Nichita Stănescu

POEZIA DE DUPĂ POEZIE

            În numărul 7 din URMUZ am publicat prima parte, cu privire specială asupra volumului Noduri și semne, din ceea ce sper să fie un eseu mai amplu despre poezia lui Nichita Stănescu. M-am oprit apoi pentru că m-am întâlnit cu șocul. În operația obișnuită, obligatorie, de a mă blinda bibliografic am dat de volumul (pe care cu greu mi l-am procurat) lui Sorin Dumitrescu Tablou cu orbi…Metalingvism și marginalizare, ed. Anastasia 2013. Volum dedicat tocmai „treimii finale” a poeziei nichitiene, volumele Epica Magna, Operele Imperfecte și, în special, Noduri și semne. Încerc să prezint în cele ce urmează această analiză surprinzătoare a poeziei nichitiene.

Dacă aruncăm o simplă privire în cronologia volumelor lui Nichita, aflăm o lungă perioadă de tăcere, cam după Necuvintele și Măreția Frigului până la Operele imperfecte.  Este o perioadă de metamorfoză radicală, o kehre, o răsucire, o ruptură după care, demonstrează exegetul, Nichita ajunge la o altă poezie, adevărata sa poezie. Mutatis mutandis, pentru noi, receptorii ulteriori, ar fi o surpriză, ceva de genul situației ivite după apariția postumelor eminesciene. Apare, crede Sorin Dumitrescu, un alt Nichita, prevestit doar de primul, cultivând un alt limbaj poetic, sau, cu termenii autorului, se trece de la o poetică lingvistică la o poetică metalingvistică. De la cuvinte la necuvinte, adică la cuvintele atinse de Cuvântul. Critica a întâmpinat la vremea respectivă cu destulă reținere aceste din urmă volume, socotindu-le drept detritusuri, sfărâmături de imagini ale unei inteligențe creatoare aflate în degringoladă alcoolică, lipsită de autocenzura estetică. Sorin Dumitrescu răstoarnă această perspectivă și vede, dimpotrivă, în Noduri și Semne apexul poeziei nichitiene. Cum e posibil asta? Prin trecerea de o perspectivă îngust estetică la o axiologie teologică a limbajului.  Cartea aceasta nu este numai despre poezia lui Nichita, ci, mai amplu, despre poezie, despre limbaj, despre raportul dintre om și Dumnezeu și cum poate fi acesta trecut în bietele noastre cuvinte. Ca observație de istorie literară demnă de reținut din contextualizarea propusă de autor, este, de pildă, teoria că rezistența noastră la totalitarism a cunoscut trei forme: sincronismul rezistenței prin cultură; protocronismul rezistenței prin tradiția ancestrală; rezistența prin credință…cu observația capitală că tustrele formele au luptat una împotriva celorlalte, ușurând astfel domnia Răului. Textul exegetului curge ca o demonstrație strânsă, cu formulări memorabile, intuiții pătrunzătoare și analize pe text remarcabile.

„…a aplica criteriile teologiei limbajului valorii disputate a celor două poetici, înseamnă a le adăuga dosarului axiologic informații și semnificații noi, nepomenite în text, iar multe necunoscute însuși autorului, și care,  scoase la iveală din substanța discursului poetic, pot avea rol determinant în completarea și înțelegerea mai corectă a mesajelor rămase nedevelopate. Aceste competențe, străine domeniului criticii literare, dar în stare să aducă la lumină «tot ce nu înțelege din ce scrie autorul de geniu», pun la dispoziție materia unor argumente neașteptate, care pot înclina pro sau contra balanța judecății de valoare” (25) Această succintă „indicație de metodă” ne trimite spre un  alt tărâm cultural în care este încadrată poezia lui Nichita, citându-l pe Rafail Noica, este o cultură a Duhului Sfânt. „Ca limbă/limbaj estetic, arta este plăcere. Ca limbă/limbaj al cunoașterii arta este învățare. Ca limbă/limbaj al credinței, arta este cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu”. Inutil să observ că toate cele trei forme se re-găsesc în poetica nichitiană. De altfel, vom avea în partea „analitică” a volumului o formidabilă citire în oglinzi paralele a volumelor 11 Elegii și Noduri și Semne, ilustrative pentru cele trei trepte sau poetici ale limbajului. Am putea spune că volumul are două părți pe care le-aș numi, pentru rapiditate, una teoretică , de precizare a acestei „poetici pnevmatice” (a Duhului) și una practică, analitică, centrată pe Noduri și Semne. Pentru a ne transmite diferența dintre cele două poetici, a ideii scrise (în Elegii) și a gândirii cu vedere (din volumele ultime). Adică un nou model de limbaj poetic, apt să recepteze și să transmită într-un mod inedit revelația. Ni se propune astfel un „prim” Nichita, cel adulat de public și de critică, „performer” al limbajului, atlet al metaforei surprinzătoare, având ca volum reprezentativ Elegiile, și un Nichita atingând un alt nivel al limbajului, in articulo mortis, cel despre care dă seama obscuritatea mistagogică a Nodurilor și Semnelor. Volum despre moarte și Înviere și semnele lor tainice. Cu pragul de trecere în Necuvintele. Virtuozitea analitică a lui Sorin Dumitrescu dă de rușine pe mulți critici specializați, mai ales prin capacitatea sa de a privi holografic (el demonstrează că poezia însăși i-a impus această perspectivă) opera, stabilind revelatoare „scurtături” între imagini sau texte din care ni se îmbie o admirabilă unitate în ruptură a operei nichitiene. Subliniază că Elegiile nu trebuie citite rând cu rând, ci ca o „stupa”, un arhetip sacral. „Nichita Stănescu de după Necuvintele a devenit subit promotorul unei modalități noi, aproape miraculoase, de a produce poezie. Este primul care dă semnalul practic și teoretic al existenței unor nebănuite – și până în prezent aproape nefolosite – posibilități de a lucra cu forme de exprimare mult mai nuanțate și mai înalt informate. Poetica pe care o părăsește, nu o părăsește din pricini subiective, din capriciu   metafizic sau estetic; pur și simplu o abandonează sec, tehnic, din pricini utile, exact cum renunți la un angrenaj absolut depășit ca putere poetică, care urgent trebuie schimbat, cu altul  ale cărui capacități și oportunități răspund incomparabil mai bine noilor exigențe creative, în fine, care sunt programate pentru un standard inefabil mult mai înalt și mai expresiv. Acesta, credem, poate fi socotit mesajul ultim  al poetului…” (61). Vorbire profetică, „în dodii”, ultimele volume ale „petei de sânge care vorbește” dau seamă despre un alt nivel al limbajului, cel care modifică relația mundană dintre semnificat și semnificant, mutând înțelesurile acolo de unde provin, de deasupra cerurilor. „…în locul spectacularelor abilități metamorfotice din cele 11 Elegii, în care gnozele sacre inundă miturile, sacralități apocaliptice cutreieră antichitățile călare pe simboluri și pe cifre magice, sau schimbă alchimic regnuri și ordini cosmogonice, și-a făcut loc  o abilitate nouă, nerestricționată stilistic, convocată să fluidifice peste tot frontierele care separă universul semiotic al limbii, de universul ființării existentului, să «usuce apa cu apă» să faciliteze dus-întorsul și libera trecere dinspre ființe, înspre cuvinte și vice-versa, să «încalece faraoni de paie călare», într-un cuvânt, să garanteze o intertextualitate fără frontiere și incontinente substituiri semantice” (64) Parcă l-am urmări pe Ion Negoițescu scriind despre vizionarismul fără țărmuri din postumele eminesciene!

