joi, 17 aprilie 2014

FILMUL CA RUGĂCIUNE




FILMUL CA RUGĂCIUNE

            „Arta este capacitatea de a crea, este reflectarea în oglindă a gestului creatorului. Noi, artiştii, nu facem decât să repetăm, să imităm acest gest. Creaţia este unul din momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu. Sensul artei este rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va căpăta tot sensul: acela, esenţial, de a sluji. Dar nu îl voi impune niciodată: a sluji nu înseamnă a cuceri” (Tarkovski, interviu, citat p.257)
De câţiva ani avem o perioadă editorială bună pentru analitica filmelor lui Andrei Tarkovski. Dacă nu mă înşel, cap de serie a fost Elena Dulgheru în 2001, cu Tarkovski. Filmul ca rugăciune, ajunsă acum deja la ediţia a IV-a, editura Arca Învierii, 2014, despre care voi  însemna câte ceva în cele ce urmează. Mai am pe masă un tom impozant ( 500 p. cu literă mică) al teologului Costion Nicolescu, Credinţa, Nădejdea şi Iubirea în viaţa şi opera lui Andrei Tarkovski. (editura Lumea Credinţei 2013) precum şi lucrarea lui Mihai Vacariu Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei. (editura Adenium 2013). Ce bine ar fi dacă am avea măcar o televiziune inteligentă şi am putea urmări un ciclu Tarkovski, cu invitaţi în studio care să explice sensurile obscure ale capodoperelor sale, poetica sa aparte și dificilă!
            Cartea Elenei Dulgheru are ca subtitlu O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski. Şi aici putem spune că este nexul chestiunii, cea mai „burgheză”, mai „profană”, mai „non-formalizată”, mai „lumească şi senzuală” mai „frivolă” dintre arte, cum să fie tocmai ea purtătoare de sacru? În această insistentă interogaţie stă şocul pe care orice privitor l-a avut la întâia încercare de înțelegere a oricăruia dintre filmele regizorului rus. Chiar ateul pricepe lesne că aici este „cu totul altceva”… adică tocmai caracteristica sacrului după Rudolf Otto, că, precum vântul, Duhul suflă încotro vrea el şi că a ales acest mod „scandalos” (în sensul creştin al cuvântului) de a se vădi unei lumi apostaziate, prin filmele fratelui Andrei. „…rolul artistului laic este acela de a şlefui ‚icoana palidă a revelaţiei’, descoperită în lucrurile create, pentru a o face să iradieze Cuvântul cu a Cărui putere a fost zidită” (205), subliniază autoarea. Fără nimic didactic, de predicaţie, în înţelesul moralizator al termenului, fără o avea nimic ilustrativ, filmele lui Tarkovski sunt o hermeneutică în imagini a trăirii creştine, o predanie şi o meditaţie asupra condiţiei omului contemporan. „Asemenea lui Dostoievski, care reuşea acum un veac şi ceva să creeze,într-un roman r e a l i s t, un tip uman convingător de  i m i t a t i o  c h r i s t i  (şi ce poate fi mai greu decât a depăşi nivelul fabulei, al povestirii sentimentalist-moralizatoare!), omologul său (ca anvergură şi ca profunzime) din domeniul artei şaptea reuşeşte să dea chip speranţei umane, să creeze un model, acum, când omenirea a dat la o parte cu cinism orice modele, acum, când numai vocile iconoclasmelor şi fantoşelor industriei media se fac auzite, să ofere un model nemoralizator (adică sincer, adică viu) acestei civilizaţii obosite, neîncrezătoare şi patricide. Ce se poate cere mai mult de la un artist? Modelul creat, de e viu, este plăsmuit chiar cu sângele său, a primit duhul respiraţiei sale. În