Tradiția

          Îmi imaginez tradiția ca pe o noapte prin care înaintezi. Ai nevoie de o lanternă. Mâna care dirijează fasciculul de lumină este prezentul. Nu vezi decât partea din noapte pe care acel spot de lumină o decupează. Prezentul  este - deci - totdeauna cel- care- luminează. Și, dacă nu înțelegem această dialectică, nu înțelegem nici prezentul, nici trecutul. Tradiționaliștii, în sensul pejorativ al cuvântului, sunt tocmai cei care cred în fenomenul invers: că trecutul este cel care ne luminează. Ereditar, da. Ca proces al cunoașterii e cum am spus mai sus. Pe de altă parte, noaptea este totdeauna în față, prin ea înainteazi. Raza de lumină nu doar dezvăluie Calea, ea este Calea, căci numai pe ea îți așezi pașii. Temporal, tradiția este viitorul, căci ea înseamnă temelie. Și ce viitor are ceva fără temelie? Ea înseamnă ceea ce ne leagă, ceea ce se transmite, mortarul care leagă pietrele vieții noastre.
          Bun, și unde este dimineața în această mică parabolă a întunericului? Soarele? Lumina adevărată? Nu este. Tradiția este pentru cei mai mulți dintre noi întuneric pentru că esența ei este să se piardă. E un caier enorm cu care s-au jucat toate pisicile universului și din care cu greu reușim să descâlcim câte un fir curat. Numai iluminații trec peste pedepsitoarea scindare a timpului, a timpurilor. Ei văd soarele, pentru că nu mai au nevoie de lumina artificială. Adică trăiesc simultan, nedespărțite și neamestecate, cele trei dimensiuni ale timpului, prezentul etern, trecutul etern și, mai ales, viitorul etern.

Mă bate gândul

BĂTUT  DE GÂNDURI

                Atunci când te pedepsește gândirea. Când n-ai fost cu-minte și îți primești cuvenita răsplată. O pedeapsă cu atât mai cumplită, cu cât vine din lăuntru, este imanentă lumii tale. Expresia ne evocă o încremenire agitată, pasivitatea și zbuciumul împreună. A gândi  nu este o operație comodă, împăcare cu lumea, ci ispășire. Printr-o gândire adevărată, gândită, îți și ispășești păcatul de a gândi. Numai după această ardere cu biciul de foc gândul iese ca purtător de lumină la lumină, stabilește dialogul dintre lumina interioară și cea de afară. Se stabilește un fel de raport de adversitate între sine  și gândirea sinelui despre sine. Căci între a gândi și  a fi bătut de gânduri  există o diferență capitală, ele vorbindu-ne parcă despre două momente diferite ale aceluiași proces. Prin a gândi  locuiești încă în propria-ți gândire și ești locuit de ea, te afli într-o osmoză perfectă, o relație de natură pur erotică se instituie între tine și gândirea ta. Prin a fi bătut de gânduri gândul îți vine de undeva din afară, răz-bunător și răscolitor de ființă, deșteptând, la o fremătătoare existență muzicală, obscure și nelămurite adâncimi ale sufletului. E nevoie ca gândul tău să-și ia această obligatorie distanță față de tine pentru a putea apoi să te lucreze după măsurile care îi (îți) sunt inerente. Adversitate, tensiune, mișcare a spiritului mereu torturat de gând! Trebuie să începi prin a fi bătut de gânduri, încercuit și încercat de ele până la capăt, pentru a ajunge la pacea din urmă a înțelepciunii.

Are importanță conținutul acestor gânduri? Expresia noastră nu ne-o spune, dar ne lasă să întrevedem ca esențială intenția lor. Aproximăm un prag: dincoace de el, gândurile sunt mai mult sau mai puțin simplă fiziologie, bio-chimie, a creierului. Dincolo, ele capătă puterea de a institui dialogul fertil, mișcarea care antrenează spiritul întru întemeierile sale. Ești bătut de gânduri cum țărmul este bătut de valuri. Ritmic, ți se ia parcă o fărâmă, ești netezit, șlefuit de gânduri sau de același val – gând revenind obsesiv. În general, ești bătut de gânduri atunci când ești bătut de soartă. Altfel, folosim varianta la singulara expresiei noastre: mă bate un gând… și ea ne spune sensibil altceva. Aici a apărut noul, soluția unei probleme fără îndoială importante dar trecătoare la scara vieții, îndemnând însă la acțiune imediată, cu urmarea interogativă: „ ce-ar fi să…?”. Am înlăturat astfel stavilele și acum ne putem lăsa liberi în bătaia vânturilor gânduri. Bătut de gânduri, ajungi la îngândurare. Care înseamnă deschidere ca stare fundamentală a spiritului. Sunt și destui dintre aceia care fug, adăpostindu-se de „ploile gândirii”, pentru care îngândurarea este inutilă zăbavă, inautenticitate evidentă etc. Sintagma noastră le vorbește însă acelora care se lasă în voie bătuți de aceste ploi (adesea însoțite de fulgere), știind că altcum nu se poate ajunge la situația binecuvântată a rodirii. Așa, în căutarea de sine, omul autentic este omul bătut de gânduri. Adică omul îmblânzit, mlădiat, laminat, care și-a netezit asperitățile interioare, și-a înlăturat rigiditățile, cunoscându-și absoluta fragilitate care îl face indestructibil. Prin ritmica bătaie a gândurilor, făptura umană intră în rezonanță, supunându-se muzicalului canon al armoniei universale.

Firește că vânturile gândurilor nu bat mereu din aceeași parte, sunt printre ele toate formele: de la viscolul dezlănțuit până la briza mării. Ele înseamnă însă armonie pentru că împlinesc o ordine înțelegătoare de contrarii. Bătut de gânduri este omul autentic, dar nu lăsat în voia tuturor vânturilor, corabie în derivă pe marea propriului suflet zbuciumat. Există un țărm visat, o îndemânare a navigației și firește o cârmă solidă. Cum să numim deci limanul acesta către care ne grăbește bătaia gândurilor? Să-i spunem, cu sfiala cuvenită, înțelepciune?

Dar despre toate acestea, ca întotdeauna, lucrurile cele mai profunde ni le spune tot Poetul, când, printr-o imagine uluitoare, ne arată sufletul răpit prin iubire somnolentei armonii a „codrului bătut de gânduri”. Semn că Ființa însăși este ca și noi, fragilă și gânditoare, semn că e adevărat ce ni s-a spus: că suntem o trestie gânditoare. Și întrebarea care ni s-a pus: „Ce-ați ieșit să vedeți în pustie? Au trestie bătută de vânt?”.

