duminică, 24 iunie 2012

Îmbăierea


ÎMBĂIEREA

            Primul lucru care se poate spune despre o femeie care face baie este că gestul acesta nu este pentru ea în principal igienic. Are alte semnificaţii, este un gest ritual, presupunînd în consecinţă 1. Sacralitate şi 2. Valoare estetică. Fără să aibă nimic indecent sau exhibiţionist, o femeie făcînd baie presupune totdeauna un ochi privitor. Ea se mișcă instinctiv ca și cum ar fi privită. De aceea totul se topește în spectacol. Se ştie că pentru antici nudul era semnul sfinţeniei, de aceea o femeie purtîndu-şi cu graţie nuditatea (graţia se învaţă corporal, după aceea abia vine graţia de a purta veşmintele şi de a gesticula, ca o consecinţă. Nu există femeie graţioasă în rochie de ceremonie şi stîngace în intimitatea nudităţii sale) este zeiască. Prezenţa oglinzii nu e pentru femeia rafinată semn de egolatrie, narcisism, vanitate. Ci o necesitate vitală. Frumuseţea trebuie dedublată pentru a putea fi îndurată. Trupul femeii este prin el însuşi o capodoperă, îmbăierea nu face decît să lumineze această capodoperă. Coregrafia îmbăierii poate avea, sigur, o importantă dimensiune erotică. Este, chiar, erosul pur, purificat adică de orice contingenţe. Femeia la scaldă îşi este autosuficientă. Nimic în plus nu mai e necesar. E semnul păcii interioare şi al autocunoaşterii. Numai femeia se poate cunoaşte prin acest act non-raţional şi non-sentimental, ci fizic. Atît de fizic, încît trece dincolo. Sigur că liturghia aceasta intimă presupune o magnifică sinestezie, de la poveştile fabuloase despre cosmeticalele Cleopatrei pînă astăzi. Toate simţurile sunt solicitate la maximum, văzul (desigur!), parfumurile, alifiile, mîngîierile care nu se mai termină, sunetul apei, poate chiar femeia fredonează abia sesizabil o frîntură de melodie… Este Simbolismul întrupat. O toană de modă recentă cinematografiază această scenă într-un decor de telenovelă: lumînări parfumate, petale de trandafiri, săruri şi spume de baie, pahar de băutură fină. Ca orice este excesiv şi prea săritor în ochi acest decor strică tocmai austeritatea gestului de cunoaştere, mimează doar, falsificînd, poleind realitatea.

            Una dintre cele mai pictate scene din Vechiul Testament este tocmai povestea Suzanei făcînd baie și pîndită de cei doi bătrîni libidinoși. Mă uit la celebrul tablou al maestrului Guercino Suzana şi cei doi bătrîni.  Îmi place în viziunea lui că există aici o separaţie netă de planuri: frumoasa femeie, prezentată în plină lumină şi în voluptoasa carnaţie deloc de top model, ci foarte naturală, este atât de concentrată asupra ei înseşi, încît este total ruptă de realitatea din care fac parte cei doi obsedaţi. Interesantă este şi atitudinea acestora: unul, văzut din profil, o urmăreşte cu bolnava curiozitate lacomă specifică acestui tip de scene. Celălalt însă, surpriză, nu priveşte spre Suzana, ci spre mine, privitorul tabloului. Se instituie astfel un inedit dialog, vrea să mă ia complice la scena de voyeurism, îmi atrage atenţia, cu indexul ridicat, şi cu o mişcare accentuat dinamică menită să sugereze că fericirea acestei Imagini nu poate dura decît foarte puţin, că taina la care îmi este dat să asist nu este dată orişicui. Căci asta este, în ultimă instanţă, o femeie care se scaldă, o taină. Nu numai pentru bărbat, ci chiar şi pentru ea însăşi. De aceea, purificarea este, pentru femeie, totdeauna însoţită  de contemplare, femeia nu îşi încheie niciodată scalda fără să se contemple (răutăcioşii spun admire....dar ad-mirarea, venirea la mirare, ce este altceva decît începutul filozofiei?) îndelung în oglindă. Cine va putea rezuma vreodată (chiar femeie fiind) puzderia de gînduri care alcătuiesc pînza de păianjen a acestei contemplaţii? De la freamătul nerăbdător de experienţe al puberei la slava liniştită a „femeii de 30 ani” şi pînă la femeia matură vînînd cu o disperare neştiută de nimeni semnele Timpului pe acest trup al slavei stătătoare, cum îi spune Ion Barbu. Apoteoză şi tristeţe, deci filozofie ne apare din nou îmbăierea zeului femeie. Îmbăierea suspendă timpul. Intrînd în baie, femeia iese din vremelnic. Devine operă de artă.