artă, trişările nu-s de lungă durată şi - o ştiu atât artiştii de geniu, cât şi eşuaţii - numai dăruirea deplină poate crea. Se poate cere ceva mai mult unui artist, decât sufletul său?” (241) Premiza majoră a lucrării Elenei Dulgheru, evidentă şi tocmai de aceea trebuind să fie viguros subliniată, este că atitudinea lui Tarkovski faţă de lume este una fundamental religioasă (vezi p.174). Cum reuşeşte regizorul ca într-o artă a futilului şi divertismentului să exprime autentic trăirea religioasă, iată întrebarea la care răspunde autoarea. Pentru asta analizează întâi spațiul sacru (arhetipul casei și cel al grădinii edenice), apoi timpul sacru, materia îndumnezeită, animalele simbolice, poetica elementelor, chipul femeii, chipul copilului, chipul Christic. Pare o evidență că, pentru buna înțelegere a poveștilor spuse de regizorul rus îți trebuie o dublă competență: una filmografică, alta teologică. Estetismul ar sărăci până la caricatură înțelesul acestor filme. În același timp, „ochiul răsăritean”, obișnuit cu icoana, cu blândețea sofianică și cu așteptarea specifică acestui spațiu este necesar. Ritmul filmelor lui Tarkovski (să luăm ca exemplu doar începutul la Nostalgia) este în genere foarte lent, spațializarea timpului încarcă scenele cu o tensiune insuportabilă. „Am obosit să tot merg în locuri ucigător de frumoase” se recită acum, în primele cadre ale Nostalgiei. Mi se pare foarte justă observația autoarei că dialogul limbajelor este reciproc îmbogățitor: și teologia are de câștigat din meditația în imagini a unui creator care a gândit teologic. „Poate refuza teologia să cunoască limbajele lumii? Nu este acest refuz cel care a împins-o spre autoizolarea de azi?” (259) „Soarta lumii depinde de atitudinea inventivă, creativă a Bisericii, de arta sa de a prezenta Mesajul Evangheliei, pentru a putea fi cules de toți oamenii” (263) citează apoi din Paul Evdokimov. Dialogul necesar implică un element pe care Biserica primelor veacuri creștine îl avea din belșug: creativitatea dublată de îndrăzneală. „„Atâta vreme cât omul va exista, el va avea o atracţie instinctivă către creaţie. Câtă vreme omul se va simţi om, el va tinde să creeze ceva. Căci aceasta îl leagă de Creator. Ce este creaţia? La ce serveşte arta? Răspunsul la aceste întrebări se află în formula. Arta este o rugăciune. Aceasta spune totul. Prin intermediul artei, omul îşi exprimă speranţa. Tot ce nu exprimă această speranţă, tot ceea ce nu are un fundament spiritual, nu are legătură cu arta” (interviu al lui  Andrei Tarkovski din 1986)
Cartea aceasta însăși se vrea o rugăciune, nu este numai o carte despre Tarkovski, despre film în genere, ci ceva mai mult: despre credință, rugăciune, icoană, artă, desacralizarea și pustiirea omului contemporan. Este și un jurnal indirect. Se putea și altfel? De bună seamă că nu. Fără această regăsire de sine în opera celuilalt nu este posibilă com-prehensiunea. Începutul lucrării detaliază raportul dintre sacru și artă, prezintă modul în care sacrul se exprimă în film, pune temelia teoretică. Ideea foarte interesantă a analizei este de a o baza pe viziunea filosofică a lui Blaga despre spațiu, timp și geneza metaforei (în fond, a  imaginii mentale și artistice în genere). În ce măsură este sacrul reprezentabil? Iată o chestiune grea de estetică a imaginii. „În definirea limbajului său estetic, Tarkovski respinge orice simbolism înțeles în sens occidental (traductibil în cuvinte, generator de alegorii și de limbaje figurate) pentru că, asemeni artistului extrem-oriental, înțelege contemplația ca poartă spre transcendent și dorește să-i ofere spectatorului un același tip de contemplație.