Fenomenologia comunismului

FENOMENOLOGIA  COMUNISMULUI

           

            N-am citit încă, în relativ bogata literatură de la noi dedicată memorialisticii şi analiticii comunismului, o abordare dintr-o asemenea perspectivă[1]. Cartea profesorului Mihai Gheorghiu este un eseu de o vigoare și subtilitate analitică excepţională, scris cu un bine dozat patetism pe care tema îl impune dedicat înțelegerii acestei văi a plângerii prin care am trecut și trecem. Aș sublinia dintru început curajul acestui demers, nu-i puțin lucru să abordezi un  subiect atât de fierbinte precum comunismul și românitatea dintr-o perspectivă total opusă curentului principal (și totalitar) de gândire al prezentului. Am văzut în acest eseu o prezentare de tip fenomenologic şi existenţialist a implicaţiilor pe care comunismul le are în alterarea (ireversibilă?) a condiţiei umane înseşi. Nu numai o tranzitorie epocă istorică, având propriile trăsături socio-economice şi politice, este comunismul. Ci o etapă (ultima?) din devenirea umanului. Tocmai această perspectivă foarte largă face interesul major al studiului de faţă. De fapt, eseul este structurat în mai multe cercuri concentrice, din ce în ce mai strânse. Avem astfel mai întâi o critică a modernităţii, începând de la Revoluţia franceză și Iluminism, care, reducând omul la funcţia sa raţională şi productivă, îi răpeşte de fapt libertatea, aceasta fiind posibilă doar în orizontul transcendenţei. Comunismul, prezentat în al doilea cerc demonstrativ, reprezintă apogeul, împingerea la limită a aspectelor negative ale modernităţii. Și, în sfârşit, tema profundă a cărţii: modernizarea (neîncheiată ar spune Sorin Alexandrescu) României, trecerea ei prin infernul comunist şi post-infernul tranziţiei de după 1989, văzută ca o destrămare treptată a tot ce îi era ţesătura esenţială.

            „Cum pot rămâne uman până la capăt” – iată o întrebare neliniştitoare, pe care o ridică orice tip de regim de teroare, fie unul „hard” precum regimurile totalitare, fie unul „soft” precum cel al post-istoriei înlănţuindu-l pe om în faţa ecranului. Întrebare care ne duce cu gândul la Jurnalul Fericirii, pentru că regăsim acelaşi tip de meditaţie asupra condiţiei umane, asupra istoriei, pe care traiul într-un regim totalitar o impune. Pornind de la constatarea comună a eşecului iluziilor din decembrie 1989, când România s-a eliberat fără a-şi cuceri cu adevărat libertatea, autorul scrie, în fond, un profund eseu filozofic despre situația actuală a omului, conceput din perspectiva unui umanism creştin profund asumat. „În pustiul privirii noastre care înconjoară universul Dumnezeu este singura şi desăvârşita prezenţă”.  Tema „schimbării subiectului uman” înseamnă pentru toate ideologiile seculare o aşa zisă „eliberare” a omului de sub „jugul” transcendenţei, aducându-l însă astfel, insidios, sub cel al obiectualizării, înseamnă transformarea lui într-o maşină de juisare sau de producţie, într-un „sclav fericit”, cum îl caracterizează un alt critic conservator al ideologiei postmodernităţii. Experienţa libertăţii este o experienţă dificilă şi pe care societatea românească a ratat-o din motive ce vor fi amănunţite pe parcursul demonstraţiei. „Valul acestui nihilism tehnologic şterge ca o maree memoria a tot ceea ce am fost. Mai mult ca oricând viitorul este de neconceput. Rămâne doar prezentul a ceea ce suntem, o identitate fără memorie , fără trecut. Comunismul însuşi  nu a fost decât un experiment de o teribilă magnitudine pentru ceea ce astăzi ni se livrează ca libertate, raţiune şi puterea acestei raţiuni tehnologice”. Punctum saliens al acestei perspective auto-definită drept conservatoare este acela că progresul tehnologic este diferit de şi nu implică neapărat progresul moral. În ciuda invocatei raţionalităţi, avem de-a face în fond tot cu un mit: cel al paradisului tehnologic în/din care omul (ca element perturbator prin „imperfecţiunile” sale) sfârșește prin a fi expulzat. Care, aparent, îi oferă libertatea dar în realitate îl subordonează total. Neo-servitutea este acută. Există aici o idee care nu ar trebui să lipsească din orice analiză a post-comunismului românesc: revoluţia politică nu se realizează fără eliberare interioară. Tema interiorului este una din temele fundamentale ale gânditorului nostru. Pentru că, până la urmă, suntem în pericol, de a fi eliminaţi din propria noastră intimitate. „Naţiunile servile sunt naţiuni obiect”. Din perspectiva ultimei secvenţe a cărţii această apoftegmă explică de ce România este astăzi într-o îngrijorătoare stare de servitute. Procesul de eliberare interioară nici măcar nu a început.

Această critică a modernismului începe de la înstrăinarea fundamentală: „Povestea Europei în ultimele trei secole este povestea lichidării creştinismului, deci a morţii lui Dumnezeu şi a abolirii oricărei gândiri religioase”. Originea acestui proces stă în Iluminism. Anume în filozofia sa reducţionistă, în antropologia sa care vede ca apogeu şi esenţă a umanului Raţiunea. Reducerea omului la raţionalitate duce însă – s-a văzut – la instrumentalizarea omului. „Omul care pune în joc numai raţiunea sfârşeşte prin a fi pus în joc doar prin raţiune. Raţiunea însăşi e jocul. Omul devine dublul său raţional şi mecanic întrucât decide că libertatea a fost găsită, regăsită sau creată”. „Mitul  raţiunii sfârşeşte în revoluţie, adică se autodistruge ca mit al eliberării, pentru că revoluţia se dovedeşte a fi abolirea oricărei libertăţi umane, iar teroarea – o maşină logică riguroasă, dar autodistructivă. Astfel, raţiunea face din nou loc istoriei, deci rătăcirii”. Sintetizând, logica fenomenului este următoarea: a. raţiunea duce la convingerea că omul, societatea sunt/pot deveni constructe pur raţionale şi orice altceva este înstrăinare, servitute, degradare; b. se purcede la „construcţia” raţională (id est revoluţionară) a acestui „om nou”, în conformitate cu modelul antropologic, socio-economic amintit, şi asta nu se poate face decât prin violenţa de diferite feluri; c. violenţa fiind prin excelenţă i-raţională, ea ajunge să-şi distrugă însăşi întemeierea de la care pornise. „Comunismul este raţional când se defineşte ca o revoluţie şi revoluţionar când se defineşte ca raţiune”.  Comunismul reprezintă maximumul hybrisului raţiunii „…comunismul este raţiunea deplină, exacerbare a tuturor presupoziţiilor metafizicii europene angrenate în proiectul unei eliberări umane care îşi uită subiectul pentru a-l suprima”. Teroarea începe, o spun atâtea mărturii, de la uitare, de la ştergerea memoriei. Revoluţia este „proiectul încheiat al raţiunii”, dar ea duce nu la eliberare, aşa cum proclamă lozincile ideologice, ci la servitutea absolută. Adică privarea omului de propria sa subiectivitate şi intimitate. „Subiectul raţional care se va elibera de aceste „servituţi” istorice şi ontologice va primi în schimb jugul servituţii proiectului raţiunii ca instanţă supremă, non-personală. Dar omul  se cucereşte pe sine tot ca obiect în epoca  raţiunii şi nu ca subiect autonom al libertăţii”. „Omul acestei gândiri este omul care eşuează în revoluţie, progres şi tehnologie. Pentru el, libertatea raţiunii devine  libertatea de a explora tenebrele, lumea subteranei. Comunismul este această existenţă captivă a subteranei, explorare liberă, adică descentrată, a tenebrelor. În acest punct, raţiunea devine nihilism, adică raţiune a lipsei de sens, gândire care proiectează totul şi nimic”.