În acest context în care gestul poetic de maximă profunzime al lui Nichita se vede a fi de natura unei semiotici abstruse sunt de interpretat Elegiile și Necuvintele. O observație simplă, dar extrem de profundă este aceea că „necuvintele” este un substantiv defectiv de singular. Ele nu sunt doar „altfel de cuvinte” sau „anticuvinte”, cum antimateria este un fel de materie care se privește în oglindă. Cu atât mai puțin simple jocuri gratuite de a pune o negație în fața fiecărui cuvânt pentru a obține efecte stroboscopice de discotecă lingvistică. „…necuvintele nu sunt cuvinte, ci tensiuni semantice, pnevme inefabile ale unei gândiri cu vedere. Raportate la cuvinte, necuvintele nu sunt umbrele semantice ale acestora, piesele unui lexic nedevelopat și nu reprezintă ipostaze paralele ale unor supracuvinte sau ale unor alte substitute lingvistice””(65) „ca energii sau ca puteri sunt pământești, cerești sau mai presus de ceruri? Sunt create sau necreate? Sunt mesaje din lume sau din afara lumii? Au vreun precedent energetic? Seamănă vreunei alte puteri? Oricâtă mâhnire am produce liberei cugetări, se cuvine subliniat de la început faptul că potrivit părerii noastre, necuvintele nu pot fi descrise și comentate ocolind terminologia teologică proprie experierii harismatice. Înțelesul lor literal indică indicibilul, inexprimabilul, informulabilul absolut, negrăitul acelui ceva pentru care încă nu există cuvinte. Tradiția experierii harismatice le descrie ca fiind de la Dumnezeu! Cert este că puterea lor semantică are o altă proveniență; nu provine din abilitățile mentalului poetic sau ale manevrării sintaxei cuvintelor. Proveniența necuvintelor nu se reduce doar la a nu fi materie a limbajului, ci de a fi duh, de a fi de-a dreptul pnevmatice, duhovnicești.(…) ontologic trupul lor vizibil exprimat prin cuvinte e de fapt imaginea întrupată a unei tensiuni, a unei energii semantice exterioare firii și energiei cuvintelor, care nu face parte din spectrul lingvistic, care nu e dependentă de cuvinte, care poate exista deplin și autonom în afara cuvintelor și a limbajului.(…)necuvintele au puterea și vocația de a apropia covârșitor teologia de sensul poeticii metalingvisticii”. (68). „Fiindcă  necuvintele sunt relee poetice care aduc lumină cuvântului direct din Lumina Cuvântului și fiindcă tot lor le stă în putință să-i scoată și semantica, devenită strălucitoare, de sub obroc” (148) Avem aici schițată ceea ce aș numi o poetică apofatică, sofianică i-ar fi spus Blaga, „informată de sus”, după vorba exegetului nostru, care ar merita singură o lectură aparte și care proiectează discuția dincolo de teoria literară. Poetica metalingvistică numește criticul poezia „ultimului Nichita”. De altfel, poetul însuși s-a apropiat de definirea necuvintelor prin necuvinte, vezi citatul dat la p. 78, din Respirări cred (nu ne este indicată sursa, ceva mai mult scrupul filologic n-ar fi stricat totuși pentru o operă atât de labirintică) și care se încheie cu afirmația „Poetul nu împarte dreptate și nedreptate. El sprijină cu un stâlp însuși stâlpul”. Cercetarea lui Sorin Dumitrescu este una in aenigmatae. Limbajul subtil al teologiei sau parabolic al Părinților îi oferă baza înțelegerii acestei poezii al cărui hermetism vine dintr-o șoaptă de sus. De aici se ajunge pe cale logică la a descoperi asemănarea de funcție dintre necuvinte și icoană, prin raportare la realitatea transcendentă de care ambele dau seama la nivelul nostru de înțelegere. „Puterea necuvintelor este o putere cu vocație teandrică, iconică”(70)

Autorul acestei analize are un fel de alergare de tip suveică printre poeme, stabilind asociații surprinzătoare între un vers, o imagine dintr-un poem cu altele din cu totul alt volum sau dintr-un poem alăturat, care se luminează reciproc și surprinzător. Sunt ceea ce autorul numește „relee semantice”, un singur exemplu, de la pagina 142; Pean (Necuvintele) – Descrierea lui A (Epica Magna) – Daimonul meu către mine (Epica Magna). Criticul demonstrează că acesta este și modul de lucru al poetului. Paralela esențială în acest comparatism sui generis este cea dintre „fondul elegiac și sacral” din cele 11 Elegii și privirea sinceră dincolo de „tunelul orange” din Noduri și semne.  Volume de citit în oglindă, după „schimbarea la față” a poetului. „Acest tip pnevmatic de expiere poetică, prefigurat altădată de Psalmist, a produs și cele 56 de poeme livide ale volumului pe care îl comentăm. Un volum polemic și tragic despre moarte”.  (90) Volumul acesta ca un cântec de lebădă reprezintă „o știre veșnică”, „o nedumerire semiotică orientată existențial” , o poezie despre miracolul nașterii prin condamnarea la moarte. Limbajul este, de aceea, miraculos. Nodul este enigma, arătarea, revelația. Semnul este prezența, cel care arată. „Ca icoană, un nod se remarcă prin precizia paradoxală a înțelesurilor pe care le înnoadă, prin claritatea tainică a unei poezii iconice care nu se lasă epuizată, care ține să rămână deschisă, în vreme ce înțelesul «ideii scrise» e limpede și previzibil încă de la primele versuri iar vraja ei calofilă aparține majoritar performanței estetice și abilității manevrelor lingvistice” (99) De exemplu o analiză deosebită este dedicată Semn 22, poem adresat cuvântului atins de Cuvântul. Această mângâiere de aripă a Duhului este esența ultimei poetici nichitiene. „Cuvântul este un cap fără de craniu/un cimitir fără de morți./Ah, Doamne, ce straniu mi-ai părut tu că poți,/un înțeles făr`de-nțelegere,/un răspuns nechemat,/o alegere votată pe scoici, alegere/pentru peștele pictat…/cuvântule cap fără craniu,/cimitir fără morți”. O cântare de Prohod anunțând obșteasca Înviere! Nu  prin idei, ci prin Imagini. Pnevma nu comunică idei, ci „vedenii”. În altă lucrare am prezentat teoria imaginalului, a accesului la cerul de deasupra cerurilor care este cerul imaginilor în filozofia arabă. Gândirile cu vedere ale lui Nichita, ca și întreaga demonstrație a hermeneutului său din „tablou cu orbi”, mi se pare că se cuplează de minune cu această considerare mistică a poeticității de dincolo de estetic. Duhul ordonează supraceresc imaginile, precum constelațiile, și numai vederea poetului răzbate până în acele abisuri înalte unde descoperă candid „lupul cu gât de lebădă” sau „vulpea demiurgică și vicleană”, trăind firesc, într-o alergare de a duce Vestea. „…trăirea harismatică a teologiei are o poetică mai înaltă (în sensul de mai profund frumoasă) decât poetica oricărei poezii, fiindcă este însăși Poezia Cuvântului, Cel după a cărui frumusețe a fost făcută lumea. Atinsă de Cuvânt, harisma poeticii se poate alinia liniștită harismei teologice” (121) Asta nu înseamnă că hermeneutul nu are și abilități strict literare deosebite, vezi cum analizează imaginile amintite: a „lupului cu gât de lebădă”, a lebedei sau a vulpii demiurgice.