(77) Dacă Tarkovski este un „artist mistic” un artist care urmărește să ne „reînvețe smerenia” aș observa că înțelegerea universului său imaginar se poate face nu numai prin apelul la liniștea zenului extrem oriental, ci și la concepția despre un tărâm al imaginilor, dintr-o  zonă mai apropiată, a orientului arab. Dinspre acolo ne vine ideea cerului suprem, care este cerul Sensurilor, mai sus chiar de îngeri, care sunt și ei creaturi. Marile opere artistice ale lumii au o trăsătură unitară din punct de vedere semantic: în ele nu există arbitrar al semnului iconic, o „imaginație”, în sensul născocirii de asociații surprinzătoare, care să șocheze, ci imaginile sunt  perfect motivate, fac parte dintr-un întreg care își află Sensul în afara sa. Pentru asemenea creații, care nu uită nici o clipă Creația originară, nu avem in presentia numai un semnificat și un semnficant, ci și un Semnificator care anulează orice hazard. De aici rigoarea și posibilitatea hermeneuticii. „Regizorul mărturisea că își construiește filmele nu după legi narative, ci plastice: filmele sale trebuie citite ca niște tablouri cu o structură geometrică și vibratorie bine definită și multistratificată, în care timpii și planurile ontice comunică între ele pe principii conceptuale, iar nu narative”. (218) Ceea ce autoarea numește „simfonicitate semantică” este tocmai această coerență a Sensului din vârful triunghiului către care tinde orice creator de anvergură.
Un capitol substanțial este așadar dedicat spațiului sacru. Apelul la filosofia blagiană permite să explice cum se face trecerea de la spațiul cinematografic la cel metafizic. Analiza tehnică a imaginii aduce dovezi în plus: „Prezența elipselor deschise în jurul obiectelor, temelor și personajelor, elipse al căror al doilea pol se află mereu în altă parte, în afara (sau deasupra) filmului reprezintă pentru Tarkovski strategia de reprezentare a Tainei, mai precis, de însuflețire a Tainei pe ecran”. (89) Artist al metaforei revelatorii, Tarkovski care spune: „Adevărata funcție a imaginii artistice, menirea ei cea mai înaltă este de a ne deschide posibilitatea relației cu infinitul” (citat p. 89) este exemplar prin această privire halucinată de înalt. Ca importanță, locul cel mai încărcat de sens al spațiului tarkovskian este casa. De la lipsa casei în Copilăria lui Ivan la „omul nu are casă pe pământ” în Andrei Rubliov, la „casa este tot ce este în afara casei” în Călăuza, unde Zona este locul Epifaniei. Arhetipul casei este minuțios interpretat, combinând simbologia, psihanaliza, mito-analiza. N-aș trece peste o observație făcută în treacăt, apropo de ultimul cadru din Nostalgia, despre care ni se spune că este mai mult decât iconic, este o icoană. Într-un fel, cred că Tarkovski este, asemenea personajului său omonim, celălalt Andrei, un iconar. Pur și simplu. Un iconar modern, într-un alt tip de limbaj. Legat de arhetipul casei este și arhetipul grădinii. „În filmele lui Tarkovski, grădina poiană este o prelungire a casei fericite”.(127) Ce poate face un artist modern decât să caute paradisul pierdut?