Odată cu lumea subteranei dostoievskiene şi a nihilismului nietzschean am intrat, ca să zic aşa, în subconştientul comunismului. „Teroarea esenţială” care te deposedează de existenţă. „Teroarea istoriei ca destin alienant s-a relevat în comunism  cu pregnanţă, cu evidenţa ultimă a extremei puteri devoratoare a omului dezrădăcinat, livrat abisului unei raţiuni autodevoratoare”. Comunismul duce strivirea persoanei umane la perfecţiune. Cum reuşeşte? Prin teroare şi prin eliminarea prezenţei transcendente. „Lumea încetează să mai fie spaţiu al prezenţei transcendente şi devine literă forte a raţiunii, discurs împlinit, realizat. Lumea nu mai este prezenţă şi cutremurare, ci text al raţiunii care o produce neîncetat.” Într-un text mai vechi speculam asupra jocului etimologic dictator-dictare. Dictatorul este cel care dictează textul realităţii, text absolut, pentru că nimic în afara lui nu are permisiunea să existe.  Din acest punct de vedere, revoluţia bolşevică este raţionalismul instaurat, este raţionalizarea crimei de masă şi de clasă. „Comunismul este un fenomen al absurdului, iar ca absurd este feroce în mişcarea sa, în faptul că se acţionează cu o imensă forţă materială într-un imens parcurs al negaţiei, al destrucţiei. Ceea ce modernitatea aduce descentrării fiinţei umane este imensa forţă a negativităţii umane, a destrucţiei de sine ca proces istoric care transcende simpla rătăcire a gândirii şi aduce cu sine procesul radical al posibilităţii destrucţiei generalizate şi totale a omului, a umanităţii. Ivirea acestei posibilităţi nu este doar simpla consecinţă a procesului tehnologic, ducerea până la capăt a unei erori, ci este împlinirea ontologică a puterii de a nega şi de a se autonega a omului. Această posibilitate este un eveniment metafizic, în sensul în care şi păcatul adamic a fost/este un eveniment metafizic, bineînţeles, nu în sensul că ar putea fi un eveniment al vreunei metafizici. Iar acest eveniment nu izvorăşte nici din comunism şi nici din capitalism, ci din raţiunea tehnologică care le pune pe amândouă în joc. Omul însuşi se împlineşte pe sine  în procesul acestei destrucţii de sine. (…) Aventura conştiinţei de sine a omului occidental se blochează în repetiţia circulară a lui „Dumnezeu a murit”, arhetip al gândirii iluministe, al filozofiei idealismului german şi al revoluţiei franceze. Secolul XX nu pare a fi decât experimentarea acestei gândiri „fondatoare”, realizarea ei ca istorie, producerea ei ca sens „revelat” al lumii. Comunismul secolului XX nu este decât o etapă a acestei re-produceri a lumii, în acest sens comunismul nu este o surpriză, ci împlinirea unei aşteptări”. Am dat acest lung citat pentru că el ilustrează amplitudinea încadrării filozofice a temei cărţii: comunismul ca „împlinire” paradoxală şi adevărat sfârşit al istoriei, anihilare de sine a umanului prin renunţarea la întemeierea în spirit. Premiza demonstrației este aceea că libertatea autentică nu este posibilă decât în orizontul transcendenţei. „Trăind comunismul ştiu deja că el nu este libertate şi nici sens, ci experienţă carcerală şi atotputernicie a lipsei de sens”. Istoria reală este una a imperfecţiunii „naturale”, a ratărilor, impasurilor, asumărilor… aceasta ar fi istoria în libertate. Pe când „Comunismul anihilează omul prin abolirea oricărei interogaţii şi a oricărui răspuns, pentru că producând-se pe sine ca răspuns şi cunoaştere absolută elimină posibilitatea oricărei interogaţii şi a oricărui alt răspuns. Ceea ce stă ca temei  este voinţa de putere ca practică totalitară”. Aş spune că libertatea nu poate fi decât una a (auto)interogării, nu a interogatoriului. Împingerea la extrem a utopiei negre a raţionalităţii duce, în realitate, la absurd. „Comunismul este un fenomen al absurdului, iar ca absurd este feroce în mişcarea sa, în faptul că se acţionează  cu o imensă forţă materială într-un imens parcurs al negaţiei, al destrucţiei. Ceea ce modernitatea aduce descentrării fiinţei umane este imensa forţă a negativităţii, a destrucţiei de sine ca proces istoric care transcende simpla rătăcire a gândirii şi aduce  cu sine procesul radical al posibilităţii destrucţiei  generalizate şi totale a omului, a umanităţii”. Imaginaţie apocaliptică sau realism lucid? „Ce rămâne neprins în acest mecanism circular, în acest scenariu apocaliptic? Dumnezeu, ca temei de neabolit al omului, întemeierea sa esenţială, care îi este permanent oferită, permanent dăruită ca temei al esenţei şi al existenţei”.

