ţintă, şi nu săgeată, a şti în calea cui te afli. A te lăsa lovit de săgeata inspiraţiei.
Căutatul există dintotdeauna, este etern, căutătorul este trecător. În ambele sensuri ale cuvîntului. Aceasta face splendoarea şi tragedia drumului.
Căutarea pe orizontală, mişcarea din aproape în aproape, epuizarea spaţiului de cunoscut, în toate direcţiile. Şi căutarea pe verticală, raza care coboară secant pînă în inimă, direct în raţiunea inimii. Revelaţia. Căutarea de amiază, în plină lumină, şi căutarea crepusculară. De la întrebare la răspuns şi de la răspunsul ştiut la întrebarea abia bănuită.
Căutarea şi harta. O comoară este însoţită totdeauna de o hartă misterioasă. Înainte de a pornit în căutarea comorii, lupta se dă pentru hartă şi descifrarea ei. Toate cărţile sfinte şi mitologiile furnizează astfel de hărţi. Psihanaliza ambiţionează şi ea asta. Numai că atunci cînd reperele sunt „relative” sau mobile (reper mobil, oximoron, baza teoriei relativităţii care se vrea o certitudine, onestitatea lui Heisenberg, cu principiul indeterminării) căutarea devine pur şi simplu rătăcire. Filozofia nu furnizează o hartă, ci mai degrabă cîteva reguli de citire a hărţii. Harta este însă o abstracţiune, un artefact simbolic, fără nici o asemănătoare cu terenul. Iar terenul este viaţa mea accidentată, atît de diversă ca relief. Viaţa mea acoperită cu o foaie de hîrtie mai subţire decît foiţa de ceapă, care se pliază pe ea mai strîns decît pielea pe trup, şi pe care Dumnezeu îmi scrie romanul. Eu sunt în acelaşi timp ţara necunoscută, harta şi expediţia. Ba şi jungla care le înghite pe toate.
Harul se opune căutării? În sensul în care el se oferă (se pasiv şi se reflexiv) cunoscătorului. Vine, se insinuează, trăzneşte, şopteşte, bîntuie, te loveşte şi, mai ales, te ia totdeauna prin surprindere. Nu ascultă de nici o cerere. Asta nu înseamnă absolut deloc că harul este pentru leneşi, indiferenţi sau neatenţi. Harul presupune, dimpotrivă, o veghe specială, o încordare inaparentă. Harul este mantia cunoaşterii, înveleşte invizibilul pentru a-l face vizibil. Cît efort pentru graţia instantanee şi improvizată a harului!
Simţurile. Nu există căutare „spirituală”. Paza simţurilor, de care ne vorbesc asceţii, înseamnă nu tocirea lor, ci dimpotrivă, a le face atît de ascuţite, încît să perceapă „cum iarba creşte”, să audă fîlfîirea de aripă a îngerului, să vadă aura firavă a fiecăruia, să miroasă într-o brazdă de iarbă cosită raiul adamic. Sigur, simţurile noastre aşa de rudimentare (cît de mult suntem în urma jivinelor din acest punct de vedere!) sunt un prim pas în cunoaştere. S-a vorbit mult despre înşelarea la care ne condamnă simţurile. În primul rînd, pentru că ele, oricît de ascuţite, nu acced la tot. Simţurile sunt bune cînd se des-trupează. Atunci ele caută cu adevărat şi descoperă tocmai trupul slavei celei nepieritoare.
Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spaţiului. Crucea. Spaţiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca şi timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincţia. În lumea noastră, bazată pe diferenţe,căutarea este posibilă. De aceea este atît de important discernămîntul, adică ştiinţa diferenţelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului.... deci justul căutării.
Căutarea şi lumina. Căutarea şi întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ţine de căutare este, în esenţa sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfîrşit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.
Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauţi. Spaţiul dintre tine şi obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spaţiu gol. Tu cauţi, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întîrziind în descifrarea urmelor, uiţi realitatea ţintei spre care ai pornit. Uitarea, cel mai mare duşman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deşert. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte ca absolut al uitării. Şi, implicit, amintirea ca regăsire a morţii. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.
Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (şi mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. şi o energie inepuizabilă. Aici şi acolo sunt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.
Căutarea presupune două puncte între care se instituie tensiunea devenirii. Este de văzut în ce măsură schimbă căutarea atît subiectul, cît şi obiectul căutării. Transformare ori transfigurare? De fapt, dacă traseul este circular, eşti căutat numai pentru că (şi dacă) te păstrezi într-o continuă stare de căutare.
Căutarea creează libertatea şi nu se poate desfăşura decît în libertate. Este singura operaţie care îşi făureşte mediul. Fără să îl consume. O ardere care nu distruge rugul. Şi, fiind (în) libertate, căutarea este bucurie. Nu găsirea, ci căutarea aduce bucuria. De fapt, propoziţia ultimă despre căutare este pascaliana „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Nu cauţi decît ceea ce ai deja, acesta este paradoxul. Cunoaşterea ca re-găsire, re-amintire platoniciană.
Cînd încetează căutarea? Aparent în orizontul certitudinii. Ce imagine mortuară este aceasta a certitudinii ca sicriu. Caut o certitudine care să nu mă oprească.