Următorul palier al analizei abordează timpul mitic. În mod ciudat, aș observa că tocmai în arta durativă a filmului, interogația lui Tarkovski ne arată cât de greu este de redat timpul (mult mai greu ca în roman cred) în cinema. Elena Dulgheru subliniază și ea: „Pentru Andrei Tarkovski, timpul în sine nu  este o categorie arhetipală, ci materie plastică, esențială pentru modelarea cinematografică a unui fapt, a unei idei, a unui mesaj; el recurge la matrici temporale diferite, supuse, fiecare, logicii interne a filmului. Raportarea eroului nu se face niciodată la timp, ci la ceva din  afara timpului, pentru ‘a sparge’ timpul. Timpul ține de fatalitate, de înjugarea omului în istorie, de entropie, iar omul este făcut să depășească fatalitatea, oricare ar fi aceasta și oricare ar fi prețul – ne spune fiecare film al regizorului” (131) Cineast al memoriei, desigur, dar al unui anume tip de memorie. Avem și aici aplicat modelul cronotopului blagian: timpul cascadă, timpul havuz, timpul fluviu. Cu justa observație a autoarei  că lipsește din schema filosofului nostru tocmai timpul creștin (p.148), timpul mântuirii. Ca și la Eminescu în Memento Mori, întoarcerea în sens invers a roții timpului are rațiuni de cunoaștere, de răzbatere spre cerul suprem al Sensurilor, de restaurare morală. Memoria și casa sunt miteme gemene. În același cadru este descifrată semnificația oglinzilor, a dubletelor, pentru a ajunge la „timpul care transcende timpul”, pe care eu l-am numit în alt context ucronie, autoarea folosind noțiunea de timp escatologic. „Ultima operă tarkovskiană oferă cheia interogațiilor tuturor personajelor din filmele precedente, inclusiv ale Călăuzei:pocăința, suferința pentru aproapele, căutarea esenței umane pierdute, taina creației artistice – toate trebuie să se împlinească în Cruce: acesta este drumul regal, îngust și aspru, dar singurul și singurul care-l atrage, în definitiv, pe omul cel mai deznădăjduit, pe omul care nu mai are nimic de pierdut, iar de câștigat are Cerul”. (169)
Ca motiv suprem al operei tarkovskiene este văzut motivul christic, imaginea este „înduhovnicită”, există o „gramatică ascunsă a sacrului” (175), lumina sau materia în genere sunt analizate în semnificațiile lor religioase. Intră aici o extinsă secvență dedicată prezentării elementelor, stihiilor bachelardiene, cu poetica lor discretă și pregnantă. Aș menționa în special pasajele dedicate pământului, noroiului, împiedicării. Demiurgia lui Tarkovski, care este, paradoxal, o formă de smerenie, este ambiția lui de  face ca totul să semnifice. În filmele sale nu există „amănunte insignifiante”. Iar materia are o incontestabilă vocație pneumatoforă, așa cum și cel câteva prezențe din bestiarul tarkovskian (calul, câinele, pasărea) capătă semnificații extramundane.
Foarte utile sunt și completările din Epilog, care fac pandant cu notele biografice inițiale. Andrei Tarkovski fiind dintre artiștii a căror viață este parte componentă esențială a cheii interpretative a operei. Lupta pentru Rubliov, împreună cu Scrisoarea către președintele Goskino sunt documente istorice tulburătoare pentru noi, cei care am traversat „epoca”. La noi nu au fost cunoscute publicului larg textele lui Tarkovski, interviuri, note personale, citate din abundență pe parcursul cărții. Ar merita un comentariu separat conferința ținută de regizor în 1984 în biserica londoneză Saint James sub titlul Cuvânt despre Apocalipsă. Poemele tatălui citate în filmele fiului completează acest palier informativ al cărții, alături de binevenite date filmografice complete. Nu trebuie ignorat nici jocul grafic al textului, avem toate felurile de sublinieri: aldine, bolduite - pe care am încercat să le respect şi în ceea ce am citat aici – care creează un efect de relief şi de joc al ideilor folositor unui text atât de dens.
O singură observație critică am a face, fiind în ultimă instanță o carte despre Imagine, această lucrare ar fi meritat niște ilustrații somptuoase. Ele sunt numeroase, dar, limitate la dimensiuni meschine de 5\3 cm, aproape în totalitate sunt reduse la simple pete de alb și negru în care este imposibil să distingi ceva relevant. Mai mult ca sigur, cauzele sunt cele de ordin financiar. Îmi permit să visez, alături de autoare cred, o nouă ediție, mai generoasă, cu ilustrații pe măsură. Poate cu un  DVD atașat cu măcar unul dintre filmele capodopere? Utopie?