Am ajuns astfel al un alt palier al cărţii, cel, aş spune, teologic. Avem de-a face cu o meditaţie clasificabilă în ceea ce aiurea se numeşte „existenţialism creştin”, direcţie de meditaţie puţin reprezentată în cultura noastră. Este o consecvenţă nu numai logică, dar şi metafizică, pentru că vorbind despre Rău şi manifestările sale în istorie autorul nu poate ajunge decât la propoziţiile ultime (prime) ale teologiei. „Dumnezeu care nu există şi nici nu este, această prezenţă trebuire regăsită. Dumnezeu nu este pentru că toate celelalte sunt, astfel lumea devine absenţa lui Dumnezeu, lipsă a oricărui temei, coagulare rece de obiecte şi de prezenţe obiective. Omul descoperă astfel lumea ca obiect şi nu ca fiind creaţie. Lumea se acoperă pe sine cu simulacrele propriei sale prezenţe, devine ceea ce raţiunea umană o lasă să fie, instrument  sau imagine, muncă, luptă sau privire vidă. Nu mai este semn şi prezenţă a transcendenţei, ci hieroglifă a raţiunii. Această lume devine absurditate, iar omul, un produs absurd al acestei absurdităţi”. „Omul este creaţie a lui Dumnezeu, manifestare şi dăruire a puterii sale”. Iar legătura dintre tema politico-istorică și cea teologică se întemeiază direct pe Evanghelie: „Evanghelia este întotdeauna explozivă și, în ultima instanță, profund politică prin subversiune. Este subversivă pentru plutocrație și a fost și pentru secta roșie a nihilismului bolșevic. Evanghelia este măsura libertății”. Dacă substanța cărții oferă analiza bolii și diagnosticul, fraza precedentă sugerează leacul. Două sunt atributele umanului care prevalează în modernitatea încununată de comunism: reificarea şi posesiunea. Astfel, omul se reduce pe sine raţional la un simplu obiect dintr-o clasă virtualmente infinită de obiecte, omul-massă, în lagărele de pretutindeni omul este număr abstract. Surprinzător cât de bine aplicația heideggeriană a dasein-ului încadrează acest traiect istoric. Pentru acest om al modernității, singurul verb de conjugat este a avea, căci raportul de posesiune este singurul raport  faţă de obiecte. Este verbul lumii tehnologice în care trăim, lume paradoxal tot mai materialistă cu cât se pro-iectează pe sine mai adânc într-un virtual lipsit de substanţă. „posesiunea lumii este un raport al tehnicului, iar relaţia de posesiune devine o relaţie tehnică. Comunismul este înscris în acest raport, de unde şi preluarea şi ipostazierea optimismului tehnologic al revoluţiei industriale. Pentru comunism lumea şi prezenţa umană devin industrie. Existenţa umană devine o ecuaţie de soluţionat prin procedeele producţiei şi repartiţiei, iar producţia oferă libertatea prin procesul tehnologic, care este la rândul lui raţiune practică, adică raţiune a industriei”.

Şi totuşi, cum se poate ieşi din subterană, cum te poţi elibera? (întrebarea cu care începe, cum se ştie Jurnalul lui Steinhardt). Întrebarea primeşte un răspuns abia după constatarea - paradoxală, dar în acest paradox stă taina vremilor pe care le trăim – „Comunismul a eşuat în sfârşit ca proiect istoric”.  Nu intră această afirmaţie decisivă în contradicţie cu toată demonstraţia de până acum şi cu realitatea care se încrustează zi de zi în pielea nervilor noştri? Nu, dacă luăm aminte la sensul termenului „a eşuat” din afirmaţia de mai sus. Ca un ouroboros politic, comunismul s-a autodevorat. Acum e ghiftuit, odată cu lumea obeză de sine însăşi. Deci întrebarea: „Ce mă pregăteşte în subterana (comunistă sau nu) pentru libertate?”. Și răspunsul: „Suferința, care devine singura dovadă a libertății mele, pentru că, dacă n-aș suferi, ar însemna că am devenit deja sclav”. În dialectica stăpân – sclav se pregătește de fapt abolirea oricărei dualități. „În comunism, ca și în nazism, ceea ce este în cauză nu este pierderea unei libertăți, cea politică în speță, ci pierderea umanității pur și simplu”.  Umanitatea ta este sfărâmată între roțile marelui mecanism. „În stăpân timpul ucide însăși teroarea dominației, iar în sclav lentoarea drămuită a supunerii”. „Ceea ce alții anihilează, nu  este libertatea mea, ci pe mine însumi. Omul este unica ființă liberă din univers și este creat ca libertate pură (…) Libertatea nu este deci o construcţie a raţiunii, a gândirii în genere, şi nici a praxis-ului istoric, ci un dat fundamental”. Cu alte cuvinte, atentatul la libertate este atentatul la fundamentul ontologic al umanului. Sigur că „libertate” poate însemna şi rătăcire, eroare, eşec, ratare, interogaţie disperată etc. Tocmai de aceea ea este umană, iar utopica perfecţiune este îngheţul morţii. „Umanitatea „produsă” de comunism este o umanitate înfricoşată, o masă a dezastrului care secretă laşitatea înţeleaptă a supravieţuirii. Un popor iese schilodit din această experienţă, chiar dacă  a avut rezistenţi sau oponenţi, tăvălugul acestei maşinării fiind mult prea puternic şi devorator. Cu toate acestea, ordinea morală a indivizilor se strecoară prin ochiurile plasei şi reuşeşte pe alocuri să devină etos. În această dialectică amorfă a viului, chipurile oamenilor , deşi întunecate reuşesc să se întrevadă şi să îşi răspundă. Nu este o soluţie şi nici o victorie, dar este ceea ce se întâmplă. Omul subzistă, miraculos, până şi în dezastru, iar comunismul este dezastru şi descompunere”.