            Dacă o femeie trebuie educată să-și poarte cu eleganță nuditatea, poate că un bărbat, în sensul de gentleman, ar trebui educat să privească la fel de elegant nuditatea femeii. Asta nu exclude dorința, dar exclude trivialul. Anatomia include bucuria. O femeie la baie, singură cu sine, singură în sine, lucrează la justificarea Creației. Timpul petrecut de ea în baie ni se pare nouă, profanilor, totdeauna prea lung. De fapt, în ceremonialul, complicat ca o învestire, plin de etape și trape, niciodată înțelese pe de-a-ntregul de altcineva, îmbăierii femeia aduce un tribut, de care în genere se ferește, naturalului. Miile de mari și mici trucaje de care se folosește în cotidian pentru a-și îmbogăți feminitatea, afectarea, dispar și rămîne ea însăși. Cred că multe femei plîng în singurătatea băii și nu e nimic telenovelistic sau melodramatic în asta. E o secvență a ceremoniei. Am evitat înadins versantul erotic al scenei. E prea evident pentru a fi interesant. În mod paradoxal, niciodată femeia nu ascunde mai multe decît atunci cînd e complet goală. Cine crede că văzînd a și înțeles, se înșală amarnic. Dez-văluirea e ultima, cea mai vicleană viclenie a Evei care, astfel, se ascunde pentru totdeauna.



Sînziene 2012

miercuri, 23 mai 2012

Amintiri

BUCURIA CEASURILOR...


Puţini dintre noi au avut norocul de neînchipuit de a moşteni un ceas de buzunar de la bunicul. Ceasul purtat la vestă era o adevărată instituţie, care, alăturată şi legată profund de însăşi instituţia bunicilor, marchează indelebil o epocă a umanităţii în care legătura dintre timp, morală, respectabilitate era perfect constituită. Iarăşi, puţini au curajul să scrie o carte de amintiri la mai puţin de 40 de ani, precum Codruţ Constantinescu . De fapt, este o carte de călătorie în timp, de căutare a rădăcinilor şi formaţia de istoric a autorului justifică din plin această operaţie. Autor al unor cărţi diferite ca temă, de la studii despre Irlanda la radiografii epistolare ale societăţii româneşti postdecembriste, tânărul istoric pune acum un pariu, o carte de amintiri la numai 35 de ani. Folosind un puzzle de documente de familie, de la scrisori şi fotografii la obiecte casnice, şi de mărturii orale, autorul încearcă portretizarea unui alt tip de umanitate, de societate; paseistul din mine spune că definitiv pierdut odată cu comunismul. Este ceea ce salvează cartea de orice eventuală acuză de prezumţiozitate. Miza ei nu este numai una personal-identitară, prin reconstituirea originilor familiale, ci una mai largă, portretul unui anume vechi tip de om şi de societate schimonosit prin diferitele avataruri istorice. De aceea „micul oraş subcolinar” e o Românie în miniatură prin care autorul încearcă să înţeleagă mersul mare al istoriei, privind istoria mare din perspectiva unei familii obişnuite. Citind cartea, care nu are nimic senzaţional, urmărim şi cum copilul curios constată că propria lui copilărie a devenit istorie, că viaţa acum e altfel şi poveştile copilăriei sale sunt la fel de incredibile azi ca şi cele ale bunicilor din război. „Un om nu este doar rezultatul dragostei [...] a altor doi oameni [...], ci al trecutului părinţilor, bunicilor, străbunicilor, stră-străbunicilor săi”. Familia cu rădăcini deopotrivă munteneşti şi transilvane, a trecut prin toate cele a veacului: cele două războaie, instaurarea comunismului, regimul ceauşist.... Iar perspectiva narativă a prezentului aduce mereu în subtext o judecată morală asupra sensului istoriei.

Tehnica narativă este simplă şi totdeodată eficientă. Un joc, bazat pe asocierea liberă a amintirilor, între trecut şi prezent. Adică între amintirile documentelor şi ale martorilor şi cele proprii. Vorbind de una dintre bunici, îşi aminteşte vizita la TIBCO. Cu guma de mestecat şi alte chestii pe care nu le puteai vedea decât acolo. Nu există amănunte neimportante pentru amintire, o anume nuanţă a luminii dintr-o zi sau o jucărie găsită într-un pod sunt elemente de importanţă majoră, asemănătoare cu o scrisoare trimisă de pe front. Amintirea are propria ei scară de valori. Sigur, mă feresc să povestesc amănuntele acestor peregrinări genealogice. Mă interesează mai mult tonul şi perspectiva. Pentru că nu este nimic excesiv de liric în text, dimpotrivă comentariul care este mereu dinspre prezent spre trecut e adeseori casant. E un mers paralel în care amintirile copilului sunt combinate cu cele ale străbunilor. Implicit, este şi o meditaţie asupra străvechei ziceri: căci nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremuri. Copilul mai întîi sau mai târziu maturul vor să înţeleagă. Este cercul cel mai larg al semnificaţiilor acestor amintiri: raportul dintre individ şi istorie, poate tema majoră a secolului XX, căci XXI seamănă încă foarte mult cu precedentul. Îmi place tonul casant, autorul are fibră de moralist, comentariile narative, mai totdeauna de tip comparativ (şi ironic la adresa prezentului comunist narat), aşează faptele vechi sub lumina prezentului. Între istoria la firul ierbii a copilului care se duce cu tataie „la cotul Donului” (cârciuma cu acest nume, bunicul fusese şi la cel adevărat) unde cei mari beau o bere şi puneau ţara la cale, sau pe stadionul cu echipă într-o divizie inferioară, şi istoria mare a ideologiilor şi cataclismelor care au mişcat lumea în ultimul veac se întreţese astfel o mirabilă legătură. Pentru cei de vârsta mea este un acut motiv de reflecţie câte dintre elementele vieţii noastre sunt deja istorie, au nevoie de note de subsol explicative pentru a fi înţelese de cititorul de azi. Şi nu e vorba numai de cele din vremea comunismului, chiar anii 90 fac parte deja parcă dintr-un alt areal explicativ. Timpul trece mult mai repede.