Moto: „Dacă-L vei căuta Se va lăsa găsit de tine...”
I Cronici 28.9
Condiţia omului este aceea a căutătorului. Se află mereu în mişcare spre o ţintă. Îşi dă mereu o definiţie. Nimic nu îi este dat, totul este de achiziţionat pe parcurs. În Rai, Adam s-a ascuns de Dumnezeu, de ruşine. Acolo încă nu existase căutare, pentru că totul era prezent. În primul rînd, Dumnezeu. Adam nu avea ce căuta, pentru că nu îi lipsea nimic. Orice căutare este umplerea unui gol. În rai, nu exista spaţiu, căci nu exista un în afara, nu există timp, pentru că nu exista moarte, deci nu exista căutare. Odată cu izgonirea, firea omului devine fundamental schizoidă. O parte păstrează „nostalgia paradisului”, cealaltă e în pururea rătăcire. Se spune „căutarea de sine”. Asta înseamnă că Adam s-a pierdut pe sine pierzînd raiul. Împlinire. Cunoaştere a părţii lipsă. Spune Blaga „Sufletul lui e în căutare/în mută seculară căutare/de totdeauna şi pînă la cele din urmă hotare”. Căci Dumnezeu a pus hotare acestei căutări, atît pentru a o călăuzi oarecum, a-i da repere (orice hotar e un reper) cît şi pentru a împeidica ajungerea la capăt. Cenzura transcendentă.
Definiţia omului este de a fi în mişcare spre sine însuşi. Căutător. Căutarea este însă, înainte de toate, o provocare din punct de vedere logic. Cauţi nu pentru că nu ştii, ci pentru că ştii. Socrate. Necunoscutul care te aşteaptă este învelit într-o anvelopă de cunoscut. E un miez. De aici metafora interiorului care guvernează mereu cunoaşterea, ca o spargere de coajă. Toate sunt coji durerii celei nepieritoare, spune poetul, pentru care culoarea miezului era durerea universală. Aici se face legătura între anamnesisul socratic (ai ştiut cîndva) şi raiul adamic pierdut. În felul acesta, cunoaşterea nu înseamnă înaintare, ci întoarcere. Originea. Poţi căuta două lucruri: fie ceva ce nu ai încă, dar despre care ai aflat că este (fata pe care o caută Făt Frumos în basm) fie ceva ce ai avut şi ai pierdut (fata pe care a furat-o zmeul). Poţi avea o imagine destul de exactă a ceea ce cauţi (rezolvarea teoremei lui Fermat, ruinele Troiei) sau poţi găsi ceva căutînd altceva (Columb, Newton). Sau poţi găsi ceva pe măsură ce îl construieşti (artistul, compozitorul). Căutarea, în oricare din aceste trei ipostaze, nu este altceva decît o pregătire. O trezire a spiritului pentru a recunoaşte ceea ce este căutat. Care nu te anunţă nici cînd se iveşte, nici cum se iveşte. Vegheaţi deci, stă scris.
Are şi etape cunoaşterea, popasuri, recapitulări, pietre pe care te aşezi să-ţi tragi sufletul, opriri, rătăciri, ezitări, întoarceri, căderi în prăpastie. În funcţie de miză. E viaţa însăşi. numai că nu are capăt. Sunt multe drumurile care duc la Roma. Este o preajmă, un orizont în care îţi arunci ochiiroată şi astfel te orientezi. Cauţi repere. Căutare şi rătăcire. Funcţia pozitivă a rătăcirii şi negativele ei. Căutare şi rătăcire sunt corelative, nu există una fără alta. Totul e să cauţi în rătăcire şi să te rătceşti în căutare. Oboseşti. Dacă rodul căutării tale nu se arată prea îndelungată vreme, te îndoieşti că ţinta există. Dar, dacă e invers? Sunt oameni care pornesc căutarea după ce au găsit. Misticul, credinciosul nu mai colindă. Ei stau pur şi simplu în centru. Drumul lor s-a redus la punct. De fapt, nu au plecat niciodată de acolo. Atunci care mai este sensul existenţei lor? Întrebare aparent „profundă”, de fapt proastă. Din două motive – cuvinte. Unu: pentru că în punct nu există sens. Şi doi: pentru că în punct nu există ex-istenţă, ci in-sistenţă. Ergo: orice căutare porneşte şi se termină în punct. Apoi, orice căutare este labirintică în fapt şi circulară în epură. Nu aveţi voi atîtea întrebări cîte răspunsuri am eu, spunea un Cuvios ucenicilor săi. Asta răstoarnă datele banale ale căutării. În punct nu mai poţi să bîntui trebuie să te deplasezi într-o strictă nemişcare. Într-aceasta căutarea se aseamănă pînă la identificare cu rugăciunea. Stare dinamică, mişcare încremenită, piatră curgătoare, slavă stătătoare.
Agitaţia te îndepărtează de ţinta căutării. Trebuie să faci linişte să asculţi, să adulmeci, să scanezi cu ochi de vultur pentru a prinde prada. Săgetînd de sus în jos. Căutarea săgeată şi căutarea ţintă.