Dacă pentru un anume existenţialism dezabuzat „ceilalţi”  înseamnă infernul, raportul eu – celălalt este esenţial în regimurile totalitare care se străduiesc din răsputeri să rupă această catenă a solidarităţii, să instituie o eră a suspiciunii generalizate şi a urii reciproce. „Eu şi celălalt ca altul; timpul dintre noi înseamnă apariţia şi perpetuarea istoriei”. „Umanismul comunist este chiar un umanism, iar acesta nu este un paradox.  Umanismul este „locul”unde identitatea omului se descoperă pe sine ca identitate regăsită. Comunismul nu este uman, dar este umanism în sensul în care umanul se defineşte şi se reconstruieşte pe sine ca raţiune a oricărei posibilităţi, ca respingere  a transcendenţei şi a tradiţiei, ca anihilare a patriei,şi ca productivitate a plenitudinii materiale a lumii şi a umanităţii. Omul nu mai este aici slăbiciune şi delicateţe a creaţiei, ci principiu forte al construcţiei totale a deplinei raţionalităţi”. Aş sugera că perioada comunismului este prima etapă (înainte de post-istoria corectitudinii politice) a sclaviei fericite a individului. Pentru că, după o primă etapă a violenţei pure şi declarate, a genocidului teoretizat şi aplicat, comunismul a trecut la epoca „eliberării” omului de povară. De povara interogaţiilor, opţiunilor deliberative, răspunderilor. Dez-învăţarea de toate astea explică, printre altele, bâiguirea  românească în ceaţa tranziţiei post-decembriste. „Comunismul se defineşte şi se construieşte ca umanism cu destulă îndreptăţire, în sensul în care vrea să scoată omul, pe urmele Iluminismului, din cea mai puternică „sclavie”, aceea a transcendenţei, adică din „sclavia” interogaţiei asupra lui însuşi, asupra lumii şi asupra divinităţii. (…) Comunismul istoric nu face altceva decât să emancipeze omul de orice întemeiere, de orice rădăcini. Omul umanismului comunist este dezrădăcinatul prin excelenţă. Este omul al cărui chip este atât de nou, încât nu mai are asemănare cu nimic., este chipul producătorului absolut, al sclavului care parvine prin  producţie la privilegiul dominaţiei”. Istoria, astfel deschisă, îşi reia cursul „care poate duce oriunde, spre orice”. Consecinţa care mi se pare a surveni de aici este aceea că omul trebuie să re-înveţe să construiască istorie, să renunţe la „fatalismul raţionalist”, dacă îmi este îngăduit oximoronul, să înţeleagă că a te livra fără rest unui sens închipuit, prestabilit, al istoriei (vezi Karl Popper Mizeria istoricismului) înseamnă a te supune servituţii voluntare. Aşadar, ieşirea din subterană înseamnă bucuria şi neliniştea simplă a interogaţiei. „Ieşirea din subterana comunismului, din orice subterană, nu trebuie să fie deci iluzie. Această ieşire, pregătită în suferinţa propriei persoane şi în a celuilalt, al cărui chip trimite la chipul lui Hristos, nu trebuie să fie consumată ca simplă eliberare, ca exercitare a lipsei de temei, „norocului”, ci ca adevărata libertate, ca responsabilitate tocmai pentru chipul sluţit al omului”.

Sunt reiterate argumente împotriva nihilismului, cel definit de Nietzsche ca abolire a tuturor valorilor, şi a voinţei obsedate pentru putere, specifice ambele „omului recent” al postmodernităţii. Nihilismul este un alt nume pentru existenţa postistorică a omului. Într-un univers cosmografiat pe verticala valorilor tari, libertatea apare ca un dar făcut omului pentru „a afirma creaţia şi a-i prezerva ordinea”, autenticitate a existenţei mele în orizontul logosului. Reducerea omului la aspectul lui funcţional înseamnă inautenticitatea existenţei, pierderea interiorităţii „Interioritatea mea nu este egoismul meu, ci dimpotrivă locul unde apare umanitatea mea şi responsabilitatea întâlnirii cu celălalt”. În perspectiva acestui existenţialism creştin, Celălalt nu reprezintă infernul (ca în disperarea nihilistă), ci, dimpotrivă, numai întâlnirea cu el deschide istoria, o face autentică prin reciprocă responsabilitate. „Omul nihilismului, omul absurdului nu este nefericit, nu suferă şi nu are nostalgia paradisului. Singura teamă, teama de moarte, este dizolvată în voinţa de putere ca mecanism universal al existenţei sale, mecanism care transformă lumea şi pe celălalt, pe semen, în obiect. Acesta este domeniul libertăţii sale. (…) Eu, care sufăr libertatea de acţiune a acestui om absurd, ca sclavie, sufăr ca răspuns al libertăţii mele. Şi sufăr nu numai în termenii unei relaţii politice ţinând de un regim politic, ci sufăr ca om, ca persoană imposibil de dizolvat în acidul acestui atentat la fiinţa mea”. Dacă e valabilă mărturisirea: „Nu cunosc decât tortura lipsei de sens”, sensul nu este de aflat decât în transcendent şi în reflexul lui pe chipul antroposului, mutarea sensului în istorie înseamnă blocarea istoriei, transformarea ei în lagăr. De aici survin două înţelesuri, diametral opuse, ale absurdului: pentru creatorii de utopii libertatea este deranjantă şi absurdă, pentru omul situat pe verticala spiritului, absurdă este opacitatea spiritual-sufletească, uitarea omului de sine, elogiul neantului. De aici o formă acută a suferinţei de a fi: suferinţa faţă de lipsa de transparenţă a lumii, de continua ei opacizare. Dacă Narcis şi Zarathustra ne guvernează postistoria, atunci nihilismul se împlineşte în această lume. Şi el înseamnă, printre altele, şi un raport special cu moartea (văzută uneori ca abolire a tuturor sensurilor). Fausticul epocii noastre (sec. XIX nu este un secol consumat ci unul care abia trebuie să vină, spune autorul) înseamnă și revizuirea morții. Dacă „nihilismul nu este altceva decât a concepe lumea ca subterană, a o concepe și a o construi ca subterană”, moartea ca atare devine un eveniment derizoriu. „Omul modernității a construit o civilizație inexpugnabilă la amenințarea metafizică a morții”. Avem practic un triunghi cu vârfurile numite: libertate – moarte – sens. Suprafața acestui triunghi este modernitatea, condiția umană în modernitate. Nu sunt liber decât dacă știu ce înseamnă moartea mea.

Și astfel regăsim iar implicația teologică a discursului. Autorul insistă asupra dimensiunii interogative a omului care deschide spre transcendență. „Acum trebuie să-l cunosc pe Dumnezeu și spaima mea e numai spaima pentru ratarea acestei întâlniri, pentru staza în propria opacitate [regăsim conceptul n.m.] a unei non-priviri și a unei citiri absurde a misterului. Acum nu mai sunt victima absurdului, aruncată în lume pradă unui delir al ființei”. Modernitatea deicidă l-a transformat mai întâi pe Dumnezeu într-o simplă valoare, pentru ca ulterior să-l anihileze tocmai ca valoare. Este aici o observație capitală, exterminând oameni, genocidurile secolului XX au exterminat chipul lui Dumnezeu în om. „Alegerea de a-l crucifica pe Hristos, de a-l omorî pe Dumnezeu deschide și, totodată, închide istoria, în sensul în care arată, dezvăluie limita umanității noastre, adică esența noastră intimă a fost dezvăluită – a-l ucide pe Dumnezeu, a ucide omul și a nimicnici creația – iată păcatul esențial de care suntem capabili”. Atrag atenția în treacăt asupra verbului folosit aici: a nimicnici, și nu a nimici.  Deci nu a distruge pur și simplu, a aneantiza, ci, mai perfid, a de-semantiza, a duce în derizoriu creația divină, a o transforma în „nimic”. „Omul contemporan, postmodern, este omul acestui refuz, omul competent tehnologic și complet incompetent spiritual, omul care alege cinismul eficienței și se dezbară fericit de „barbarismul” conștiinței religioase”.  Chiar dacă, în adâncul subteranei sale, omul suferă, această suferință este posibilitatea unei deschideri. „Suferința ca temei și înfricoșare este vehiculul eliberării, al revenirii la sine însuși. Suferința este trăirea absenței lui dincolo, trăirea captivității și durerea nedepășirii ei. Maladia subteranei este absența suferinței captivității, este acomodarea cu sclavia despărțirii de sine, a uitării de sine însuși. În maladia subteranei existența devine plenitudine a falsului și a uitării. Inexplicabil pentru rațiune, Evanghelia se referă la om, la mine, ca la omul subteranei. Din subterană sunt chemat să trec dincolo, de aceea Evanghelia este suferință, plenitudine a suferinței omului și a lumii, dar și eliberare, trecere dincolo, preluare a darului, dezvăluire a chipului, contemplare a prezenței. De aceea acest dincolo nu este spațiu sau loc, ci, pur și simplu, desăvârșire a plenitudinii, prezență a luminii care iradiază ființa deoarece creația nu este decât „lumină condensată”. În misterul propriei sale prezențe omul își poate da seama de plenitudinea lui a fi dincolo pentru că aici nimic nu l-ar putea aduce la ființă, aici ar fi inutil, un scandal al lumii, o permanentă sfidare și o permanentă amenințare”.