De altfel, Codruţ Constantinescu face parte dintr-o generaţie fericită, membrii ei aveau până în 20 de ani în 1989, suficient cât să trăiască pe pielea lor, să vadă şi să înţeleagă, să prindă anii celebrei triplete frig, foame, frică şi penuriei generalizate, taberele de pionieri şi ideologizarea aberantă a vieţii cotidiene, expediţiile familiale pentru procurarea de alimente. Apoi... îmi permit să merg mai departe, dincoace de orizontul cronologic al cărţii, entuziasmele bezmnetice ale începutului de deceniu 90, a fost prima generaţie care a prins bursele şi studiile în occident, putând astfel face comparaţie de visu între două moduri de viaţă şi două sisteme de învăţământ, generaţia care a simţit cel mai puternic marile dezamgări de după 2000 şamd. De aceea sunt foarte importante mărturiile. Carenţa principală a sufletului românesc de azi este memoria. Grav amputată. De aceea cată să salutăm cu tresărire de inimă fiecare încercare de a şterge de praf obiectele materiale şi spirituale. Ochiul naratorului este sensibil la stil, la felul cum se îmbrăcau oamenii, cum reacţionau într-o situaţie comună de viaţă sau alta etc. Scrisorile de pe front către iubită sau către familie, analiza câte unei fotografii de epocă au deopotrivă această expresivitate involuntară pe care le-a indus-o timpul. Cred că eram cam de vârsta pe care o are astăzi dl. Constantinescu atunci când o venerabilă doamnă, plină de viaţă la cei peste 80 de ani pe care-i purta cu o incredibilă viteză de reacţie şi eleganţă, trecută prin cele două războaie şi chiar prin puşcăriile comuniste...dar despre asta nu vorbea, prefera să povestească despre tinereţile ei petrecute la Paris, Viena, Berna sau Cairo....ca să nu mai zic de Bucureştii interbelici- ei această doamnă, eram în glaciara epocă a anilor 80, mi-a spus următoarea frază: lumea de astăzi nu mai are stil. Îmi revine mereu în minte de atâtea decenii această frază, pe care încerc să o (re)înţeleg ori de câte ori urâciunea spaţiului spiritual înconjurător mă contrariază. În căutarea acestui stil pierdut mi se pare că se află şi autorul acestor amintiri.

Lectura acestei cărţi nu poate fi decât participativă, automat îţi contrapui propriile amintiri: cum a fost când te-a făcut pe tine pionier, cum a fost pentru tine experienţa cinemaului care rula marţea şi sâmbăta, cum arătau pozele tale de familie sau caietul de amintiri din liceu al mamei, acele fabulos de elegante documente şcolare din interbelic, impunând prin chiar aspectul lor grafic şamd şamd. Sunt şi experienţe care, observ, deşi mă desparte mai puţin de o generaţie biologică de autor, arată o altă „vârstă”: furia viozionărilor filmelor la video, sau mult mai devreme, solemnitatea primelor televizoare când pentru a vedea „Varietăţile” sau „Sfântul” se făceau vizite de familie cu toată ceremonia. Circulă pe net, în acest folclor sui generis, cu diferite variante mai ample sau mai restrânse, un text care compară copilăria de atunci, cu hălăduirea fără grijă pe maidane şi fotbalul non stop din zilele nesfârşite de vară, nescutit de julituri şi accidente... cu antiseptica şi mereu controlata prin GPS copilărie de azi, închisă dinaintea unui ecran sau izolată în „comunicarea” pe mobil. Ei bine, cartea de faţă este şi o laudatio a acelui tip de copilărie care, sfidând istoria, îşi permitea să fie liberă, adică naturală.

Refăcând istoria unei familii obişnuite dintr-un „târg subcolinar”, Codruţ Constantinescu ne propune un mod de a scrie (o) istorie cu care triumfalismul de manual nu ne-a obişnuit. Jocul dintre implicarea afectivă şi comentariul realităţilor istorice face lectura incitantă. „Poate că dacă ne-am aduce aminte mai des de bunici, unchi, mătuşi şi străbunici (fiecare în funcţie de posibilităţi), ne-am simţi puţin mai legaţi de pământul acesta, de geografia asta şi ne-am împăca cu neliniştea metafizică a sufletului românesc. Poate chiar mai responsabili, cine ştie”. - explică finalmente intenţia sa autorul. Îmi place şi expresia „patriotism cuminte” pe care o foloseşte la un moment dat. În totul, o carte încântătoare, care stimulează propriul travaliu al memoriei şi ne arată cât de surprinzător se poate scrie istorie. Şi istoria.