Ce este însă această stare post-poetică? „Spre deosebire de orizontul sacral care strânge subtil și peste tot liniile de fugă ale perioadei «glorioase» a poeziei lui Nichita, poezia finală – și cu precădere «Noduri și semne» - are «ambivalența» icoanei, ca orice împreună lucrare a Cuvântului cu poetul, fiind lucrată la vedere de poet și într-ascuns de puterea Cuvântului”. (123). E o „izbitură de grație” cu zice splendid autorul (care are un har deosebit al formulării memorabile) prin care poetul accede nu numai la o interlume a imaginilor ci și la un alt tip de limbaj, apt să dea seama despre „ceva” de care limba naturală a uitat. Nichita vorbește, ca orice mare poet, și despre partea de uitare (imensă!) a limbii sale.  „La Nichita «apostolatul» creației sale poetice are ca fundament o nedumerire semiotică orientată existențial  pe două direcții:una care contemplă genuin cuvintele și le percepe ca făpturi ale vorbirii și alta care deplânge mereu uluită alienarea limbajului în urma Căderii noastre ancestrale și, consecutiv, starea mizerabilă a cuvintelor, a puterii lor agonice, dacă nu cumva de-a binelea moartă” (140) Este o exagerare să numim ultima poezie a lui Nichita „un rapt mistic”? Un poet simte căderea lumii ca o cădere a limbajului, o alterare ireversibilă a Sensului. De aceea el caută, chiar fără să știe, Cuvântul. „compasiunea lui Nichita față de pătimirile semantice ale limbajului poetic, mila lui față de cuvintele vorbirii sunt mai intense și mai personalizate decât oricare mizericordii  arătate vreuneia dintre făpturile vii. Fiindcă fără Cuvânt, cuvintele mucenicesc pe nedrept, gratuit! Ele nu merită același blestem, pentru cel al lumii care a respins Lumina Cuvântului venit la «ai Săi». Cu toate că limba și cuvintele n-au pricini de căință, ele își poartă totuși împreună cu stoicism și smerenie impotența cuvântătoare și faptică. În premieră absolută, poetul compătimește cu limbajul și doar de formă cu existentul! O milă atipică, fără precedent, pentru care Epica Magna este epica acestei stranii împreună pătimiri a firii și vorbirii, a limbajului cuvântător, după petrecerea uciderii Cuvântului Întrupat – o evenimențialitate apocaliptică ce «schimbă în cuvinte» existentul” (147)

            Aruncând fleșuri surprinzătoare între texte contigui sau depărtate – demonstrând astfel că opera nichitiană este o imensă țesătură, criticul tinde doar să arate că lumina finală este cea a Cuvântului. Iată cum se încadrează în acest sistem excepționalul poem explicativ sintetic Daimonul meu către mine „Teologic, «Schimbă-te în cuvinte» înseamnă Încuvântează-te, cere Cuvântului în-logizarea  moaștelor , pe care focul nu le păgubește, asupra cărora n-are putere. Moaștele sunt minunate și vrednice de a fi cinstite, întocmai icoanei, fiindcă amândouă, mărturisește Biserica, sunt pe jumătate înviate. Puterea Învierii Domnului este venerată în ele! Faptul că poemul se referă la mutarea trupului în cuvinte, ce vizează dobândirea cărnii/logos a moaștelor o dovedește indirect însăși enumerarea organelor și mădularelor care se cer în-cuvântate, toate viitoare și posibile moaște (…)Dar fără «strania» atingere a Cuvântului de cuvinte «vorba va arde/verbul va putrezi/iar cuvântul nu se va întrupa ci se va destrupa». La urma urmei, în ce constă înlogizarea pe care o cere daimonul, cum ar trebui răspuns somației «Schimbă-te în cuvinte!»? Răspunsul e unul singur: crede în Cuvântul și te vei în-logiza! Pentru Nichita și pentru discursul poeziei lui ultime – anunță daimonul, ratarea acestei atingeri divine poate să reprezinte o grozăvie semantică cât o știre veșnică” (151) Acest eseu despre Cuvânt este una dintre poeticile cele mai interesante din câte s-au scris în teoria noastră poetică. Se face o convingătoare analiză comparativă între tehnica picturală a perspectivei și pictura icoanei – pe de o parte -  și cele două tipuri de poezie: cea din cuvinte și cea din necuvinte. „Poezia iconică este o poezie «schimbată la față», o poezie la care principalele categorii mundane – spațialitatea, durata și mișcarea – au toate fața schimbată. Este o poezie modelată haric pentru proceduri apte să determine necreatul «înțelesurilor de deasupra cerurilor» să-și găsească gazdă în inima creatului, într-o icoană, în pământescul și cerescul poemului iconic. Să facă din poemul iconic forma poetică hiperelastică a unei «arhitecturi care fluctuează și care se mișcă, care se dilată și se restrânge și devine casă pentru înțelesul poeziei» - sună definiția impecabilă, telegrafiată simplu și pe înțelesul tuturor de Nichita, într-un text fundamental dedicat manevrării metodei punctelor de fugă” (161) „Textul lui Nichita atestă rudenia  de final a poemului iconic cu icoana – faptul că ambele abrogă orice determinări dinamice spațio-temporale. Distanțarea netă și definitivă de «geometria mincinoasă», lineară și expirată a poeticii «ideii scrise» se regăsește perfect simetric și în biografia imaginii iconice” (162) „Pentru iconar, (ca și pentru poemul  poetului metalingvist) icoana nu mai este un plan, o centralitate spațială simulată tridimensional, ci un prag – spațiu teologic paradoxal care umple intervalul dintre înăuntru și în afară, un prichici aparținând atât lumii create, cât și celei necreate” (163) „Deprinși și subjugați de unitatea iluzorie a fugii înțelesurilor spre un singur centru focal, propriu poeticii ideii scrise, facem greșeala să respingem poetica cu mai multe centre focale, ca fiind ruptă. Preferăm sensul unic, al unui înțeles poetic restricționat, multiplelor sensuri și semnificații ale aceluiași înțeles. Versurile, urmând unul după altul, ne par, fiecare în sine, rupte, risipite și despletite semantic, fără relație între ele. Ruptura versurilor ne pare pustie, vacantă, - nelocuită de nimeni și de nimic. Oare așa să fie?”  (163) „Fiind o poetică de tip iconic, ea este mai curând vizuală și de aceea mai populară, mai accesibilă și mai la îndemâna cititorului, ca icoanele livrându-și calm și treptat taina, stârnind minții și sufletului tinderea spre înalt și totdeauna rămânându-le alături” (179) „…a fi iconic în cultură înseamnă a-l lăsa pe Dumnezeu Cuvântul să-și dea chip, să devină cultură, în vreme ce a fi sacral înseamnă a lua-o înaintea lui Dumnezeu și a te precipita să-I imaginezi Chipul” (184) „Ce câștig aduce poeziei dimensiunea iconică, iconicitatea? Cel mai mare câștig constă în faptul că Dumnezeu Cuvântul și puterile Sale divine se așază toate Prunc în brațele poeziei. De aici decurge și capătă substanță poetică adierea unui inefabil total necunoscut și încă «nesuit la inima omului»” (185)  Natura acestor texte ale poetului nu este elementar estetică, ele transmit o informație inițiatică. „Poezia lui Nichita nu are ca scop ideea de a place ci de a învăța”.(179) Este un alt fel de scris, o părăsire a ideii sau „ideii scrise” pentru sau în favoarea unui nou limbaj, de fapt cel mai vechi. Poate aici stă adevărata revoluție a limbajului poetic produsă de Nichita Stănescu. După părerea mea, sunt patru momente de inflexiune în istoria limbii poeziei românești și asupra naturii, succesiunii și structurii acestor revoluții mai este încă de meditat și scris, ele se numesc: Eminescu, Arghezi, Nichita, Cărtărescu… QED, cu voia Celui de la care vine Cuvântul, altă dată. Reacția culturală a  noastră la aceste căutări-aflări ale poetului pe care mulți îl știu doar ca un genial și impenitent boem a fost una de reținere nedumerită, dar și de negare vehementă și neînțelegătoare, tocmai din cauza unghiului de abordare, rămas „în urma” poeticii iscoditoare de duh a lui Nichita. „Volumele pe nedrept boicotate  ale lui Nichita inaugurează în premieră modernitatea surprinzătoare a poeziei iconice, produsă de metalingvistica unui melod necanonic al tainei limbajului și al lucrării pnevmei Cuvântului asupra cuvintelor”. (175) Atenție, acest tip de poetică nu este lipsită de pericole majore, ea elimină ludicul gratuității imaginare în favoarea unei răspunderi  capitale. Cum zice iscusitul hermeneut, Nichita „n-aruncă niciodată pe hârtie cuvinte de care nu poate să răspundă” (176) În fața cui? Poezia lui e cărarea spre arătare. „Nu cumva poemelor li s-ar fi cuvenit o hermeneutică literară potrivită altitudinii și nuanțelor la care s-a ridicat  întregul discurs al poetului? S-au gândit oare comentatorii că sunt solicitați să-și exprime  părerea asupra  unor poeme  care, întocmai scrierilor mistagogice, cer o serioasă viață spirituală și o serioasă dispoziție teologică”(178)