Împlinire. Adică umplerea golului din tine. Prima certitudine (uneori şi ultima): existenţa acestui gol. „Adînc asemenea uitării celei oarbe”. Cineva trebuie chemat să locuiască acest gol. Invitat. Omenit. În-omenit. „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja”. Căutarea ca infantilism: îţi este frică de singurătate şi atunci strigi după ajutor. Pădurea aceea terifiantă din După melci şi găsirea melcului prost încetinel. Căutarea îţi dă puterea teribilă de viaţă şi moarte asupra celui căutat.
A căuta înseamnă uneori arta de a te lăsa căutat (Iov). A fi ţintă, şi nu săgeată, a şti în calea cui te afli. A te lăsa lovit de săgeata inspiraţiei.
Căutatul există dintotdeauna, este etern, căutătorul este trecător. În ambele sensuri ale cuvîntului. Aceasta face splendoarea şi tragedia drumului.
Căutarea pe orizontală, mişcarea din aproape în aproape, epuizarea spaţiului de cunoscut, în toate direcţiile. Şi căutarea pe verticală, raza care coboară secant pînă în inimă, direct în raţiunea inimii. Revelaţia. Căutarea de amiază, în plină lumină, şi căutarea crepusculară. De la întrebare la răspuns şi de la răspunsul ştiut la întrebarea abia bănuită.
Căutarea şi harta. O comoară este însoţită totdeauna de o hartă misterioasă. Înainte de a pornit în căutarea comorii, lupta se dă pentru hartă şi descifrarea ei. Toate cărţile sfinte şi mitologiile furnizează astfel de hărţi. Psihanaliza ambiţionează şi ea asta. Numai că atunci cînd reperele sunt „relative” sau mobile (reper mobil, oximoron, baza teoriei relativităţii care se vrea o certitudine, onestitatea lui Heisenberg, cu principiul indeterminării) căutarea devine pur şi simplu rătăcire. Filozofia nu furnizează o hartă, ci mai degrabă cîteva reguli de citire a hărţii. Harta este însă o abstracţiune, un artefact simbolic, fără nici o asemănătoare cu terenul. Iar terenul este viaţa mea accidentată, atît de diversă ca relief. Viaţa mea acoperită cu o foaie de hîrtie mai subţire decît foiţa de ceapă, care se pliază pe ea mai strîns decît pielea pe trup, şi pe care Dumnezeu îmi scrie romanul. Eu sunt în acelaşi timp ţara necunoscută, harta şi expediţia. Ba şi jungla care le înghite pe toate.
Harul se opune căutării? În sensul în care el se oferă (se pasiv şi se reflexiv) cunoscătorului. Vine, se insinuează, trăzneşte, şopteşte, bîntuie, te loveşte şi, mai ales, te ia totdeauna prin surprindere. Nu ascultă de nici o cerere. Asta nu înseamnă absolut deloc că harul este pentru leneşi, indiferenţi sau neatenţi. Harul presupune, dimpotrivă, o veghe specială, o încordare inaparentă. Harul este mantia cunoaşterii, înveleşte invizibilul pentru a-l face vizibil. Cît efort pentru graţia instantanee şi improvizată a harului!
Simţurile. Nu există căutare „spirituală”. Paza simţurilor, de care ne vorbesc asceţii, înseamnă nu tocirea lor, ci dimpotrivă, a le face atît de ascuţite, încît să perceapă „cum iarba creşte”, să audă fîlfîirea de aripă a îngerului, să vadă aura firavă a fiecăruia, să miroasă într-o brazdă de iarbă cosită raiul adamic. Sigur, simţurile noastre aşa de rudimentare (cît de mult suntem în urma jivinelor din acest punct de vedere!) sunt un prim pas în cunoaştere. S-a vorbit mult despre înşelarea la care ne condamnă simţurile. În primul rînd, pentru că ele, oricît de ascuţite, nu acced la tot. Simţurile sunt bune cînd se des-trupează. Atunci ele caută cu adevărat şi descoperă tocmai trupul slavei celei nepieritoare.
Căutarea este posibilă datorită structurii neomogene a spaţiului. Crucea. Spaţiul orientat, cardinalitatea, locul ales, ca şi timpul sacru, structurează căutarea. Haosul este in-distincţia. În lumea noastră, bazată pe diferenţe,căutarea este posibilă. De aceea este atît de important discernămîntul, adică ştiinţa diferenţelor. El face posibilă citirea semnelor, instituirea sensului.... deci justul căutării.
Căutarea şi lumina. Căutarea şi întunericul. Confuzia dintre ele. De fapt tot ce ţine de căutare este, în esenţa sa, oximoronic. Altfel nu ar fi posibilă totalizarea finală. Moartea ca sfîrşit sau ca împlinire a căutării? Tocmai pentru că se anulează contrariile.
Urmele. Există totdeauna ceva care te duce spre ceea ce cauţi. Spaţiul dintre tine şi obiectul căutat este plin de sens. Ne e niciodată un spaţiu gol. Tu cauţi, de fapt, urmele îngerului pe apă. Uneori, întîrziind în descifrarea urmelor, uiţi realitatea ţintei spre care ai pornit. Uitarea, cel mai mare duşman al căutării. Drumul parcurs de dragul drumului, ispitele din deşert. Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte ca absolut al uitării. Şi, implicit, amintirea ca regăsire a morţii. Moartea este memoria absolută, nu uită niciodată, nimic. Chiar în călătoria din jurul camerei tale, aventura nu este exclusă, cum s-a spus.