Ca încheiere să cedăm cuvântul autoarei și apoi subiectului ei: „…edificiul construit de Tarkovski în fiecare film al său […] este, din punct de vedere structural, semantic şi funcţional, o catedrală – spaţiu teandric de întâlnire a omului cu Dumnezeu, viu prin excelenţă şi capabil de autoregenerare, model al oricărei opere de artă complete”. (219)
„Deocamdată suntem încă infirmi, în urma bolii îngrozitoare, al cărui nume e aspiritualitatea, şi boala asta este mortală. Omenirea a făcut totul ca să se autodistrugă. La început în plan moral, iar moartea fizică nu e decât rezultatul acestora.[…]Omul e alcătuit din lucruri contradictorii. Istoria demonstrează cu prisosinţă că omenirea se îndreaptă întotdeauna în direcţia cea mai rea cu putinţă. Ori omul este incapabil să dirijeze istoria, ori, orice ar face, totul este împins pe calea cea mai groaznică, cea mai greşită […] Oamenii nu sunt în stare să-i conducă pe alţii. Ei sunt capabili doar să distrugă. Iar materialismul, cinic şi gol, va desăvârşi această distrugere. În pofida faptului că Dumnezeu trăieşte în fiecare suflet, că fiecare suflet are capacitatea să acumuleze tot ce este bun şi etern, în masă, oamenii nu por face altceva decât să distrugă pentru că oamenii au ajuns împreună nu în numele unui ideal, ci doar din consideraţii materiale. Omenirea s-a grăbit să-şi protejeze trupul […] şi nu s-a gândit deloc să-şi protejeze sufletul. Biserica (nu religia) nu a reuşit să oprească acest proces. După război cultura s-a prăbuşit în întreaga lume. Împreună cu nivelul spiritual. La noi, aceasta este, desigur, pe lângă toate altele, o consecinţă a distrugerii sistematice şi barbare a culturii. Iar fără cultură societatea, evident, se sălbăticeşte. Numai Dumnezeu ştie până unde va ajunge fără cultură! Niciodată ignoranţa nu a mai atins un nivel aşa de monstruos. Acest refuz al spiritualităţii nu poate naşte decât monştri. Acum, mai mult ca oricând, trebuie să apărăm tot ceea ce are o legătură cât de mică cu spiritualitatea!  Cât de repede renunţă omul la nemurire! Oare starea lui organică este cea animalică? A menţine stabilitatea nivelului înalt al moralităţii este considerabil mai greu decât să vegetezi în nimicnicie”
            Joia Mare 2014

duminică, 6 aprilie 2014

Dan Platon







ORIZONTUL ȘI ABURUL DUHULUI


            La vernisajul retrospectivei Dan Platon, de joi 3 aprilie, sculptorul Alfred Dumitriu a povestit cum lucra pictorul și senzația sa că, atunci cînd fuma, părea de-a dreptul înconjurat de aburul Duhului. Mi-a atras atenția această amintire încercînd să înțeleg unitatea expoziției, ce nu părea o simplă expunere de tablouri, ci dezvăluia o sintaxă anume. Un sens unitar, crescînd cu dificultate, pe măsură ce întrezăreai legături inaparente între două-trei teme fundamentale. Pictură abstractă, sigur, dar nu simbolică, pictură ce se cere nu numai privită ci mai ales primită. Uneori e mai greu să primeşti decît să oferi. Necesită, adică, o stare de calmă deschidere către solaritatea ei obsedantă.