            Această „scară” este parcursul unui eseu spectaculos și periculos ca un mers pe sârmă deasupra Niagarei. Limbajul e mai bogat decât suntem învățați să-l considerăm. Faptul că eseistul are acces profesional la cel puțin trei limbaje: cel pictural-iconic, cel poetic și cel teologic oferă armătura de rezistență a eseului său, care ne convinge că Nichita poate și trebuie citit și astfel. Poezia „se mută” surprinzător în altă parte, redevenind indicială, arătare a unui dincolo care în limba noastră înseamnă moarte. Este, sigur, o entropie a limbajului, de care poetul cu antenele sale ultrasensibile este mai conștient decât noi. Și din mijlocul acestei entropii care încremenește lumea țâșnește din ciocniri galactice de cuvinte, fulgerul unei așteptate învieri. A lumii și a limbii deopotrivă, căci una sunt. „Poetica «ideii scrise» îmbujorată, performeră și coruptibilă, a fost abandonată ca un lințoliu nedesfăcut, drept mărturie certă a unei stranii învieri metalingvistice a poeziei” (185)

 

Sfânta Fotini Samariteanca

2015

           

 

 

 

 

           

 

 

 

 

PRECUP

POETUL  CU PĂRUL ALB

mai ieri eram tânăr și încă mai sunt

                                                                                                  tânăr peste fapte cu părul cărunt.

Cum albesc poeții? Cum îi învelește, adică, aripa timpului? Cum le adorm încet, încet, visele colorate sub zăpezi? Când li se albește părul sub spaima de a fi paznici la cuvinte vagabonde și li se așterne peste suflet o liniște albă? După cădere, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni în „straie de piele”. Pentru poeți a avut însă o generozitate aparte: le-a îngăduit să păstreze ceva din strălucirea transparentă a trupului paradisiac și le-a făcut darul de a putea transmite celorlalți ceva din această artă de „a vedea prin…”. George V. Precup își păstrează chipul de puer aeternus cu privire mirat-întrebătoare, sensibilitate ultragiată mereu într-o stare de așteptare, pipăind ludic scoarța aspră a lumii pentru a se bucura de existența ei. Volumul aniversar AFERIM, atrage atenția asupra unui poet discret, dar cu darul important al rostirii esențiale. Versurile sale îți rămân în memorie, au acea capacitate de a sculpta în cuvinte imagini, ducând poezia dincolo de jocul semantic, pentru că poezia puternică se face nu cu stări ori semnificații, ci cu imagini. Îmi apare ca un poet al re-facerii lumii ca unitate, contrariat că lumea este „sfărâmată”, discontinuă, că timpul nostru trece cu noduri, căutând să refacă întregul, unicul, originarul în Trupul în care boala face nod și se´nchină/asemenea durerii uitate. Aceste „noduri” ale timpului sunt punctele de inflexiune ale existenței, sunt întrebările pe care numai un poet le poate pune candid: Prin sângele universului, ce curge? Atrage atenția tocmai această ingenuitate a imagisticii poetice; în sensul etimologic ingenuu însemnând „cu inima curată”. De aici o impresie de luminozitate, chiar atunci când sensul este tragic. Visele sunt așchii, singurătatea o rugină care roade invizibil pe dinăuntru. Într-un Cântec (al) cârtiței aflăm un pământ vindecat de cădere (Pământ viu, pământ viu, vindecat – superb vers!), în vreme ce piatra, în-pietrirea este mereu (în sens nichitian) engramă a nemuririi unui trup trădător.

Autoreflexivă în esență, implicit mereu artă poetică, este evocat în această poezie un „om dinaintea cuvântului”, încă nesupus unei „mecanici disprețuitoare” a existenței, omul întreg, nerobit nici măcar de cuvinte, căci, finalmente, cuvântul este el însuși o consecință a fărâmițării universului. Trupul meu cel tânăr carne înviată/poeziei carne care`am fost odată. Sau: Port ca pe o medalie dreptul de a fi muritor. George V. Precup nu cade însă în uscăciunea „programelor” lirice, poezia sa se hrănește încă din viziune, care se dovedește a avea resurse nebănuite. Se situează la egală distanță de minimalismul și fiziologismul poeziei recente, ca și de experimentalismele gratuite. Trupul, poezia, visul, erosul ultragiat de timp, cuvântul care ba se întrupează, ba se destrupează… teme vechi, teme eterne. În timp îngheață pe noi fericirea,/Ce`a fost spus, s`a mai spus.//Un Dumnezeu de mătase foșnind infinit/Numărându`ne, cântărindu`ne, împărțindu`ne!  Poetul este omul care se duce pe sine într-o raniță, care se roagă unui Dumnezeu care face floare în alții/ Nu´mi mai da poezie, vreau somn./Dar nu se oprește, dimineața port aburi în loc de trup. Poetul, îmbătrânit odată cu cerul/numindu-l bijuterie a singurătății și invocând psaltic: O, poezie, sunt carnea ta vorbitoare! Pacea are spini, neliniștea sporește geometric. Iar autoportretul (ce este altceva poezia?)  nu poate fi decât până la os. Eviscerare, ecorșeu în trupul de piatră. Sunt gesturi enigmatice care desenează geografia discretă (în sensul științei fizicii) poeziei: În trecut stă scris că vom pleca spre Nord  sau Ca mâine nordul începe sau Când te´ating, în tine se naște o biserică/cu clopote moi, umede, oarbe./Când te´ating, o altă biserică moare în mine sau Inima noastră-i biserică unde poți rătăci. Oglindă. Ramură galbenă.