Căutarea presupune să fii scăldat într-o aură de permanentă uimire. Fără capacitatea de a te mira de totul (şi mai ales de lucrurile banale, aparent inobservabile) nu există căutare. Ca început al filozofiei, uimirea este un temei. şi o energie inepuizabilă. Aici şi acolo sunt rodul căutării, ea este mama lor. Iar plecarea este Facerea.
Căutarea presupune două puncte între care se instituie tensiunea devenirii. Este de văzut în ce măsură schimbă căutarea atît subiectul, cît şi obiectul căutării. Transformare ori transfigurare? De fapt, dacă traseul este circular, eşti căutat numai pentru că (şi dacă) te păstrezi într-o continuă stare de căutare.
Căutarea creează libertatea şi nu se poate desfăşura decît în libertate. Este singura operaţie care îşi făureşte mediul. Fără să îl consume. O ardere care nu distruge rugul. Şi, fiind (în) libertate, căutarea este bucurie. Nu găsirea, ci căutarea aduce bucuria. De fapt, propoziţia ultimă despre căutare este pascaliana „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit deja”. Nu cauţi decît ceea ce ai deja, acesta este paradoxul. Cunoaşterea ca re-găsire, re-amintire platoniciană.
Cînd încetează căutarea? Aparent în orizontul certitudinii. Ce imagine mortuară este aceasta a certitudinii ca sicriu. Caut o certitudine care să nu mă oprească.
sâmbătă, 9 octombrie 2010
HERTA MÜLLER
UN BILET ÎN PLUS LA HERTA MÜLLER
Luni 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zi de toamnă, plină de lumină, cînd te apropiai de Ateneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupa întreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Bucuria era şi mai mare cînd te trezeai abordat de diferite persoane care te întrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşte neplăcuta surpriză cînd am constatat că ditamai instituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem de rezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon. Regretabil. Provincial. Atmosferă destinsă. Sala se umple repede inclusiv pe intervale, o aglomeraţie jubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe care scriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cu ultimele sale cărţi. Întîlnirea începe cu o românească întîrziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoare sonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul. Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sau îndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului. Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului său recital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La un asemenea eveniment nu există amănunte. Am avut confirmarea văzînd că imaginile transmise de multe televiziuni aveau subtitări pentru a face inteligibil ceea ce se vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dlui. Andrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţiei conferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte din discursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicată problemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce. Profitînd de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat în imediata apropiere a scenei, în partea stîngă a sălii. Cea dreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şi camere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc aminte că aproape în acelaşi loc stătusem, tot în picioare, cu ani în urmă, pe vremea studenţiei, cînd s-a cîntat pentru prima oară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci sala este arhiplină, oameni în vîrstă ca şi tineri ocupînd şi intevalele dintre rînduri la un Eveniment.
De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a Hertei Müller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscut scriitor născut în România (chestiunea H.M. scriitoare germană sau română mi se pare absolut irelevantă şi oţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentru că a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile din ultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părut importantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar de autoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticul tăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisului Hertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrar imaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoarea zîmbeşte fermecător, şi are un simţ al umorului şi al replicii spontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta) care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi. Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost, cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hîrtiei, cînd toată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. Dialogul Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şi tresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel între două inteligenţe tăioase, flexibile, avînd o concepţie similară despre Răul pe care-l încarnează comunsimul dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi mai ales a intelectualilor români sub comunism. Din această deosebire s-a născut excepţionala tensiune ideatică a dezbaterii. Nu pot decît să regret că nici una dintre aşa zisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită în direct această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazis astfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentru că la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum, cînd scriu aceste rînduri aflu că dezbaterea se va difuza totuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta mă face să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observa doar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive să iubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceea ce s-a întîmplat în presa noastră după ziua acestei dezbateri uimeşte chiar şi un om hîrşit cu bălăcăreala noastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată să fie utilizată ca armă împotriva lui H.R.Patapievici, ceea ce domnia sa a parat atunci cu hotărîre. Acum este din nou folosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre războie interne. Asta îi va da noi argumente să ne socotească iremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apărea alături de un personaj atît de suspect şi nefrecventabil cum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după ce a părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşi intitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate, credeam că dezbaterea aceasta atît de prvocatoare va fi un prilej de sărăbătoare. În loc de asta, se plătesc eternele poliţe din acel nesfîrşit şi ridicol război cultural intern. Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei al refec pentru că o contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera „intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admir cum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian, sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar. Cum aud un nume încep să latre, cum aud altul încep să saliveze. Discernămînt? A se scuti. M-am îndepărtat de relatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ce îi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordine în propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nu ne-am desprins deloc de vechiul sistem de gîndire a cărui esenţă era să-l umileşti pe celălat, să-l faci să simtă ca un căcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu are pretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta să înţeleagă. Nu dă sentinţe, face doar observaţii legate de propria experienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi cea vestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptă iluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a unei demnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şi să-ţi fie milă de oameni. Literatura, cărţile sunt secundare în raport cu aceste imperative morale. Care ţin de normalitate, atrage ea atenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibil de actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte într-o disperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipsei unei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müller observa că precedentele sale vizite în România au trecut neobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice, acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe de presă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri au sătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai sunt germani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute. Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoarea şi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţiii.
Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prin excluziune, un răspuns cine are dreptate: Herta ori Liiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi asta nu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc sau altul. Cîtă dezbatere, atîta cultură, îmi vine să spun. Nu găseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, cînd am văzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3 octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflă de la zi la zi, cam așa cum se întîmpla în vară cu penibilul jurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!
Luni 27 septembrie, pe la ora 18, într-o splendidă zi de toamnă, plină de lumină, cînd te apropiai de Ateneu, te izbea imaginea mulţimii de oameni care ocupa întreaga esplanadă. Aer sărbătoresc. Bucuria era şi mai mare cînd te trezeai abordat de diferite persoane care te întrebau dacă nu ai un bilet în plus. Asta îmi aminteşte neplăcuta surpriză cînd am constatat că ditamai instituţia culturală cum este Ateneul nu are un sistem de rezervare a biletelor pe net, ba nici măcar prin telefon. Regretabil. Provincial. Atmosferă destinsă. Sala se umple repede inclusiv pe intervale, o aglomeraţie jubilativă. Pliante elegante, traducerea paginilor pe care scriitoarea le va citi în germană, stand Humanitas cu ultimele sale cărţi. Întîlnirea începe cu o românească întîrziere care depăşeşte sfertul academic. Dezamăgitoare sonorizarea, inacceptabilă pentru o instituţie ca Ateneul. Cei doi protagonişti nu aveau lavaliere, orice apropiere sau îndepărtare de măsuţă se simţea în fluctuaţiile sunetului. Ce a spus maestrul Dan Grigore, înaintea scurtului său recital, aproape că nu s-a înţeles. Amănunte? La un asemenea eveniment nu există amănunte. Am avut confirmarea văzînd că imaginile transmise de multe televiziuni aveau subtitări pentru a face inteligibil ceea ce se vorbea pe scenă. Din discursul prea ţeapăn al dlui. Andrei Dimitriu am reţinut doar ideea reluării tradiţiei conferinţelor de la Ateneu. Să mai spun că mare parte din discursul Ambasadorului Germaniei a fost dedicată problemelor justiţiei din România. Prietenii înţeleg de ce. Profitînd de faptul că aveam bilet fără loc, m-am plasat în imediata apropiere a scenei, în partea stîngă a sălii. Cea dreaptă şi centrul erau ocupate de mulţimea de fotografi şi camere de televiziune. Nu puteam să nu-mi aduc aminte că aproape în acelaşi loc stătusem, tot în picioare, cu ani în urmă, pe vremea studenţiei, cînd s-a cîntat pentru prima oară după război la noi Missa Solemnis. Şi tot ca atunci sala este arhiplină, oameni în vîrstă ca şi tineri ocupînd şi intevalele dintre rînduri la un Eveniment.
De fapt, de ce a fost importantă scurta prezenţă a Hertei Müller la Bucureşti? Nu pentru că este cel mai cunoscut scriitor născut în România (chestiunea H.M. scriitoare germană sau română mi se pare absolut irelevantă şi oţioasă, se va vedea mai încolo de ce), nici măcar pentru că a primit (destul de surprinzător pentru obiceiurile din ultimul deceniu ale Casei) Premiul Nobel. Mi s-a părut importantă această prezenţă pentru un prilej foarte rar de autoscopie non-narcisistă a culturii române. Diagnosticul tăios, lipsa de ipocrizie „diplomatică”, specifice scrisului Hertei Müller, trec integral şi în discursul ei public. Contrar imaginii pe care i-o ştiam numai din fotografii, scriitoarea zîmbeşte fermecător, şi are un simţ al umorului şi al replicii spontane (Andrei Pleşu a scris memorabil despre asta) care contrazice toate stereotipiile noastre despre nemţi. Emoţionantă, pe timpul lecturii în limba germană, a fost, cum scria şi Nicolae Manolescu, foşnirea hîrtiei, cînd toată lumea întorcea simultan foile cu traducerea. Dialogul Hertei Müller cu Gabriel Liiceanu, punctat cu aplauze şi tresăriri ale sălii ca la un meci de box, a fost un duel între două inteligenţe tăioase, flexibile, avînd o concepţie similară despre Răul pe care-l încarnează comunsimul dar idei cu totul diferite faţă de situaţia românilor şi mai ales a intelectualilor români sub comunism. Din această deosebire s-a născut excepţionala tensiune ideatică a dezbaterii. Nu pot decît să regret că nici una dintre aşa zisele televiziuni de ştiri n-a găsit necesar să transmită în direct această sărbătoare a spiritului. Şi-ar fi contrazis astfel însuşi rolul lor de mancurtizatori ai populaţiei, pentru că la noi cultura nu este o preocupare şi nici o ştire. Acum, cînd scriu aceste rînduri aflu că dezbaterea se va difuza totuşi la TVR şi va fi publicată în Dilema Veche. Asta mă face să nu intru aici într-o analiză mai detaliată. Aş observa doar că, dacă scriitoarea nu avea prea multe motive să iubească România, de acum va avea şi mai puţine. Ceea ce s-a întîmplat în presa noastră după ziua acestei dezbateri uimeşte chiar şi un om hîrşit cu bălăcăreala noastră balcanică. Herta Müller s-a mai încercat odată să fie utilizată ca armă împotriva lui H.R.Patapievici, ceea ce domnia sa a parat