Două mi s-au părut deci metaforele recurente ale expoziţiei: soarele şi orizontala. Aproape că nu există tablou în care o tuşă orizontală extrem de fermă să nu sublinieze la un moment dat o separare de planuri.  Şi atunci mi-am dat seama că expoziţia trebuie „citită” într-un anume sens. Pentru a privi soarele în faţă îţi trebuie pregătire… Punctul de pornire se cuvine să fie desigur cele două variante de Dealuri, imagine emblemă fericit aleasă şi pentru afişul expoziţiei şi pentru albumul somptuos, pe care pictorul îl merita cu prisosinţă. Ele sunt de o simplitate ascetică, aproape copilărească, o curbă, o semi-elipsă ori hiperbolă, conturată printr-o linie dublă, deschisă la culoare, şi care separă cele două planuri de culoare uniformă. Esenţializare şi nelinişte, pentru că în pîntecul plat (nicio intenţie de perspectivă, dimpotrivă) al dealurilor se află „ceva”, într-una dintre variante doar un alt dreptunghi conţinut, de altă culoare, în cealaltă acest alt spaţiu este populat de semne tainice. E smerenie şi bucurie în această simplitate. Nu sunt deloc specialist în arte plastice, de aceea îmi îngădui o lectură „narativă”, sintactică, a tablourilor a cărei cheie, mărturisesc, tocmai aceste dealuri mi-au oferit-o. M-a dus gîndul la Spaţiul Mioritic blagian, mai ales după ce am văzut misterioasa Mioriţă, aflată la limita figurativului şi intrigînd prin „norul alb” cumulus („nor de vreme bună” se spune) acompaniind o abia schiţată, filiformă, siluetă feminină, tot în alb, cu părul lung, negru, şi care este literalmente tăiată de orizontala tot albă a orizontului, forţînd pentru o clipă iluzia unei reflectări a siluetei într-o apă sau în aerul încins al verii („tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, un joc secund, mai pur” îţi sună imediat refrenul barbian, cu care toată această pictură hermetică în genere îmi pare a avea ascunse rezonanţe). Să nu rîdeţi, dar cealaltă siluetă, învolburare albă, mi-a evocat acel simpatic duh eliberat din lampă în animaţia poveştii lui Alladin de Disney. O a doua orizontală albă, mult mai scurtă, pare a fi pămîntul pe care se sprijină imaginea femeii, dar din care se şi ridică conturul fumegos a ceea ce ar putea fi ciobănaşul sprijinit în bîtă. Cele şase planuri strict geometrice, perfect dreptunghiulare (în multe tablouri compoziţia aminteşte de cea a „cîmpurilor” din heraldică) în care este împărţit tabloul contrastează cu  fluiditatea masivă, liniştit-imperativă a Formei albe, după cum intersecţia cruciformă în care apare silueta feminină spune ea însăşi o poveste. De-a dreptul straniu, este aici tocmai soarele, lait-motivul circular al atîtor alte pînze. Aici apare ceva pictat la modul naiv, copilăresc, dar avînd în aspectul lui tentacular, invadator, neliniştit, ceva ameninţător, tocmai intrînd în contrapunct cu staticul contemplativ al celor două siluete aburoase.
            Avem deci plaiul, apoi orizontul (căci ce altceva ar putea fi această obsesivă separare a josului de înalt?) şi avem Soarele. Prezent în toată intensitatea lui, privit direct în ochi, ca să zic aşa. Forme elementare: linie şi cerc, intensitate a culorii şi a căldurii. Abia acum am înţeles metafora această obsedantă (termenul aparţine teoriei literare dar cred că pot fi iertat dacă îl translatez şi aici, poeticitatea acestei picturi îl justifică) a liniei orizontului care ne trimite la alt concept cheie blagian: cenzura transcendentă. Concept gnoseologic, trimiţînd la puterea omului şi la taina finală dinaintea căreia aceasta trebuie să se oprească. Spaţiul mioritic este tocmai blînda acceptare a acestei limite, spune filosofia blagiană. De aceea Soarele coboară, sofianic, nu privirea se ridică. Cele două figuri din Mioriţa privesc spre „pămînt”. Cerul aproape că nu joacă nici un rol în această pictură. El este un interzis. De aceea soarele este adus aproape, îţi explodează în ochi, o bucurie pustiitoare, un dezmăţ de culoare. Pe cît de strictă este geometria rectangulară, apollinică, pe atît de dionisiacă este această focalizare pe pata galbenă a unui Luminător care nu luminează nimic. Solaritate tragică. Da, liniile sunt cenzuri, ele despart fără să unească! Pe cît de blîndă este curbura dealurilor, pe atît de intensă este lumina care scaldă „plaiul”. Nimic folcloric, ilustrativ în toate astea, ci o comunicare subterană cu „amprentele” (cum se numeşte poate singurul tablou cu adevărat abstract de pe simeze) discrete ale lumii. Sunt, fireşte, şi indicii verticale, dar, nu ştiu de ce, ele nu mi-au atras în aceeaşi măsură atenţia, mi-au părut doar necesare elemente de echilibru compoziţional. Într-una dintre Solare, roata galbenă stă practic pe orizontala dintr-o cruce, precum un cap de crucificat.