marți, 14 februarie 2012

PAGINA ALBĂ

PAGINA ALBĂ


Lucrând la un eseu mai amplu despre schimbările canonului în literatura noastră de după 1989, am observat un spaţiu gol, o pagină nescrisă în istoria literaturii noastre, pagină pe care, ciudat, nici dispariţia cenzurii ideologice nu a completat-o. Mai întâi, canonul este o listă, un top cu operele fundamentale ale unei anume literaturi. Teoria lui nu este tocmai simplă şi nu este fireşte locul s-o prezint aici. O cascadă de întrebări survine deîndată: cine face lista, cum se impune ea publicului, cum se modifică în timp, cum se intră şi cum se urcă în listă, care sunt criteriile, cum devine ea oficială? şamd Bătălia canonică, alt termen impus de teoria literară, este văzută ca un semn al deschiderii spre inovaţie, al luptei dintre nou şi vechi. Cartea fundamentală asupra temei este cea a lui Harold Bloom Canonul Occidental. Ea exprimă clar o puternică nostalgie (Elegie pentru canon este primul capitol) după valorile tari, spirit critic, ierarhie... adică tot atâtea concepte blestemate de către postmodernitatea corectă politic. În interiorul intelocraţiei noastre, discuţia despre canon a luat după 1990 forme ideologice şi turnúri pasionale determinate istoric. Dezvoltarea culturii române moderne s-a făcut, încă din primele decenii ale secolului XIX şi până în clipa în care scriu, urmând cu mirabilă fidelitate acea paradigmă pe care a sintetizat-o admirabil Titu Maiorescu prin Teoria Formelor fără Fond. Modernizarea noastră repetată şi mereu neîncheiată, din secolul XIX, din Interbelic sau de după 90, a urmat fidel acest tipar al introducerii unor forme instituţionale lipsite de fondul de mentalitate. Să mai observ, pentru a încheia această extrem rezumativă introducere teoretică, în domeniul strict literar, că, tot de la Maiorescu citire, progresul literaturii noastre a fost strict legat de autonomia esteticului; desprinderea esteticului de celelalte valori a fost mereu percepută ca o mare victorie a modernizării. Scrierile lui Lovinescu din Interbelic sunt grăitoare în acest sens. Iar în timpul comunismului esteticul a fost pur şi simplu ultimul (de nu unicul) refugiu din faţa agresiunii ideologice partinice.

Dar este esteticul chiar aşa de liber plutitor în indeterminat? Monica Lovinescu a forjat şi impus termenul de Est-Etică. Argumentând legătura indiscernabilă dintre „cerneala morală” şi „cerneala estetică”, imposibilitatea de a le separa, ilustra doamnă a criticii noastre literare se despărţea de o linie cvasi-încetăţenită la noi. Şi cu asta revin la punctul de pornire. Cantonată în estetic, literatura noastră a pierdut ceva. Sau, după expresia lui Horia-Roman Patapievici, ce se pierde atunci cînd ceva se cîştigă. A pierdut anume legătura placentară cu celelalte valori. Marea noastră mişcare critică de după 1960 a ignorat cu desăvîrşire aspectul filozofic, sociologic sau cel teologic al operei literare. Cantonându-se, asediată de ideologia oficială, în apărarea esteticului pur, critica noastră a modificat canonul în funcţie de acest unic criteriu. Era un canon admirabil, în măsura în care s-a opus pînă la urmă cu succes celui pe care ideologia oficială căuta să-l impună, dar simplificat. Ceea ce mă surprinde (şi nu prea) este că, în bătălia canonică de după 1990, nu reconsiderarea în libertate de gândire şi de expresie a criteriilor obiectiv omise a fost principala preocupare a noii critici (sau chiar a celei vechi), ci cu totul alte considerente, ţinînd de jocurile de putere materială şi simbolică. Lumea a fost mult mai preocupată să-i combată pe „păltinişeni”, pe „boierii minţii”, decât să rearticuleze un nou canon, cu mult mai multe culori în curcubeu. Să trec la exemple: poezia imnică şi religioasă a lui Ioan Alexandru. Critica noastră are evidente dificultăţi de a situa şi a evalua o astfel de lirică. Îi lipseşte, în primul rînd, o cultură aprofundată în domeniul teologic şi filosofic. Şi nu numai pontifilor din generaţia 60, care nu au avut unde şi cum să şi-o facă, ci şi criticilor tineri, cantonaţi în haosul metodologic postmodernist, deşi ei ar fi avut şi libertatea şi accesul neîngrădit la surse. Un exemplu paralel ne ajută să înţelegem mai bine situaţia: cea mai bună carte despre poezia lui Arghezi şi aspectele ei teologice este cea a lui Nicolae Balotă, om cu foarte solide cunoştinţe în domeniu. Dacă în Franţa orice istorie literară va consemna în dreptul lui Péguy sau Claudel că sunt scriitori de orientare catolică, element indispensabil înţelegerii operei lor, la noi nu găsim astfel de analize pentru un Ioan Alexandru. Caracterul imnic, sofianic şi universul imagistic bizantin sunt incomprehensibile pentru un critic crescut doar cu bibliografia de teorie literară occidentală. Sau Daniel Turcea. Un poet de aşezat imediat alături de Nichita Stănescu, profund creştin în substanţa sa, dar complet ignorat azi. Sau opera (proza ca şi poezia) lui Mircea Ciobanu, care nu poate fi înţeleasă fără profunde cunoştinţe vechi şi nou testamentare, scriitorul fiind, după părerea mea, autorul unuia dintre romanele esenţiale ale literaturii noastre: Istorii. Roman de situat în canon mult desupra făcăturilor artificioase ale lui Călinescu, acelea intrate de mult în manuale. Dar nu acesta este subiectul nostru.... Nu am dat exemple din Interbelic, nici din literatura concentraţionară, unde ele sunt foarte numeroase, am ales, din multele, doar cîteva cu sens indicial. Sigur că un inventar complet va trebui făcut cît de curînd, de cineva care să cupleze fericit competenţa estetică şi cea teologico-filosofică. O istorie a existenţialismului (folosesc termenul într-un sens foarte larg) românesc rămîne, iarăşi, de domeniul viitorului. „Trăirismul” nostru, cum i s-a spus, a fost tratat doar la modul ironic, el e un fenomen interesant, şi nu s-a terminat odată cu Interbelicul.