Am dedicat cea mai mare parte a prezentării mele, folosind din abundență citatul, doar primei părți a acestei profunde analitici a comunismului. Cazul României din ultimii 25 de ani vine ca o ilustrare exemplară, dar și un neîncetat prilej de uimire, pentru că România este – nu-i așa? -  altfel. România postdecembristă îi apare autorului ca o continuă experiență a eșecului. Cauzele sunt, firește multe. În 1989 țara noastră s-a eliberat, dar nu și-a cucerit cu adevărat libertatea. Aș spune că a achiziționat rapid mai toate defectele (post)modernității, fără însă și avantajele ei (eficiența tehnologică pentru a da un singur exemplu). „Românescul survine chiar și în colonia care este România actuală, o țară care a adoptat prin elitele sale politice teoria suveranității zero, și care speră să fie guvernată de Comisia europeană, ca mijloc de rezolvare a blestematelor chestiuni care țin de guvernarea unei țări”. Viciul principal al românității? Aproximația (țara lui „merge și așa” spunea cu ani în urmă Ana Blandiana). Este o societate construită pe minciună, din minciună, supraviețuind miraculos improvizațiilor prin minciună. O țară fără rezistență. Pentru că „Violența poate duce la rezistență, minciuna niciodată”. Și comunismul românesc și postcomunismul au debutat printr-o epocă de violență deschisă, afirmată, imperativă (deceniul 50, mineriadele), pentru a se consolida printr-o perioadă a minciunii și suspiciunii generalizate. Or, dacă este mai greu de obținut complicitatea la violență, cea la minciună este mult mai ușor de generalizat la nivelul societății. Asta este istoria României recente, de la instaurarea comunismului încoace. „Societatea crimei multilateral dezvoltate”, cum o caracterizează amar ironic autorul. România a rămas, în ciuda a ceea ce s-a numit „revoluție” o țară a servituții generalizate și o țară aservită. În treacăt, este numit și vinovatul principal al acestei complicități difuzate endemic: intelectualul, și aici s-ar putea deschide o discuție aparte. „­În tot acest cazan încins al  istoriei, intelectualul a făcut experiența cea mai proastă, s-a autoanihilat prin perversitate și prin colaboraționism. Intelectualul român s-a sinucis practic prin acceptarea rolului de garant al minciunii pe care și l-a asumat cu conștiinciozitate”. Există o carte excepțională, prea puțin invocată în analizele care se fac astăzi istoriei românești, se numește tocmai Paradoxul român,  a profesorului Sorin Alexandrescu. Ce spune însă Mihai Gheorghiu? ”…o țară pustiită chiar de ei îi imploră să o salveze, iată adevăratul paradox românesc”. Palimpsest de minciuni, o revoluție trucată peste o istorie trucată, cum ar fi putut accede societatea valahă, odată eliberată, la o libertate autentică? Este aici un întreg capitol despre revoltă și sensul ei eliberator, de metanoia eliberatoare („adevărul vă va face liberi”, nu?) asupra căruia, din păcate nu pot să mă opresc. Dar trebuie just înțeles pentru a pricepe o frază sibilinică precum: ”Piatra caldarâmului e astfel poate singura piatră filozofală, strivit de ea descoperi în ultimă instanță misterul transferului mistic”. Deceniile de comunism, dar și „revoluția” (mereu e nevoie de ghilimele!) au pus pecetea definitivă a inautenticului, falsificând esența românescului  („celula” ziceau cei din generația lui Eliade), exacerbând cine știe ce tare native: „Ciocoiul valah este infatigabil ca arhetip al românului balcanizat, fanariotizat. Socialiștii noștri de azi, ca de altfel și centriștii noștri auguști, nu sunt decât ciocoii valahi ieșiți de sub tutela bolșevică. Părinții lor au fost torționarii cu sistem, criminalii abjecți pe care i-am lăsat după 1989 să doarmă liniștiți în iadul propriei lor memorii. România pute, pute încă de duhoarea lor infinită”.  Avem în această ultimă parte o adevărată  Schimbare la față a României post-ceaușiste, dar dezabuzată și fără speranță în imediat. „Distrugerea României n-a constat în politica de cooperativizare sau de industrializare, ci în frica strecurată în carne și în creier până la boală și reflex. Oameni înfricoșați de moarte într-o libertate derizorie sau chinuiți în carcere, amestecați de torționari cu propriile fecale, oameni înfricoșați infinit de suboameni. Ce am putea schimba în România? Frica de a fi om”. Analiza unui fel special de transfigurare pe care zilele de revoltă din decembrie 1989 au presupus-o duce la acest diagnostic sever: „Orice revoluție încheiată lasă loc eternității omului precar”(…)Singura revoltă ar trebui să fie împotriva noastră înșine, dar nu ne revoltăm aproape niciodată împotriva nimicniciei noastre, a rătăcirii noastre, înlocuim revolta cu așteptarea”.  E aceeași străveche frustrare împotriva pasivității  mămăligii. Tranziția este ea însăși o formă a maladiei românești, pornită de la minciuna originară a „revoluției”: „După cincizeci de ani de inginerie socială comunistă, de represiune, de colaborare cu regimul, românii ies adânc loviți și modificați în resorturile lor umane intime. Uriașa maree de minciună și perversiune duplicitară cotidiană a lăsat urme adânci în societatea românească. Aici bătălia este pierdută, în această intimitate a umanității noastre pervertite”. Și totuși la asemenea ton oracular e mereu așteptat și indexul, degetul îndreptat spre viitor: Soluția? „Revolta fondului nostru nefanariot”. „România trebuie reconstruită de sus în jos, bineînțeles, nu fără participarea românilor care s-au trezit din  „somnul cel de moarte””. „România va rezista, dar în pofida românilor scurși din rigolele sistemului vechiului regim, și nu cu ajutorul lor”. „Esența tranziției noastre este că nu tranzităm, că nu ne mișcăm spre nimic. Încă nu am plecat și chiar dacă am fi plecat nu am fi știut către ce și cu cine. (…)Am avut o revoluție fără revoluționari, avem o democrație fără democrați și un capitalism fără burghezie”. Pe scurt: „O țară care se dizolvă”.