            Povestind plaiul şi „limita care nu limitează” (Noica), cuvintele încearcă o imposibilă traducere. Conceptul nu are culoare, după cum culoarea nu are concept. Dar peste ambele pluteşte în deplina sa libertate aripa duhului. Fumul. Claritatea acestor pînze şochează retina, fundalul mereu neutru, panourile dreptunghiulare în ton sumbru închid spaţiul, formează ele însele o limită: numai pînă aici se poate vedea! De aici încolo îţi trebuie un alt organ, tocmai cel rîvnit de poet spre a înfrînge discontinuitatea fundamentală a Lumii, organul fără nume din a 10-a Elegie Nichitiană: „Vine vederea, mai întîi, apoi pauză,/nu există ochi pentru ce vine;/vine mirosul, apoi linişte,/nu există nări pentru ce vine;/apoi gustul, vibraţia umedă,/apoi iarăşi lipsă,/apoi timpanele pentru leneşele/mişcări de elipsă;/apoi pipăitul, mîngîiatul, alunecare/pe o ondulă întinsă,/iarnă îngheţată-a mişcărilor/mereu cu suprafaţa ninsă”. Avem aici, la modul poetic, tot alfabetul grafic al Dealurilor şi frîngerilor orizontale ale lui Dan Platon. De aceea, pentru încheiere, tot Poetul grăieşte din perspectiva Omului Fantă: „Retina omului-fantă e lipită/de retina lucrurilor./Se văd împreună, deodată,/unul pe celălalt,/unii pe ceilalţi/alţii pe ceilalţi,/ceilalţi pe ceilalţi./Nu se ştie cine îl vede pe cine.//Nu e loc pentru semne,/pentru direcţii,/Totul e lipit de tot.//Omul fantă vine din afară,/el vine de dincolo/şi încă mai departe de dincolo./Odată venit,/nu se mai ştie cine-a venit/şi cine într-adevăr e de dincolo/şi încă mai departe de dincolo/este.//Totul e lipit de tot;/pîntecul de pîntec,/respiraţia de respiraţie,/retina de retină.”.
            Pentru că ne-a permis să ne simţim „de mai departe de dincolo” i se cuvine recunoştinţă pictorului Dan Platon.