Bătălia canonică ar fi trebuit să fie, în teorie, o competiţie democratică de valori. În certurile din cîmpul nostru cultural ea a avut un sens de acaparare: numai direcţia noastră este viabilă şi duce spre viitor! Doar că nu sunt deloc lămurite lucrurile cu trecutul! Sunt multe pagini ale istoriei noastre literare şi culturale care trebuiesc recitite sau altfel citite. Speranţa mea este în noua generaţie de cărturari, cărora nu le mai lipseşte cunoaşterea aprofundată a ambelor domenii aici în discuţie. Mă gîndesc iar la criticii interbelici, chiar dacă nu erau în genere creştini practicanţi, erau raţionalişti şi sceptici, un Lovinescu, un Şerban Cioculescu, Călinescu ori Pompiliu Constantinescu aveau backgroundul din educaţia pe care o primea orice copil, ştiau ce trebuie făcut cînd intri într-o biserică, şi aveau acces la o literatură teologică de foarte bună calitate. După cum teologii vremii publicau în revistele de cultură. Un astfel de circuit intelectual este de refăcut. Nu trebuie să mai încurajăm separarea domeniilor; fără confuzia valorilor, dar cu aplicarea lor nuanţată, progresul în înţelegerea literaturii noastre va fi considerabil. Abia atunci vom putea vorbi de un nou canon.







vineri, 13 ianuarie 2012

Eminescu

EMINESCU FĂRĂ CALIFICATIVE


La fiecare început de an ne supunem unui ritual obligatoriu de „omagiere” a lui Eminescu. Avînd ceva fals, superficial, căznit, ca orice ritual repetat „mecaniceşete”, cum zicea poetul. Propuneam cîndva, în glumă, un fel de carantină, o perioadă decenală de interdicţie de a vorbi despre poet, în speranţa că circulara ritualistică hibernală de la mijlocul lui ianuarie se va încărca benefic de energii ale unor noi sensuri şi interpretări ale operei. După Crăciunul creştin, noi avem Crăciunul Eminescu. Nu mai ştim prea bine ce înseamnă nici unul nici altul. Egal de importante pentru neamul nostru îmbrîncit în istorie. Sună cioranian, dar semnificativ, omul care a calomniat universul şi pe Dumnezeu în fraze strălucitoare l-a elogiat mereu pe Eminescu. Care, prea singur, îşi construise singur o istorie şi o geografie pe măsura puterilor sale vizionare, fără legătură cu determinaţiile realităţii. Sigur că era o utopie această carantină, acum când îl sărbătorim pe Eminescu în anul Caragiale (pentru a inversa formula fericită a unui istoric literar din anul 2000 cînd vorbea despre sărbătorirea lui Caragiale în anul Eminescu) vedem că lipsa de substanţă şi formalismul aniversărilor, departe de a se diminua, se accentuează într-o prăbuşirre abisală. Există un singur mod de a-l celebra pe Eminescu: re-citirea. Completă. A operei, dar şi a vieţii. Să nu-l mai îngropăm în adjective şi în manipulări ideologice de care, săracul, nu a fost niciodată ferit! Toată opera lui Eminescu este o disperată căutare a Sensului pierdut al lumii şi starea de absenţă de care „ideea de Eminescu” suferă în cultura noastră de azi mi se pare simptomul cel mai revelator al totalei de-semantizări, al abolirii sensului ca problemă fundamentală pentru civilizaţia recentă. Pe trupul spiritualităţii române Eminescu este o apariţie stranie, insolită, fără nici o legătură cu restul. Este exact invers ca în paradoxalul poem sorescian: Eminescu nu seamănă cu nimic din ceea ce l-a precedat. Natura, ca şi istoria sunt la el pur utopice şi nu au nimic de-a face cu realitatea românească. Eminescu este autorul celui mai mare proiect creator din cultura nostră şi a analiza simplu „poezii” sau „articole” este ca şi cum ai analiza cîteva pietre de la baza unui munte, fără să vezi nici o clipă muntele. Eu unul nu încetez să mă mir de cît de puţin este cunoscut Eminescu cetăţeanului de rînd. Nu pentru că trăim într-o catastrofă educaţională şi culturală. Într-o cultură în care fiţele ţin locul de impuls consatructiv. Ci pentru că nu vrem să-l citim pe Eminescu. Este, sigur, autorul român despre care circulă cel mai mare număr de poncife, prejudecăţi, informaţii false, interpretări aiuritoare şamd. Dar asta nu justifică mitocăneasca strâmbare din nas a „rafinaţilor” tardo-modernişti sau mai ştiu eu cum. Şi nici analfabetismul inculturii agresive.