atunci cu hotărîre. Acum este din nou folosită ca scut şi sabie în mizerabilele noastre războie interne. Asta îi va da noi argumente să ne socotească iremediabil taraţi. Unul o ceartă cum de a putut apărea alături de un personaj atît de suspect şi nefrecventabil cum e Liiceanu. Faptul că aceasta este editorul ei, după ce a părăsit-o Poliromul, îi apare ca nesemnificativ. Altul îşi intitulează aulic articolul din aceeaşi publicaţie „Cum a fost înnobilat căcatul la Ateneu”. În marea mea naivitate, credeam că dezbaterea aceasta atît de prvocatoare va fi un prilej de sărăbătoare. În loc de asta, se plătesc eternele poliţe din acel nesfîrşit şi ridicol război cultural intern. Manolescu şi Cărtărescu sunt luaţi şi ei al refec pentru că o contrazic pe Herta. Cloaca maxima care este blogosfera „intelectuală” se încarcă rapid cu tot felul de injurii. Admir cum funcţionează aici impecabil un fel de reflex pavlovian, sunt oameni setaţi să funcţioneze doar în sistem binar. Cum aud un nume încep să latre, cum aud altul încep să saliveze. Discernămînt? A se scuti. M-am îndepărtat de relatarea evenimentului? Nicidecum, este tocmai ceea ce îi dă dreptate din plin scriitoarei, că nu ne-am făcut ordine în propria ogradă, că jucăm pe mize mici, mizerabile, că nu ne-am desprins deloc de vechiul sistem de gîndire a cărui esenţă era să-l umileşti pe celălat, să-l faci să simtă ca un căcat. Mi-a plăcut mult lipsa de orgoliu a scriitoarei. Nu are pretenţia de a fi înţeles, ci doar de a căuta să înţeleagă. Nu dă sentinţe, face doar observaţii legate de propria experienţă. Are ambele experienţe, şi cea estică şi cea vestică. Asta îi dă o completitudine critică. Nu acceptă iluzia „rezistenţei prin cultură”. „Nu eu trebuie să constat asta – că n-a fost de ajuns. Trebuie să constataţi şi dumneavoastră”. De fapt, lecţia scriitoarei este a unei demnităţi foarte simple: să nu te laşi călcat în picioare şi să-ţi fie milă de oameni. Literatura, cărţile sunt secundare în raport cu aceste imperative morale. Care ţin de normalitate, atrage ea atenţia. Să mai spun că, din păcate, lecţia ei este incredibil de actuală? Că, dacă societatea românească trăieşte într-o disperantă lipsă de repere, asta se datorează şi lipsei unei mişcări intelectuale autentice? Ironică, Herta Müller observa că precedentele sale vizite în România au trecut neobservate din punctul de vedere al vizibilităţii publice, acum nu mai poate face faţă de interviuri şi conferinţe de presă. Am citit vreo două reportaje despre ce amintiri au sătenii din Niţchidorf despre ea. Nu, nu prea mai sunt germani pe acolo şi amintirile nu sunt deloc plăcute. Oamenii s-au acomodat cu regimul cum spune scriitoarea şi au păstrat doar amintirea vizitelor Securităţiii.
Este cu totul van să tranşăm, victime ale logicii prin excluziune, un răspuns cine are dreptate: Herta ori Liiceanu. Importantă a fost dezbaterea dintre cei doi şi asta nu par a lua în considerare cei care atacă pe un flanc sau altul. Cîtă dezbatere, atîta cultură, îmi vine să spun. Nu găseam o încheiere a acestor fugitive însemnări, cînd am văzut articolul lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei din 3 octombrie, foarte trist. Şi văd că bibliografia temei se umflă de la zi la zi, cam așa cum se întîmpla în vară cu penibilul jurnal al lui Marino. Ce forţă are Herta Müller!
vineri, 3 septembrie 2010
muntele
MUNTELE
Dialogul meu cu muntele... De o viață îl știu, îl simt, îl caut din ochi acolo, la nord, ca un zid de apărare dinspre Rău, dinspre barbari. Imagine banală, dar cît se poate de aplicată realității. De mai bine de 50 de ani îl privesc în fiecare dimineață. Pentru el, dar și pentru speciala lui relație cu lumina. Zilele senine ale fiecărui anotimp îl arată mereu altfel, de la petele de alb ale iernii, proiectate pe cerul albastru și care îl apropie neverosimil chiar pentru ochii mei obosiți de acum, pînă la Crucea de pe Caraiman, vizibilă numai în zilele foarte senine și cu aerul purificat de o ploaie, cum a fost cea de azi, chiar și de aici, de la mai bine de 50 de km. Nu mă imaginez trăind în alt spațiu, unul de cîmpie nesfîrșită sau, de pildă, cu muntele situat la sud. Mi s-ar părea o lume anormală. M-ar isteriza marea sau stepa nesfîrșită. Ordinea lumii este pentru mine astfel construită, spațiul astfel ordonat, cu zidul acesta spre Miază Noapte (miezul, dar și amiaza nopții). Zid care își face simțită eficiența chiar și în vremurile noastre de bezmeticeală meteorologică. Foarte rare sunt aici grindina, ploile și vijeliile excesive, vînturile pustiitoare, excesele de orice fel ale vremii. Toate își descarcă energiile distructive ceva mai la nord sau mai la est, norii alunecă pe trasee misterioase undeva în dreapta sau în stînga. De altfel, o scurtă privire aruncată spre nord este cel mai bun buletin meteorologic, după cum sunt acoperiți sau nu de nori, după culoarea acestora, după transparența aerului, experiența te ajută să prevezi cum va fi ziua.