Lirismul are o notă tragică venită – existențialist - din rana de a fi. E ca o rarefiere treptată a sângelui Acel Autoportret până la os se cere privit mai îndeaproape, e ca o naștere  prin suferință și mărturisire: Când o să´i cadă dinții ticăloșiei mele voi fi izbăvit, […]sunt animalul de pradă al păcatelor./N´am plantat nici un pom,/dar am fost în Triunghiul Bermudelor/ emailul meu poartă inutile tandreți din alte lumi.//Sunt tot mai rar bun,/nici sfârșitul lumii nu mă mai înspăimântă./Am manuscrise mai subțiri ca lamele firii”. Sunt exact acele „lame” cu care, câteva versuri mai înainte, poetul visa să-și taie venele, să le umple cu apă de mare. Imagosfera în care locuiește poetul adevărat este la George V. Precup o trecere continuă de la duritatea stâncii (Mamă, am ajuns de granit/pot fi sculptat  cu daltă străină…)  la mângâierea mătăsii (Ca o mătase uitată în răsărit era,/trupul ei era schit unde veneam ca bărbat…). Nu este preocupat de insolitul imaginilor, ci de profunzimea lor. În mine lumina s´a tocit/Atâta de obosită mi´e viața de suflet.  Este un poet funciarmente romantic, trecut însă prin toate frământările și tehnicile poetice ale sfârșitului de veac XX. Simte puternic intervalul, diferența dintre starea sufletului și starea poeziei… proiectează în imagosferă sentimentul târziului din care se nutrește această poezie obosită de existență și de limbajul inevitabil crepuscular. Foarte atent însă la construcția poemului, la finisarea detaliului. Stau și traduc din Dumnezeu/spălându´mi mâinile de poezie cu poezie… Pilat al logosului, trimițând și la o notă mistică a acestei poezii, neevidentă, nu temă fundamentală, dar prezentă ca un parfum discret. Este în aceste două versuri un fel de schemă metalingvistică a actului poetic: purificare, adevăr, damnare, interpretare, contemplare, destin implacabil, triumf. Poezia este despre ceea ce nu se poate spune. Într-un poem aparte ca structură, Piatra căzută din cer, găsim o parabolă lirică a ceea ce înseamnă „cataclismul” inspirației. Poezia e aici mesaj secret, venit de „dincolo”, din „spațiu”, asteroid „mai vechi decât bing bangul”... pe o rază de 3.14/ m se aude un susur iar pe suprafața ei apar străluciri/lichide. Unul din noi a zis că piatra căzută din cer/plânge. În timp ce o privești uiți să respiri și trece/prin noi ceva nedeslușit. Am cântărit`o dar nu are/ greutate. Lăsată liberă nu cade rotindu`se nesfârșit/de încet. Își schimbă forma și culoarea când aude/cântecul mierlei. Pusă pe apă face valuri mici asemenea/genelor de îngeri. Credem că timpul pietrei căzute din/cer e fără început și sfârșit. Vă vom ține la curent. Poezia e ca o piatră căzută din cer care plânge. Și totuși, salvarea se amână până ce telegrama izbăvitoare care dă această știre cosmică, ascunsă într-o carte din bibliotecă, va fi regăsită de fiica poetului. Vom supraviețui scormonind într-o bibliotecă…

Tot de o situație lirică atât de actuală ține și permanenta senzație a dedublării, a „poveștii vieții spusă de altă gură”, cum zicea poetul originar. Memoria vorbind despre ea ca și când ar fi ea. Înlocuiți în acest vers „memoria” cu „poezia” și veți regăsi același efort disperat de a reuni membra disjecta ale zeului ucis de menade; ce bine este că poezia s-a risipit peste tot, a impregnat tot, ce efort disperat cere de a o regăsi, identifica!

Poezia lui George V. Precup are, prin racordul ei la transcendentul imaginii, o dimensiune ușor blagiană. Citim în Deplasare spre roșu: În liniște s´aude cum coase și descoase Dumnezeu./Verdele crud al răbdării mustește.//Și în liniștea care coase se aude descusutul. Asta în cursul/săptămânii. Azi e duminică și Dumnezeu are mâini/omenești. Visează că´i om, stă pe spate, uitându´se/printre crengile unui arin. Îl încearcă ceva neștiut,/o părere de rău. Iar trupul i se umple de lacrimi.//Se întoarce pe cealaltă parte.//Ce Dumnezeu, zice, încă buimac, ud de vis… Apare ceva „ca o membrană între lumi” chiar și în grădina (paradisiacă?) unde Din când în când, vinul/ curge pe lângă pahare, adoarme în iarbă și´o îmbată și unde înăuntru sunt „ceilalți” asupra cărora Cad din tavan firele somnului și îi înfășoară/ca pe´un cocon, dar nu simt. E un onirism bine temperat, tocmai din respect față de imagine: Miere curge din noi și lumini, dar nu ne înspăimântăm./Am fost dincolo. Și această legătură transparentă între lumi dă formă și erosului ca o altfel de comunicare: Noaptea nu ne mai cunoaștem, suntem două străinătăți,/vedem ca pentru prima oară cu trupul,/iar lumina trece prin celălalt făcându´ne luminoși. Sau acest epurat portret Imaginar: în locul ei n´aș face nimic, trecând ca o pânză,/În locul ei aș lăsa mierea să îmbătrânească/O schijă din ea fiind de´ajuns bărbaților să viseze. Melifluența acestor texte le conferă, în ciuda unei diversități căutate a formulelor compoziționale, o unitate de profunzime. Scrisul și erosul apar, tradițional, gemene, oglindire reciprocă, iar ambele sunt o la fel de iluzorie amânare a morții: Numai scrisul proaspăt îmi amână moartea./Numai aerul lui ce´l respir uitând că exist.//Ea, ce vibra violet.//Dar plecând mi-a lăsat scrisul…//Amânarea pe jumătate a morții,/Jumătate luând´o cu ea.

Poezie a absenței,  și a muzicii care umple acest spațiu pustiit, lirica lui George V. Precup  are, să-i spun așa, densitate.  Prin ea nu poți înainta repede, o imagine reține privirea, ca un tablou într-o expoziție, și îți cere să te oprești îndelung înaintea ei, să o observi. Este un timp interior al acestei poezii. Un timp al cumpenei și al cumpănirii, deloc liniar, revenind în imagini peste un teritoriu mereu străbătut de alte urme de pași ale acelorași obsesii, cum e normal în fond. Poemul pare o hartă a unui ținut misterios, unde cândva, în illo tempore, a fost ascunsă o comoară, harta există, numai că mereu se schimbă cerul și orientarea devine astfel imposibilă. Lăsat moștenire, poemul-hartă e totuși inutil, purtându-și în el însuși comoara sau dezvăluind căutarea însăși a sensului pierdut ca pe adevărata comoară.

Un poet remarcabil, ajuns la vârsta creativă a maximei împliniri, George V. Precup ne spune tuturor Aferim și ne invită la banchetul din urmă al poeziei, precum în excepționalul poem eponim al cărui final ne spune: Iar din spatele nemărturisit al durerii se´aude un șuier./Ne fuge de sub picioare pământul,/simțim stomacul ca pe o broască țestoasă/și se cască´n țărână o groapă unde vom intra amândoi./Vinul și omul.// nimeni nu ne va pune la creștet ceva,/o floare, un cui, un cuvânt din care auzim infinitul./Un pahar…//Iar ea, îndoaie timpul nostru și´l aruncă la coș.//Un popor de poeți șoptește în noi,/suntem bătaia de joc a cetății, dar lustruim poezia./Blândețea ne uită și nu ne mai leagănă./Aleluia!/Aleluia!