Există un singur fel de a-l celebra pe poet. Citidnu-l. Restul este deşertăciune. Îmi imaginez pentru 15 ianuarie un „flash mob” în care, în metrou sau autobuz, pe străzi sau în parcuri, între rafturile supermaketurilor să vedem oameni cu un volum de Eminescu în mână. Ar fi un mod original de a atrage atenţia asupra minimei cunoaşteri a operei poetului. Aş atrage atenţia asupra unui aspect la care nu cred că ne gândim suficient. S-a scris mult despre conservatorismul funciar al poetului, despre privirea sa întoarsă paseist spre un trecut i-memorial, adică nu unul pe care memoria istorică îl poate reconstitui, ci un trecut în întregime inventat, imaginat. În mod ciudat, imaginaţia poetului părea proiectată nu spre viitor, ci spre trecut. Adică spre acel „lucru” pe care, se spune, nici măcar Dumnezeu nu-l mai poate schimba. Demiurgic, poetul îl proiectează la nişte dimensiuni şi forme pe care noi, oamenii de rând, cu imaginaţie mediocră, n-am îndrăzni să le (ne) ridicăm. De aceea este atât de greu de înţeles Eminescu non-eroticul, Eminescu vizionarul. Poţi citi astfel cunoscuta călătorie a Luceafărului printre galaxii, care nu este cel mai dificil dintre textele poetului pe această temă cosmogonică, pentru a medita la ce înseamnă puterile vizionare. Mă întorc însă la ceea ce spunema mai sus atrăgând atenţia că viitorul nu este deloc absent în gândirea poetului. „Ce-ţi doresc eu ţie...” nu este doar un exerciţiu de virtuozitate poetică pe o temă insuportabilă azi, într-un limbaj resimţit drept grandilocvent. Ci aceeşi funcţie poetică imaginativă exacerbată, îmbrăcată în mijloacele poetice ale unui tânăr care încă exersează, dar proiectată cutezător spre viitor. Cine mai are curajul astăzi să gândească astfel viitorul ţării? V-aţi gândit vreodată la discutarea lui Eminescu sub imperiul nu al adjectivelor, ci al acestui unic substantiv: Curajul? Poetul a fost, cred, cel mai curajos, mai lipsit de măsură în termenii operei dintre creatorii noştri. E un curaj proiectat spre viitor, un fel de a gândi/imagina viitorul care astăzi sunt apropae complet dispărute. De aceea cred că timpul lui Eminescu nu a sosit încă, mai trebuie aşteptat/lucrat la el, până ce vom învăţa de la poet să ne ducem viziunile cu atâta îndrăzneală spre viitor. Pentru mine, Eminescu nu este poetul timpurilor bune ce au fost ci al timpurilor bune ce va să vină. Amin!