Gravitatea letală a maladiei românești vine din aceea că s-a format o societate în care „lipsește efortul de cristalizare a pozitivului”. În timp ce negativul are o incredibilă putere de seducție și difuzare, aș adăuga. Nu e doar o criză de sistem politico-economic, și nu aici sunt de căutata soluțiile în primul rând, sau de circumstanțe istorice, ci o criză a civilizației românești înseși. Asta implică, deducem, că este un ceas istoric de tipul dead or alive, supraviețuim sau pierim. „Românul speră, în ultimă instanță, la o soluție ex nihilo, ceva care trebuie mereu să se întâmple pozitiv, din neantul absenței responsabilității sale. Nimic nu pare destul de important pentru o mobilizare interioară, nici măcar propria  libertate sau propria salvare, totul poate curge în insignifiantul unei curgeri anodine a  unui timp înstrăinat. Acest animus agonic, al unei prezențe muribunde în istorie și pentru istorie, nu poate fi decât semnul unei decadențe deja instalate. A te lăsa permanent deposedat de libertate, de suveranitate, de independență, nu poate fi decât marca unei regresiuni iremediabile”.

Suntem deci o colonie a „ideilor primite de-a gata”, identitatea ne este profund alterată, România liberă este doar „un conspect”, un loc al stagnării implacabile. Și totuși, ultimul capitol al cărții lasă loc viitorului care se deschide: „A construi o țară”. Cum? „Singura speranță pe care nu ar trebui să o pierdem este aceea a libertății noastre. (…)Cine știe? Poate că regresiunea noastră istorică va guverna totuși o modernitate decentă și acceptabilă. Poate vom câștiga virtutea modestiei și a bunului simț, dacă vom evita până la urmă confuzia politică a oricărui destin minor. Scutiți de însemnătate politică vom avea răgazul de a ne reîntoarce la creativitatea culturală, dacă cultura mai ține încă de posibil [sunt aproape 90 de ani de la apariția Itinerariului spiritual al lui Mircea Eliade căruia prof. Mihai Gheorghiu i-a dedicat o excepțională monografie și a cărui voce o auzim parcă în aceste rânduri]. Sau, poate, cine știe, vom marca o revitalizare a ortodoxiei noastre aplatizate?!” Optimism al lui „poate”, e tot ce ne putem permite. Și aceasta cu o supremă condiție: să înceapă „marea reformă a minților”!

5 iulie

---

[1] Mihai GHEORGHIU, România dincolo de trecut. Eseu despre experienţa servituţii; ed. Eikon, 2015.

Insula melc

„VOM COBORÎ ÎNTR-O IMAGINE”

Moto: Mai stai, ai răbdare…trebuie să intrăm cu prudență în povestea asta, să adulmecăm cuvintele înainte de a le rosti, ca să nu le pierdem, după atâția ani, înțelesul”

Povestea continuă… Se împlinește unul dintre cele             mai ambițioase și insolite (solitare și solare) experiențe romanești ale ultimelor decenii. Al treilea volum al tetralogiei „anotimpurilor” a Andreei Nanu este Insula melc. Compozițional, firește, nimic diferit față de Ziua cea mai albă (iarna) și Numele ei era Uitare (primăvara). Numai locul se schimbă, de fapt cele trei Locuri în care se desfășoară acum acțiunea: Ierusalim, Roma, Atena. Soții Anna și Maxim Tauber sunt într-o călătorie în cele trei capitale, prilejuită de lansarea romanului Privirea Letiției. Încerc să nu repet ceea ce am spus în prefața la cel de-al doilea volum, insistând asupra poeticii sofisticate prin elementar a romanului. Ca și în precedentele volume, totul este un complicat joc de oglinzi și paralelisme, menit, cred, să evidențieze credința într-o unitate subiacentă, indestructibilă a lumii, a timpului. Cele trei spații ale acțiunii nu sunt numai dominate de soare (suntem într-o vară reală și simbolică) sunt, probabil nu întâmplător, cele trei vârfuri culturale care, după cunoscuta afirmație a lui Valéry, definesc triunghiul a ceea ce numim cultură europeană. Ceea ce nu poate fi lipsit de sens într-un act narativ a cărui principală funcție este cea recuperatorie, salvarea prin anamneză.

Poetica bachelardiană a elementelor pe care se fondează edificiul ciclului romanesc ajunge în acest volum la foc și pământ. Deșertul, grădina, apa vie, vulcanul, parfumul chiar sunt întrupări ale acestor elemente. De altfel, maieutica simțurilor întru înțelegerea elementelor (id est a timpului) este  intenționalitatea acestei povești arborescente. Deși prima parte poartă numele înșelător Trupul, nimic „fiziologic” primar în aceste pagini. De altfel, Maxim însuși va răspunde într-una dintre discuțiile cu cititorii săi, nedumeriți: Trup? Bine, dar cele ale trupului nici măcar nu sunt prezente, personajele nu mănâncă, nu dorm, nu au aventuri amoroase… Este și nedumerirea, firească, a cititorilor Insulei melc. De altfel, cam tot ce spune Maxim în legătură cu Privirea Letiției poate fi înțeles printr-o mise en abyme ca o poetică a romanului pe care-l citiți. Pot fi izolate numeroasele pagini în care Maxim vorbește despre Privire și avem toată „interpretarea” romanului de față. Iar la nedumerirea de mai sus Maxim răspunde: Transfigurare, aceasta e singura cheie de lectură pe care v-o pot da. Dacă lucrurile există, de ce trebuie numite în toată materialitatea lor când, nu-i așa, există și un  anumit spirit care trebuie lăsat să respire. Trupul este celebrat ca Semn și Semnificație: Dacă trupul este o povară, absența lui, însă, ne face să fim de neconsolat.(…) O experiență nontextuală a cunoașterii… care nu este posibilă decât dacă accepți să te întorci la trup, la simțurile care, mai mult decât rațiunea, intuiesc prezența persoanei divine. Platonismul acesta fundamental este substanța ideatică a narațiunii noastre. Cred că proza contemporană păcătuiește printr-un exces de ficțiune. Uitați-vă în jur, nu ficțiunea e cea care lipsește, ci capacitatea noastră de a capta realitatea. „Uitați-vă”, „ascultați”, „mirosiți”, „atingeți”, „întârziați”… decalog senzorial al acestei călătorii printre simțuri.