LECTURA

LECTURA – PIATRA DE PE FUNDUL RÂULUI

-     2   -

Și astfel am trecut spre a treia prejudecată pe care ne propunem să o deconstruim. Mitul eficienței, al folosului. Întrebarea „la ce folosește lectura” este una dintre acele întrebări „proaste”, care nu pot duce la nici un răspuns îmbogățitor. Pur și simplu pentru că lectura nu trebuie să „folosească” la ceva sau, dacă e de căutat totuși un folos, el se află într-un alt plan al existenței decât acela în care suntem obișnuiți a-l căuta. Să mă explic… trăim într-o societate a unui pragmatism  al imediatului, are valoare numai ceea aduce un folos material imediat și vizibil. Or, lectura nu se încadrează evident deloc în acest model. Ea este prin natura ei ontologică desuetă, întrucât trimite la o ordine metafizică (să nu ne temem de cuvinte!) care nu se mai potrivește cu refuzul absolut al acestor valori în mentalul și educația noastră postmoderne. Lectura adevărată (voi explica) contrazice ochelarii de cal ai pragmei care domină educația deja de mai bine de un secol, cu din ce în ce mai puține alternative. Vă mărturisesc, atunci când preiau o nouă clasă de literatură prima întrebare pe care le-o pun elevilor este exact aceasta, a noastră, de azi: la ce folosește literatura? Răspunsul lor este, în zdrobitoarea majoritate a cazurilor, de o dezarmantă, întristătoare uniformitate, demonstrând indirect sărăcia de concepție a predării literaturii, felul în care un învățământ idiotizant aplatizează gândirea în loc să stimuleze valoarea, și ea desuetă, a originalității. Ei răspund cel mai adesea: la îmbogățirea vocabularului. Dar nimeni nu citește ca să-și îmbogățească vocabularul. Nimic despre ceea ce înseamnă plăcerea textului, despre valorile universului ficțional, despre funcția poetică a limbajului. Nimic despre forțele ascunse ale    limbii. Căci, cum observa Eminescu, nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Deci: la ce folosește literatura? Repet: la nimic din ceea ce se numește îndeobște folos. Sigur, există studii neurologice care arată o altă structură a creierului pentru cei care citesc sau ascultă muzică. Dar nu la acest aspect de specialitate mă refer aici. Ci la un înțeles banal, comun al cuvântului, și din acest punct de vedere literatura nu folosește la nimic și nimănui! În postmodernitatea noastră tot mai săracă spiritual asistăm – neputincioși? – la dezbrăcarea omului, rând pe rând, de toate veșmintele umanității sale. Dez-umanizarea, reducerea omului la plăcere, deci fiziologie, este opusă lecturii. Lectura presupune o scară de valori. Atrag atenția asupra cuvântului scară care presupune: ierarhie, efort, inițiere, verticală, discernământ, adică severă cernere a grâului de neghină. Adică exact termeni opuși nivelării pe orizontala juridică a postmodernității. Valorile umanismului clasic sunt, rând pe rând, abolite, înlocuite pervers cu valorile individualismului, care sunt altceva. Literatura edifică și este edificată pe asumarea acestor valori trans-individuale. Dacă nu „te identifici” cu doamna Bovary sau cu Oblomov, dacă ești prins în închisoarea definitivă a „eului”, nu înțelegi rostul lecturii a cărei menire e tocmai să adauge ceva la Eu.

            Anul trecut mi-au atras atenția două statistici care, aparent fără nicio legătură între ele, se cer totuși citite împreună. Cifrele date publicității de organismele UE abilitate arată că suntem pe ultimul loc  la consumul de pastă de dinți, dar și la consumul de carte. Și pe unul dintre primele locuri la consumul de televiziune. Dacă vrem să înțelegem ce se întâmplă în România, ar trebui să citim împreună aceste statistici care multe explică… Vă dezvălui cum le răspund eu elevilor după testul amintit mai sus. Pentru că nu le pot oferi explicațiile oarecum sofisticate de aici, le dau exemplul cu pasta de dinți. Ceva de genul: așa cum trebuie să te speli pe dinți, tot așa trebuie să te speli și pe suflet, pe care se depun murdării ce riscă să-l altereze, să-l îmbolnăvească iremediabil. Și metoda cea mai la îndemână a „curățirii” sufletului este arta, în cazul nostru literatura ca fiind cea mai ușor accesibilă totuși. Nu e nimic original aici, e doar, spusă simplu, antica teorie a katharsisului,  a purificării. Ba mai mult, e și ceva din definiția kantiană, atât de mult îndrăgită de Maiorescu, a frumosului ca finalitate fără scop. Literatura adevărată este un mod de a ne curăța sufletele. Nu știu cum se petrece asta, este o taină, dar se petrece. Ea este în strânsă legătură, cum vă spuneam la punctul 2, cu timpul. Mai precis, cu ritmul. Există ritm în toate – recitiți Eccleziastul! Un ritm al respirației și unul al rugăciunii, unul al iubirii și altul al anotimpurilor, unul al faptelor și altul al sentimentelor. Ritmul lecturii este unul lung, aproape insesizabil. Din el nu percepem decât rodul final.

Încerc acum, în final, să vă deslușesc imaginea din titlul expunerii mele, în care am încercat să focalizez metaforic tustrele înțelesurile și neînțelesurile lecturii. Imaginați-vă o piatră pe fundul unui râu repede de munte. Sau al unui fluviu majestuos de câmpie. Piatra aceea ascunsă, neștiută, este șlefuită de trecerea necontenită a apelor. Acesta este rostul ascuns pe care-l văd eu al lecturii. Ea provoacă o îndelungă, insesizabilă, uneori abia vizibilă pe distanța a mai multor generații, polizare, șlefuire a spiritului și a sufletului. Sunt popoare ale cărții care arată altfel decât cele în curs de alfabetizare. Spiritul acesta șlefuit, care  reflectă lumea adecvat, oglindă venețiană de profunzime, numai lectura îl  construiește. Să observăm un lucru: în vreme ce tot felul de alte citiri: de pe bloguri, rețele șamd, se desfășoară pe orizontală și ne oferă spre observație cazuri,  numai lectura literară ne oferă modele. Bovarisme găsim din abundență pe FB, Madame Bovary e numai cea din romanul parcurs răbduriu. Sinucideri spectaculoase, e plină presa de ele, fac rating. Anna Karenina e unică în nefericirea ei. Foarte mulți ne-am trezit uneori cu o senzație larvară, numai personajul lui Kafka se trezește la propriu sub formă de gândac. Vorbind despre lectură, am adus implicit un fel de critică unui anume model uman, pe cale de a se generaliza. Cel al omului recent, care nu mai știe să citească. Nu în sensul alfabetic. El nu citește propriu-zis, ci răstălmăcește textul, știe dinainte ce ar trebui acesta să spună, „citirea” lui e oarecum pleonastică, de vreme ce ea nu ar face decât să-i adeverească ceea ce el știe deja, prin lentilele ideologice care i-au fost montate. Pentru el lectura nu mai e confruntare, de vreme ce el deține deja toate răspunsurile. Nimeni nu poate spune la sfârșitul lui Război și pace sau Cântecelor lui Maldoror: știam eu! Și mai e ceva: lectura nu e act de socializare (unul dintre cele mai oribile cuvinte pe care le folosim azi, un fel de Euri cancerigene ale spiritului), ci de recluziune. Lectura te învață să fii singur cu spor. Este un act secret, ca și dragostea. Și roadele ei se ivesc – poate – la fel de misterios. Scufundați sub fluviul de cărți, să așteptăm ca sufletul să ne devină oglindă a lumii prin îndelungată lustruire!