duminică, 30 octombrie 2011


REGELE FĂRĂ POPOR
            Englezii au avut un rege numit Ioan fără de ţară. Tragicului nostru rege Mihai istoria i-a furat în mai multe rînduri ţara. Aparent, în ultimii ani, cînd i-au fost restituite unele proprietăţi, i s-ar fi înapoiat măcar formal ţara. Dar discursul său de marţea trecută mi-a arătat ceva mult mai grav: i-a fost furat şi poporul prin spălarea creierelor. Nu mai ştim ce este un rege. Memorabil prin conţinut, mult prea scurt, acest discurs a fost atît de sfruntat manipulat politic, încă de la propunerea Parlamentului, încît Casa Regală  a ajuns un biet pion în bătălia electorală internă. Iluzia că prin nobleţea ideilor enunţate Regele a rămas „au-dessus de la mêllé” este, din păcate, doar o iluzie. Tot ce am văzut şi auzit în această realmente istorică zi a potenţat senzaţia asta de gol întunecat în jurul Regelui nostru. Să vezi brusc Antena 3 devenind oficină de propagandă regalistă, doar pentru a putea arunca la două fraze una împotriva lui Băsescu înseamnă a anula importanţa evenimentului. Să-l vezi pe CTP, autorul celebrului „Bă, majestate”, leşinat de admiraţie acum, te lasă cel puţin perplex. La fel pe guru Cristoiu, autorul teoriei funambuleşti din 1996 că Emil Constantinescu va veni la putere pentru a ceda în cîteva luni puterea Regelui, ca să sperie oamenii deja îngroziţi de propaganda neo-comunistă iliesciană. Ce să mai zic de duduile care au prezentat  evenimentul la Antenă... În mod normal, ar fi trebuit să ne molipsim şi noi  măcar puţin de solemnitatea, echilibrul, bunul simţ, calmul regale. În loc de asta, prezentatoarele Antenei păreau cuprinse de un fel de furor erotic, se agitau prin studiou, întrerupeau invitaţii, scoteau permanent mici chicote orgasmice, pe scurt, au comentat discursul cu aplicaţia cu care ar fi comentat sosirea lui Lady Gaga. Corijent a rămas şi TVR-ul, cu un regizor analfabet profesional şi moral, lipsit de inspiraţie, tăind ecranul la transmisie ca la „directul” unui eveniment monden, decenţa ar fi cerut ca imaginea să fie intens centrată pe Rege, am văzut însă mai tot timpul pe Majestatea Sa într-o jumătate a ecranului, în timp ce cealaltă jumătate era ocupată de imagini total inutile din sală sau din loji, transformînd astfel totul într-un spectacol lipsit de substanţă. Ca să vedem ce? Parlamentarii fotografiind cu telefonul ca la Disneyland, Zgonea, ţopăind ca un vrăbioi pe lîngă rege şi smulgîndu-i placheta pentru a se fotografia cu ea, alţi parlamentari prea ocupaţi cu laptopul de pe pupitru.  S-a bătut monedă pe contextul politic. Din punctul meu de vedere, Iliescu alergînd să dea mîna cu Regele este mult mai jenant decît Băsescu refuzînd să dea un mesaj de ziua Majestăţii sale. Emil Constantinescu, fostul preşedinte, care n-a făcut nimic, în ciuda promisiunilor, pentru Rege, se afişa degeaba în peisaj. Gestul în sine al preşedintelui de azi este desigur discutabil, (nu e prima oară cînd politicienii îl sabotează pe Rege, interbelicul e plin de asemenea gesturi), dar îi poate fi măcar găsită o explicaţie cinic politică. Inacceptabil este însă ambalajul mîrlănesc în care a fost învelit acest refuz. Politic, Preşedintele trebuia să fie prezent, tocmai în numele interesului naţional, undeva în Europa, unde nişte zaruri se învîrteau din  nou pe mesele de postav al deciziei marilor puteri  într-un mod foarte ameninţător pentru România. Dar „convertirea”, superficială evident, dovadă că viaţa noastră politică nu s-a ameliorat nici cu un milimetru în urma apelului regal la concilirea întru interesul naţional, a liberalilor la regalism, transformarea oficinei securiste a Antenelor în birou de propagandă monarhică nu arată decît în ce mod jalnic a fost manipulată impecabila prestanţă a marelui Rege. Cea mai condamnabilă mi se pare însă absenţa Patriarhului, el nu mai are nici măcar precarele scuze politice. BOR s-a înstrăinat încă odată, penibil, de rostul său profund. În totul, întreg evenimentul mi-a lăsat un gust extrem de amar. Un popor lipsit de simţul Verticalei, neştiind cum trebuie să se poarte cu un Rege. Două observaţii finale: una despre care televiziunile au tăcut strategic: regele a mai fost prezent în parlament atunci cînd a fost prezentat celebrul raport de condamnare a crimelor comunismului, nu acum a venit prima dată, cum s-a tot lăsat a se înţelege. A doua, singurul semn de senin în acest context pîclos, ăstora venetici chiar le e frică de Rege. Nu ştiu de ce, El nu mai are evident nici o putere, dar le e frică, dovadă că Simbolul e mereu mai tare decît conjucturile istorice. Regele Mihai este unul dintre cele mai tragice personaje ale istoriei europene a secolului pe care L-a traversat. Atît de măreţ, încît toată vînzoleala politicianistă dîmboviţeană care a încercat să-l tragă în derizoriu nu a reuşit să-L atingă. Este lecţia adevărată a unui discurs care este important nu prin ceea ce a spus, ci prin modelul pe care ni l-a dăruit cu o ultimă generozitate.