Mă simt sigur în acest spațiu. Probabil că majoritatea oamenilor au o astfel de relație specială cu spațiul lor natal, și cei de la malul mării, și cei de pe fluviu, din stepă sau din vîrful muntelui. Nu e nimic surprizător în asta. Spațiu matrice, cum l-a definit Blaga. Probabil că fiecare dintre noi (nu cei născuți la oraș) are, pe lîngă mama naturală, pe mama Geea, Născătoarea. Ținem la ea ca la o mamă a tuturor mamelor. Unii își taie cordonul ombilical cu acest spațiu, (adică nu îl mai păstrează nici măcar în memoria afectivă). Alții tînjesc după el prin toate rătăcirile vieții, fără să conștientizeze măcar asta. Sigur, îmi place să mă duc „la munte” (mult mai mult ca „la mare”, dar asta este altă poveste). Dar nu despre asta este vorba aici. Ci despre muntele - distanță, uneori o simplă linie zimțată, ca în desenele copiilor sau într-o gravură japoneză. Este un munte abstract, o imagine, dar nu o închipuire. Mai degrabă o întru-chipare. O de-realizare, redusă la Semnificație. Și semnificația este aceea de pace, de liniște, de siguranță. Nu aproape ca să devină apăsător, limitator de orizont, de aici de la mine muntele este însuși orizontul. Aflat la distanța rezonabilă, armonică pentru a da un spațiu ideal de manifestare visului, libertății. Indice al luminii și al purității, desenul acesta este engrama mea sufletească. Proximitatea aceasta aflată la o justă distanță este asemenea vizibilității invizibile a divinului. Îl știi acolo, chiar dacă nu îl vezi prin nori, este non-reprezentabil și prezent totdeodată. Nu m-am întrebat niciodată ce este dincolo de zidul muntelui, ce alt tărîm se deschide. Sigur e Altul.
Dialogul meu cu muntele... De o viață îl știu, îl simt, îl caut din ochi acolo, la nord, ca un zid de apărare dinspre Rău, dinspre barbari. Imagine banală, dar cît se poate de aplicată realității. De mai bine de 50 de ani îl privesc în fiecare dimineață. Pentru el, dar și pentru speciala lui relație cu lumina. Zilele senine ale fiecărui anotimp îl arată mereu altfel, de la petele de alb ale iernii, proiectate pe cerul albastru și care îl apropie neverosimil chiar pentru ochii mei obosiți de acum, pînă la Crucea de pe Caraiman, vizibilă numai în zilele foarte senine și cu aerul purificat de o ploaie, cum a fost cea de azi, chiar și de aici, de la mai bine de 50 de km. Nu mă imaginez trăind în alt spațiu, unul de cîmpie nesfîrșită sau, de pildă, cu muntele situat la sud. Mi s-ar părea o lume anormală. M-ar isteriza marea sau stepa nesfîrșită. Ordinea lumii este pentru mine astfel construită, spațiul astfel ordonat, cu zidul acesta spre Miază Noapte (miezul, dar și amiaza nopții). Zid care își face simțită eficiența chiar și în vremurile noastre de bezmeticeală meteorologică. Foarte rare sunt aici grindina, ploile și vijeliile excesive, vînturile pustiitoare, excesele de orice fel ale vremii. Toate își descarcă energiile distructive ceva mai la nord sau mai la est, norii alunecă pe trasee misterioase undeva în dreapta sau în stînga. De altfel, o scurtă privire aruncată spre nord este cel mai bun buletin meteorologic, după cum sunt acoperiți sau nu de nori, după culoarea acestora, după transparența aerului, experiența te ajută să prevezi cum va fi ziua.