DANIEL TURCEA

CARTEA LUI DANIEL

Această carte[1] nu este doar o biografie a unui poet (excepțional!), ci o hagiografie. Adică mai mult și, în același timp, mai puțin. Ceea ce pune înainte de toate o interesantă chestiune de teorie literară. Separarea valorilor, puritatea artisticului au fost și sunt resimțite ca o axiomă, o cucerire de nepărăsit a maturizării noastre culturale. Când Maiorescu, precum un Moise estetician, a separat apele axiologice, proclamând autonomia esteticului, gestul a părut a întemeiere copernicană, o dezvăluire a unei structuri definitive a universului de valori. În teoria literaturii nimeni nu s-a încumetat să scrie un „laus Ptolemeai”, să propună adică o întoarcere, metaforică, la un status quo ante sincretic. Și dacă….totuși… Dacă există și alte platforme de pe care poate fi abordat textul literar, în afara acestei dogme separatiste? Dacă perspectiva monadic estetică ne oferă – după o dihotomie a lui Noica - exactitatea operei, dar adevărul ei se dezvăluie doar privit din altă parte? Mai de sus? Căci adevărul este infinit încăpător în Cuvânt. Cel puțin unele texte justifică o asemenea neliniște teoretică.

Am simțit nevoia acestei scurte introduceri pentru a situa prezenta carte, dificil de plasat în tabelele noastre pre-judecate. Din două motive: subiectul biografiei este unul dintre cei mai mari poeți ai generației sale și ai limbii române: Daniel Turcea, ignorat de mainstreamul canonului oficial(izat). Iar autoarea biografiei, al cărui nume nu apare pe copertă, trebuie să citești cu atenție ca să-ți dai seama dintr-un Prolog că este vorba despre sora poetului, doamna Lucia Turcea, își asumă misiunea ca pe un canon, în sensul religios al termenului. Și, de aici încolo, e nevoie de celălalt plan: cartea este scrisă cu smerenie, (concept fundamental, neapărat necesar pentru a o înțelege!); iconarul (autoarea are această calificare) se ascunde în spatele chipului, iar chipul este cel al fratelui iubit, plecat la numai 33 de ani. Cartea aceasta a fost scrisă, se simte, sub rânduiala și tensiunea gestului sacru. Singurul care îl poate proiecta pe poet în deplină lumină. Biografia sa este ilustrativă pentru generația boemă căreia i-a aparținut, dar și pentru contextul istoric. Destin care a cunoscut o fractură fundamentală, Daniel devenind din boemul obstinat să-și ardă viața cât mai repede și mai deplin pe rugul tuturor exceselor, un „nebun întru Hristos”, trăitor până la capăt al dimensiunii sacrifiale, cruciforme, a existenței. Dar rămânând în ambele ipostaze Poet cu majusculă. Sunt cele două etape marcate de cărțile antume: Entropia și Epifania. Poetul și-a renegat-o cu vehemență pe prima, din punct de vedere asumat religios nu putea face altfel, căci era sincer până la capăt. Pe măsură ce citeam biografia de față, mă gândisem să-i dau ca titlu acestei prezentări: Interzis literaților! Până când am dat la pagina 143 de citarea observațiilor Părintelui Stăniloae, referitoare la Epifania și la cele două fețe ale poetului : „Cartea nu este pentru scriitori. Diferența dintre Entropia și Epifania este ca o ascensiune din groapa Marianelor în vârful Everestului”. Da, nu este o carte pentru scriitori!

            De altfel, traversăm o perioadă editorială bună pentru poetul Daniel Turcea, care începe încet, încet să fie redescoperit și de noile generații. Amintesc ediția Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creștină, ed. Doxologia 2011 sau Cântarea treptelor. Poezii postume din arhiva Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, ed. Eikon 2014. Prima carte are și un studiu introductiv al Părintelui Dumitru Stăniloae care explicitează firesc, din punct de vedere teologic, psalmodierile acestui mare poet mistic.  Biografia de față este scrisă într-un stil de o precizie cristalină, cu o doză bine controlată de patetism, iubire creștin smerită, reușind în subtext să ofere un model. Ea însăși trăitoare într-o credință vie, sora poetului și-a dus cu abnegație la capăt misiunea. Chiar pentru cei sceptici se poate vedea că istoria literaturii noastre postbelice e mai diversă și mai complicată de cum o înfățișează uneori istoriile canonice.

            Se ivește deci din pagini un personaj fascinant prin haruri speciale, un om pasionat de adevăr și de a împinge lucrurile spre absolut. Un om care nu accepta jumătățile de măsură în orice a făcut. Fanatic al muncii și vizionar. Vădit inadecvat mediului social, profesional și istoric în care a trăit. Cu o expresie celebră, suferind de „exces asupra totului”. Fie că a fost vorba de bântuirile sale prin gândirile asiatice, și ezoterisme de tot felul, prin științele de top (fizica particulelor elementare, genetica), prin proiecte arhitecturale fantaste pentru timpul și locul date (o școală care să se învârtă, la propriu, după soare), fie, în final, în teologia și trăirea și mistica ortodoxă, prin asumarea lor fără rest (cum s-ar putea altfel?). Sigur, există această radicală Die Kehre – răsturnare – după care poetul își renegă radical prima parte a activității poetice, distrugând chiar o grămadă de manuscrise. Ca trăitoare ortodoxă, autoarea biografiei mărturisitoare nu poate decât să aprobe, să argumenteze această opțiune. Noi, ca scriitori banali, încercăm să integrăm cele două etape. Să admirăm poezia, ignorând rugul sfințeniei.

            Strămoșii paterni ai poetului veneau de prin zona Făgărașului, stabiliți în Pitești. Tatăl, supraviețuitor miraculos din război, era un spirit pozitivist, milităros, de o mare generozitate. Mama, dintr-o familie cu generații de preoți din Câmpina, profesoară de matematică, avea un talent la pictură și o memorie pe care fiul pare că le-a moștenit.  Și o trăire în rugăciune la care acesta va ajunge în cele din urmă. Copilul n-a vorbit (blagian) până pe la trei ani, când și-a dat drumul la un fel de glosolalie fără pauze. Este un copil genialoid, cu o memorie excepțională și un deosebit talent la desen încă de mic. Se îmbolnăvește însă grav de astm pe la 8 ani, ceea ce îi creează dificultăți cu urmarea școlii și pune chiar problema supraviețuirii. Dar la 15 ani, tot așa de brusc precum apăruse, astmul dispare. Poate tocmai de aceea începe lunga perioadă de „rătăcire”, căutarea disperată a unui Dumnezeu necunoscut, a „absolutului”, sentimentul acut al singularității și singurătății. Se conturează tot mai pregnant o personalitate de tip renascentist-romantic, luciferic pictor și poet, om de știință și arhitect, obsedat de cunoaștere, de creație, de totalitatea adevărului. Intră la Facultatea de Arhitectură, iar în 1970 îi apare Entropia, volum primit cu entuziasm de critica literară. Este stâlp al boemei scriitoricești, nerefuzându-și nici un exces. Dar neîncadrat și neîncadrabil, refuzând abil intrarea în partid, privit ciudat în facultate, fantast, într-o perpetuă căutare. Cu proiecte literare monumentale gen Prolegomene la o fizică viitoare sau Nirvane,  vorbind de pe atunci de un fel de „particulă a lui Dumnezeu” – neutrino. Ce căuta? Simplu, cunoașterea absolută.