Epicul este radicular, luxuriant, deși pare simplu. Ca și în romanele precedente, și aici foarte importante sunt personajele secundare. Cei trei prieteni din prima parte care alcătuiesc o „totalitate” ecumenică: evreul Elisav, călugărul creștin Aram Davtian (restaurator de cărți, trudind să scoată la iveală cuvintele captive în trupul cărții putrede), Ahmed, musulmanul, vor descoperi simbolic împreună insula paradisiacă, apa în deșert, existentă mai întâi în visul și prin moartea lui Zohar, fiul lui Elisav și al Havilei (excepțional personaj!). Mai sunt Glika, artistă fotograf, Rafaela della Chiesa, critic de artă, Magnus Stein, parfumier cu voluptăți de alchimist, Elena Skorda, regizoarea unui spectacol după Moartea lui Empedocle, Nikos Margulis, ceasornicar și vânător de timp (nu există cimitir pentru ceasuri!). Și, firește, cei „din trecut” (ghilimelele marchează relativizarea): Andre Durand, Ireni Kallos, Dante Gabriel Rossetti, Frau Edelweis cu toții legați printr-o rețea subtilă și extrem de densă de povești care desființează timpurile. Dar, mai ales, „Italianul”, Ispititorul venit direct din Doctor Faustus spre a propune pactul fatal al gloriei și liniștii prin uitare. De altfel, intertextualitatea discretă e mereu prezentă, la un  moment dat aflăm o scenă coborâtă direct din Tarkovski: femeile venite la icoana Fecioarei într-o rugăciune stranie prin intensitate pentru nașterea de prunci. În acest context, misterioasă mi s-a părut neîntâlnirea tocmai dintre cele două personaje principale. Anna și Maxim evoluează oarecum paralel, traiectoria lor mi s-a desenat în minte aidoma elicelor de ADN, sunt pe drumuri diferite, arar împreună în fiecare dintre cele trei orașe, au fiecare întâlnirile lor destinale, experiențele lor sufletești separate. E ceva străin în con-viețuirea lor pe traiectorii ciudat de îndepărtate uneori, pentru a se contopi mai apoi. Anna este, într-un fel, contra-focul, femeia care stinge patimile (Revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi, cere un personaj liric celebru după o metanoia de mulți ignorată. Numai așa se poate scăpa de monștri din Bomarzo).

Trebuie să recunoaștem, trecutul e o vocație rezervată anumitor oameni. Toate personajele care populează acest univers la limita fantasticului au această secretă învestitură de a purta în sine trecutul. Port povara unor lucruri pierdute cu mult înainte de a mă fi născut, spune unul dintre personaje. Iar altul: eu unul prefer plăcerile memoriei involuntare  care-ți descoperă și ele, deși în cu totul alt fel, trecutul.

Avem de-a face cu o carte barocă prin bogăția legăturilor misterioase dintre oameni, lucruri, timpuri, evenimente, prin luxul reveriei, evanescența simbolurilor, dar, în același timp, rară astăzi în literatura noastră, prin încrederea necomună într-o soteriologie estetică. Pentru mine lumea trebuie să fie mai întâi frumoasă. Îți trebuie mult curaj auctorial pentru o astfel de afirmație tranșantă. Un roman despre re-vrăjirea lumii, pornind de la credința că lumea însăși este un miracol de frumusețe. Suntem în stare să acceptăm noi așa ceva? Această levitație deasupra concretului? Această re-evaluare a structurii fundamentale mitico-narative și sacrale a lumii? Un întreg angrenaj metaforic și simbolic este pus în mișcare pentru a construi – țese, asemenea tapiseriei-destin a Havilei – acest roman speranță. Nu trupul este subiectul de fapt, ci chipul. Urmărim o serie de întru-chipări care sunt foarte asemănătoare între ele pentru că toate repetă, mitic, un model originar. Povestește-mi-l pe Zohar, cere Elisav, dar pentru asta e nevoie de Chip, fie el și o fotografie developată. Sensul este, și el, un act al privirii. Care se învață.

În acest sens, fluviul narativ lent are mai puțin de-a face cu romanul, prin ritmul interior și personaje străbatem de fapt o poveste. Și aroma de orient justifică ritmul și compoziția de Hallima. Cei care au vocația trecutului sunt Povestașii…sau povestașii sunt cei care știu să citească trecutul într-un tablou, un gest, un parfum de tuberoză, o stradă prăfuită? Nu e nimic mai periculos decât o frumusețe nestăpânită, haotică. Recentrarea omului din perspectiva în care poate stăpâni și ivirea unui izvor în deșert, și creșterea unui copac dintr-o lacrimă și portretul unei iubite făcut din parfum desprinde aceste personaje din psihologia individuală și le mută în simbol și mit. Insula melc este un spațiu utopic, retras din lume pentru că mintea umanității e în întuneric în intervalul istoric marcat de războaie și atrocități. Personajele cunosc un fel de fugă înainte, care este o fugă înapoi, într-un alt timp, în imperiul sinestezic al frumuseții. Melcul aceasta semnifică: tragism, vulnerabilitate, urmă, ochi interior, lentoare, sensibilitate, labirint, repliere în sine însuși, izolare, timp reversibil autocentrat, moarte.  

Mi-e greu să anticipez ce loc va ocupa acest ciclu epic atipic și atopic în istoria prozei noastre recente care arată „cu totul altfel”. Putem accepta fie și numai că e o diversificare necesară, care ne salvează de monotonia minimalismului și nombrilismului. Pariul este consistent și provocator. Fascinația poveștii, o promisiune de salvare prin hipnoza cuvintelor sunt rodul unei fantezii inepuizabile. Admirația, ca și nostalgia, sunt respinse  de sensibilitatea omului contemporan tocmai pentru că trădează lipsa totală de pragmatism, sugerează o stare de incertitudine, o perspectivă vagă. Suntem, deci, în plină „logică a mulțimilor vagi”, melcul s-a retras în sine însuși. „Între el și ce-i afarˈ/Strejuia un zid de var”. Povestea continuă a ridicat, ca întotdeauna, aceste ziduri spre ocrotire. Într-o oază/insulă care trebuie întotdeauna visată/căutată/păstrată. Este și îndemnul concluziv al parabolei: Să nu lași oaza să se stingă. Înmulțește paradisul!”