Mă simt sigur în acest spațiu. Probabil că majoritatea oamenilor au o astfel de relație specială cu spațiul lor natal, și cei de la malul mării, și cei de pe fluviu, din stepă sau din vîrful muntelui. Nu e nimic surprizător în asta. Spațiu matrice, cum l-a definit Blaga. Probabil că fiecare dintre noi (nu cei născuți la oraș) are, pe lîngă mama naturală, pe mama Geea, Născătoarea. Ținem la ea ca la o mamă a tuturor mamelor. Unii își taie cordonul ombilical cu acest spațiu, (adică nu îl mai păstrează nici măcar în memoria afectivă). Alții tînjesc după el prin toate rătăcirile vieții, fără să conștientizeze măcar asta. Sigur, îmi place să mă duc „la munte” (mult mai mult ca „la mare”, dar asta este altă poveste). Dar nu despre asta este vorba aici. Ci despre muntele - distanță, uneori o simplă linie zimțată, ca în desenele copiilor sau într-o gravură japoneză. Este un munte abstract, o imagine, dar nu o închipuire. Mai degrabă o întru-chipare. O de-realizare, redusă la Semnificație. Și semnificația este aceea de pace, de liniște, de siguranță. Nu aproape ca să devină apăsător, limitator de orizont, de aici de la mine muntele este însuși orizontul. Aflat la distanța rezonabilă, armonică pentru a da un spațiu ideal de manifestare visului, libertății. Indice al luminii și al purității, desenul acesta este engrama mea sufletească. Proximitatea aceasta aflată la o justă distanță este asemenea vizibilității invizibile a divinului. Îl știi acolo, chiar dacă nu îl vezi prin nori, este non-reprezentabil și prezent totdeodată. Nu m-am întrebat niciodată ce este dincolo de zidul muntelui, ce alt tărîm se deschide. Sigur e Altul.
ICOANA
Icoana
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....
Un fel de poem dedicat lui Gil
Icoana este un punct. Din care coboară lumea sau spre care se ridică pe golgotă lumea. Dinspre icoană venim , spre icoană tînjim. Icoana este un Chip. Adică o poveste pe care ne-o spune lumea de sus, dar şi felul în care noi înşine ne povestim – spovedim lumii care nu are nevoie de urechi ca să ne audă. Numai prin icoană există comunicarea cuminecare. Noi o vedem, de fapt ea ne vede. Noi o privim, ea ne luminează. Icoana este colorată, căci are infinitatea de posibilităţi ale realităţii. Aşa ne poate aduce aminte de frumuseţea în diversitatea inepuizabilă a lumii. Icoana este concretă, pentru că ne arată Chipul. Dar este şi abstractă, pentru că acest chip nu este dintre noi, nu poate fi fotografiat. Invizibilul devenit vizibil, s-a spus, dar cîţi percep bunătatea acestei kenoze? Icoana nu este estetică, ci etică, este bunătatea întrupată. Icoana plînge. Cine a putut vreodată şterge lacrima unei icoane? Nu te poţi decît prăbuşi în genunchi în faţa acestei lacrimi. Care anulează timpul. Pentru că ea plînge nu numai amintirea şi prezentul Patimilor, ci şi viitorul pătimirii noastre. Lacrima icoanei ne mai botează odată, ne întăreşte. Icoana spune Totul, de la prunc la coborîrea în mormînt şi la Înviere. Icoana este o hartă a celui mai complicat traseu din univers. Care leagă spaţiul cu timpul şi cu veşnicia. Icoana nu are figuri de stil: nu e simbol, metaforă, alegorie. Ea pur şi simplu Arată. „Ochi aveţi şi nu veţi vedea...”. Este tocmai ceea ce nu au înţeles iconoclaştii. Care sufereau şi suferă (căci mai sunt legiune şi astăzi) de o stranie orbire. Ei nu văd, cum s-ar părea, doar lemnul şi vopselele, ei „văd” o abstracţiune. Sunt, de fapt, împotriva întrupării. Adică a iubirii. N-au înţeles mesajul evanghelic: atît de mult te iubesc încît, iată, vin la tine. Îţi bat la uşă. Orice zugrăveală de biserică despre asta este: despre Cel Care a Venit. Şi, cînd Mirele este în mijlocul nuntaşilor, cată să ne bucurăm. De aceea cea mai întristată dintre icoane este despre bucurie. Iconoclaştii sunt oameni neguroşi, închistaţi, blocaţi în nevroză, incapabili de a se bucura. Eu sunt dintre cei ce văd idei...proclama un scriitor român. În istorie cei care au provocat marile dezastre sunt tocmai cei care au văzut idei. Adică abstracţiuni. „Rasă”, „clasă socială”, „egalitate”, „fericire”, „om nou” etc. Fantasme. Icoana este aici. Evanghelia pentru analfabeţi, s-a spus iarăşi. Perfect adevărat. Vorbind într-un limbaj care nu are nevoie de traducători, nici de explicaţii complicate. O maică cu pruncul este o maică cu pruncul. O crucificare, o crucificare. Scara lui Iacov este viaţa fiecăruia şamd. Icoana nu are orizontală, cu ea nu te poţi rătăci. Urci sau cobori, dar nu te pierzi. Ea este expresia supremă a Verticalei. Icoana nu are „punct de vedere”. Tabloul religios (de pe la Renaştere încoace) are perspectivă, în ambele sensuri ale cuvîntului. Icoana nu are alt autor decît Duhul, zugravul nu este autor. Închinare. Te închini la icoană. Adică te înclini, devii plan înclinat pe care să alunece încet duhul din înalt spre lumea noastră, iar scripetele ceresc să ne poată ridica la mîntuire. Săruţi icoana. Adică ştergi sărutul lui Iuda. Dar, pînă la urmă, în faţa icoanei lucrul cel mai important pe care îl ai de făcut este să devii transparent, la fel ca ea. Icoana priveşte prin tine....
Abonați-vă la:
Postări (Atom)