sâmbătă, 22 octombrie 2011


MANE, TEKEL, FARES
            Nu cred că există vreun alt stat democratic în care un act administrativ banal, elementar, cum este un recensămînt, să stîrnească o asemenea isterie publică. Obsedaţi de  a face din absolut orice un bolovan de aruncat în capul puterii, actanţii complexului mediatico-politic care controlează spaţiul public naţional au declanşat o psihoză colectivă demnă de spaimele apocaliptice ale Evului Mediu incipient. Circulă pe net petiţii catastrofiste care fac din recensămînt prima treaptă a infernului şi cheamă la boicot. Dacă ascultăm specialiştii, sau minimul bun simţ din noi, vedem că România (ca şi întreaga Europă de altfel) stă pe o bombă mult mai periculoasă decît criza economică, gripa porcină sau rachetele de la Deveselu. Este vorba de bomba demografică: scăderea accentuată a populaţiei prin scăderea numărului de copii per familie, plus emigraţia, plus îmbătrînirea generală prin creşterea duratei de viaţă. Despre asta  ar trebui discutat zi şi noapte cu seriozitate, nu despre inepţia cu CNP-ul. Oameni buni, de unde nebunia asta cu secretul CNP-ului? Îl ştiu deja băncile cu care aveţi contracte, supermarketul de unde aţi cumpărat un televizor, farmacia de unde aţi luat o reţetă compensată, distribuitorii de gaze, apă şi lumină, administratorul blocului căruia îi plătiţi întreţinerea, e trecut în catalogul copilului de la şcoală, îl ştiu poşta de unde aţi ridicat un colet, poliţistul care v-a dat o amendă de circulaţie etc etc . Credeţi că e o problemă să-l afle „statul”? Cît despre faptul că teribilul cod ar putea fi folosit la nu ştiu ce mînării la alegeri, să fim serioşi, deja la alegerile trecute toate partidele aveau listele paralele cu CNP-ul alegătorilor. Despre ce vorbim atunci? Un recensămînt e o chestie atît de necesară şi banală ca şi controlul periodic al sănătăţii personale. Cei care îl folosesc pentru scopuri electorale, înspăimîntînd populaţia, sunt inconştineţi şi evident nepatrioţi, dacă tot veni vorba. Nu-i vorba, am şi eu mari îndoieli în legătură cu unele aspecte ale chestionarului, iar unele declaraţii ale oficialilor responsabili m-au băgat în ceaţă. De exemplu, un domn declara că recensămîntul va folosi la dimensionarea şcolilor, pentru că vom şti numărul de copii care vor intra la şcoală în anul cutare. Bine, dar pentru asta nu-i nevoie de recensămînt. Orice copil, chiar cei ai nimănui părăsiţi în maternitate, primeşte un certificat de naştere cu CNP-ul aferent. Deci ar trebui să ştim practic în fiecare zi prin reţeaua de calculatoare a primăriilor şi serviciilor de evidenţă a populaţiei cîţi copii s-au născut (şi cîte persoane au murit, evident). De asemenea nu mi-e clar  deloc ce înseamnă „cap de familie” din punct de vedere statistic. Întreţinător de familie da, are evident justificare să-l numărăm, dar „cap de familie”? (noţiune mai mult antropologică şi morală)? Mă şi mir că vehementul Consiliu pentru combatere a discriminării, care pare setat să contabilizeze cu atenţie fiecare frază a preşedintelui, nu a sesizat încă evidenta tentă de discriminare din întrebare, evident incompatibilă cu egalitatea deplină între membrii familiei statuată de toate legile noastre. Legat de asta, bine venită campania media pentru a-i stimula pe ţigani (n-o să spun niciodată romi) să-şi declare etnia. Dacă n-ar fi concepută în modul cel mai discriminatoriu. O voce feminină suavă spune de exemplu: ei vor să-mi fie ruşine...  Cine să fie aceşti „ei”? Co-etnicii? Sau majoritatea? Oricum am răspunde, proproziţia e de o viclenie grosolană, periculoasă şi evident o lovitură sub centură. Dar astea sunt chestii de importanţă minoră prin raportare la miza de cunoaştere presupusă de un astfel de recensămînt general. România are o tradiţie sociologică excepţională, în perioada interbelică eram în avangarda mondială prin şcoala lui Gusti în domeniul cercetării sociologice. Ciudat e că oamenii simpli de atunci nu erau bîntuiţi de asemenea coşmaruri, manipulate de oameni interesaţi, că a fi recenzat înseamnă a ţi se lua vita din bătătură. Pînă să ştim rezultatele, ecourile acestui straniu recensămînt arată un popor profund tarat, jucat pe degete fără scrupule de o şleahtă de mirciulici din presă şi din politică, în căutarea doar a intereselor personale. Răspundeţi fără grijă, pericolele care ne pasc vin din cu totul altă parte decît a bieţilor recenzori cu geantă albastră!

vineri, 5 august 2011

CE?

Tot timpul ni se spune ce și cum să facem. Ce să mîncăm, ce să îmbrăcăm, cum să mergem, cum să zîmbim (automat) în orice împrejurare, cum să respirăm, cum să ne aranjăm casa și curtea, cum și cît să (nu) stăm la soare, ce să spunem într-o împrejurare sau alta, cum să dormim, cum să ne trezim, cum să bem apa, cum să ne spălăm, cum să călătorim, cum să supraviețuim în junglă (chiar dacă nu avem de gînd să călătorim niciodată), cum să ne alegem jobul, cum să fim optimiști, cum să mirosim, cum să vorbim cu doctorul, cum să ne creștem copiii, cum să facem sex, cum să ocrotim speciile pe cale de dispariție (toate adică), cum și ce (și pe cine)să privim, ce să ascultăm (și de cine) și… suma sumelor, finalmente, cel mai important, cum să gîndim corect și ce avem voie să gîndim. În rest…. Suntem liberi…