            Sigur, perspectiva din care autoarea ne prezintă această etapă biografică este aceea a căderii, păcatului, rătăcirii. Sunt momente de „film”, precum cel în care este pur și simplu răpit și drogat de o scriitoare (???) fascinată de geniul său demonic (pleonasm?) și ținut prizonier mai multă vreme. Și, din ochiul acestui sorb al păcatului, vine trezirea. Nu dintr-o dată, nu ușor, însă cu aceeași intensitate necomună a trăirii. Are un „înger puternic” cum spune biograful, care îi dă darul revelației. Este dăruit cu „cealaltă respirație”, cea a Duhului, care îi arată duhovnicul și biserica. Pe care le caută frenetic, mânat de o „nemulțumire” caracteristică adevăratului creștin. Primul duhovnic i se pare prea îngăduitor, căci el se judecă mult mai aspru și momentul crucial este acela în care îl descoperă (printr-un concurs de împrejurări care ține de o altă ordine) la Mănăstirea Cernica pe marele duhovnic, părintele Arsenie Papacioc, puțin înainte ca Avva să plece la Techirghiol. Acesta are ceea ce tânărul căuta: răspunsurile. După prima întâlnire se întoarce pur și simplu iluminat. Își dă seama că nu de cunoaștere extensivă are nevoie, ci de iubire, în sensul creștin al termenului. De aici va urma un drum al unei „sfințenii laice”, o Imitatio Christi într-un cotidian social sumbru și sufocant. La care se va adăuga cumplita ispășire a bolii grele care îl va învinge la 33 de ani. O Golgotă a suferinței fizice pe care și-o va asuma creștinește ca pe un triumf. După cum, scrierea acestei biografii s-a desăvârșit la 33 de ani de la trecerea sa la cele sfinte. Lupta, luptele sale: pentru ispășire, pentru scrierea unui alt fel de poezie, pentru a face bine în sens de trăitor creștin nu pot fi repovestite aici. Ele trebuie citite așa cum sunt consemnate de martorul mărturisitor. „El m-a considerat întotdeauna mai bună decât eram, de aceea, la sfârșitul vieții, mi-a încredințat scrierile lui, deși, pentru păcatele mele, n-am fost demnă de cinstea aceasta. Dar le-am primit ca o slugă ce nu vrea să îngroape talantul primit!”. Mai sunt însă câteva întâmplări: foarte scurta perioadă în care a activat ca profesor de desen (legătura cu copiii), admiterea la teologie, invitația în Franța (la care răspunsul - negativ, firește – sosește, în nota sinistră a epocii, după moartea poetului), supărarea că este apreciat în Occident doar pentru Entropia, refuzul de a pleca în Germania la tratament, legăturile foarte succint consemnate cu lumea scriitoricească (prietenia cu Nichita Stănescu) care marchează această perioadă frenetică, marcată de efortul de a recupera întru rugăciune ce pierduse în prima parte a vieții.

            Ultima parte a vieții însă, descrisă cu detalii al căror rost este de înțeles pentru o lectură teologică, stă sub semnul bolii cumplite. Aici religiosul și misticul, trăirea ca un fel de „călugăr laic” întru facerea de bine, asumarea martirică a suferinței fizice, (într-un astfel de context nu există „cuvinte mari”, numai cuvinte precise!) se eliberează. Proporțional, această ultimă parte, deși scurtă cronologic, ocupă o secțiune importantă a cărții. Pentru că este vorba despre importanța existențială. Summa existențială. De aceea tonul relatării nu este nici un moment a jelanie, ci apologetic. Exemplificator. Ne prezintă nu un învins de boală, ci un biruitor întru Hristos. Stă sub versul acela extraordinar: Știu, voi muri, dar câtă splendoare!

            Cartea are – ca o anticipare, poate, a unei necesare serii de Opere ce ar marca maturizarea unei culturi – și o deschidere spre postumitatea poetului, prin povestea manuscriselor și o secțiune iconografică foarte bogată, prezentând desenele poetului, dar și multe documente, acte, scrisori. Această biografie este, sigur, scrisă din perspectiva religiosului. O minimă consultanță de istorie literară ar fi fost însă foarte utilă pentru acuratețea informațiilor: avem astfel un Alexandru Breban, care este desigur romancierul Nicolae Breban, o enumerare destul de laxă a scriitorilor oniriști sau o atribuire a romanului Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale lui Ion-Marin Sadoveanu. Asta nu scade cu nimic valoarea lucrării, a cărei miză este în altă parte. Când, în 1982, a apărut la Cartea Românească, în seria Hyperion, acel volum care punea laolaltă Entropia și Epifania postfața i-a fost făcută (cine știe de ce?) de criticul Artur Silvestri. Vădit inadecvat prin barochismul său egocentric cu stilul poeziei analizate. De altfel, cu maximum de delicatețe, doamna Lucia Turcea își arată în vreo două rânduri consternarea față de unele afirmații ale criticului. Bănuiesc, la atâta timp, că a fost prețul ideologic plătit de editură pentru apariția cărții. Care ar fi trebuit să-l clasicizeze încă de pe atunci pe Daniel Turcea, dar contextul istoric a făcut ca postumitatea sa să fie mai degrabă tăcută. Iar în confuzia „bătăliilor canonice” de după 1990 un poet mistic care scria în România anilor 1970 părea o apariție dintr-o altă lume. Și, cu toate acestea, exclamația lui Nichita Stănescu (bun prieten și bun înțelegător al lui Daniel) că Daniel Turcea este cel mai mare poet de după Eminescu nu trebuie luată ca o hiperbolă. Ci mai degrabă ca o rușinare a cecității istoriei noastre literare. Daniel Turcea este un extraordinar poet mistic. Poet al luminii neapropiate, al slăvirii imnice și rugăciunii inimii. De aici trebuie începută reconsiderarea sa. Biografia de față oferă un excepțional material de pornire. Literarul, pornind de la logos, e suficient de încăpător pentru a include și astfel de texte. Imnografia lui Ioan Alexandru, transfigurările lui Vasile Voiculescu, coborârea lui Iisus în istoria neagră la Radu Gyr ori Nichifor Crainic își găsesc o neașteptată împlinire prin poezia iubirii pătimitoare a Epifaniilor. În acest sens trebuie înțeles mesajul acestei biografii, care nu prezintă un destin tragic, retezat în plină tinerețe, cum s-ar spune în mod formal, ci un destin împlinit. De poet și de rugător. Să-i lăsăm deci cuvântul de încheiere: „Dar, comuniune poezia e binecuvântare. Pentru că poezia se naște din dragoste. E jertfă. Jertfa de laudă adusă – acel gust al eternității ce nu se poate stinge – de inima-ngenuncheată înaintea Tainei, a Iubirii. Descrierea adevărată a lumii - căci numai iubirea creează – a sufletului, a sacrului, nu poate fi făcută decât prin versete, pentru că toate sunt:măsură, ritm, proporție în taina ce le cuprinde. Dar cine poate fi atât de curat, atât de fără de vină, încât să le vadă, așa cum sunt natură și har? De aceea, poetul se aduce pe sine ardere de tot. Trupul să fie ca rugul aprins.  Cerurile, lacurile sunt litere ale acestei veșnice, sublime Cărți ce descrie revărsarea Luminii, a negrăitei Lumini. Frumusețea e ascunsă. Arhetip. Căci ea, în esență, Frumusețea și Adevărul sunt una în Lumină, dar numai harul descriu până la acele imnuri negrăite din apropierea Slavei, Iubirii și Tainei. Adevărata poezie e gest sacru. Cuvintele însă sunt vase pentru acea taină negrăită de care nu te poți apropia decât trăind-o în desăvârșita Iubire” (Cântarea Treptelor p.190)

Crăciun Christian

30 dec 2014

Sf. Mucenică Anisia

           

           

---

[1] Urme în veșnicie DANIEL-ILIE TURCEA, volum biografic; ed. Doxologia 2013;