 

vineri, 7 martie 2014

CU CĂRŢILE PE MASĂ

CU CĂRŢILE PE MASĂ…

                                                                                „Nu pot să nu fiu român”
             
Ceea ce mă fascinează în Interbelicul nostru este, înainte de toate, diversitatea. Deopotrivă calitatea şi cantitatea oamenilor reprezentativi în toate domeniile. Sigur, de îndată ce faci analize la firul ierbii, ies la iveală tot felul de inamiciţii, erori, micimi umane, eroisme şi laşităţi, e toată diversitatea preaomenească în peisaj: trădări, ticăloşii, erori, candori, idealisme, jertfe, arderi de sine întru Idee, transfigurări, un frenetic dans la poalele vulcanului care a mutat conştiinţa de sine românească pe o altă orbită. Tocmai asta ar trebui să ne ferească deopotrivă şi de idealizare şi de incriminări justiţiare, gen „după război mulţi viteji….”. Societatea românească a vremii îşi trăia din plin, arzând cu o intensitate necomună, criza/crizele unei maturizări forţate. Cel puţin ca ritm, dacă nu şi ca modele şi metode de aplicare a lor. Nu mă refer neapărat la o diversitate ideologică (reală), e una pur şi simplu umană care se traduce printr-un cuvânt simplu: bogăţie. Cine nu e  pregătit să accepte deschis această bogăţie a viului, lucrează cu tiparele rigide ale judecăţilor post-festum, tipare procustiene cărora le scapă tocmai dinamismul, are puţine şanse să înţeleagă. Oamenii aceştia şi-au trăit autentic (un cuvânt care le plăcea atât!) şi intens Ideea. Cum nu s-a mai întâmplat de atunci la această scară. Şi până la capăt, iar capătul s-a numit pentru cei mai mulţi dintre ei, din păcate, frontul, puşcăria, exilul, ratarea. Tocmai de aceea publicistica epocii este extrem de importantă, ca seismograf extrem de sensibil al unei epoci agitate. Este o publicistică intens colorată, uneori violentă, aproape totdeauna foarte bine scrisă (cu diferenţele stilistice de rigoare), sensibilă la frământările unei istorii agitate. O istorie care cunoscuse un cataclism, (şi presimţea altul), o împlinire resimţită (paradoxal) de unii ca o ratare, prin Unire; ratare în sensul că ajungerea pe o culme nu fusese urmată de zborul visat de idealişti. Printre care şi Sandu Tudor se înscrie cu brio. În ultimii ani s-au înmulţit studiile de istorie literară din diverse perspective asupra publicisticii şi memorialisticii interbelice. Din păcate, culegerile de texte, ediţiile de articole sau ediţiile anastatice de ziare şi reviste sunt încă o rara avis. Cu atât mai mult trebuie apreciate atunci când apar. Marius Vasileanu, istoric al religiilor şi antropolog, preocupat de multă vreme de fenomenul numit Rugul Aprins, ne-a dăruit recent la Editura Eikon (ca început de serie Arhiva Rugului Aprins) o culegere din publicistica lui Sandu Tudor din anii 1935-1936 din Credinţa[1].  Este, să o spun de la început, o revelaţie. Avem adică posibilitatea de a-l urmări pe acel Sandu Tudor dinaintea  întâlnirii cruciale şi crucificatoare a Rugului. Publicist frenetic, limbă ascuţită (dar parcă numai el!...), poziţie incomodă de tipul nici…nici: nici dreapta, nici stânga, nici zvastica, nici secera şi ciocanul, nici totalitarism, nici democraţie, tratate cu egală severitate. Astăzi, ieroschimonahul Daniil face parte dintre personalităţile intens mitizate care au populat acel timp nebun. Şi e normal să fie aşa, pentru că noi nu-i putem privi biografia decât din perspectiva destinului său de vas al duhului şi a sfârşitului său martiric. Oricâte date s-ar cunoaşte despre el, un ce misterios rămâne peste timp. Semnul celor aleşi. Omul trebuie să fi avut ceva ieşit din comun, chiar pentru epoca tuturor inconformismelor; marinar, aviator, ba chiar deţinător de avion personal, supravieţuitor miraculos al unui accident aviatic, cititor frenetic, schimnic, se zice că ar fi stat multă vreme în clopotniţa de la Antim, scriitor compulsiv, cum îl descrie Andre Scrima, este omul prin care s-a exprimat un kairos ale cărui sensuri cred că abia începem să le întrezărim. Ceea ce s-a numit Grupul de la Antim sau Grupul Rugului Aprins a apărut într-un crug al istoriei, într-un moment de inflexiune în care catapeteasma timpului se spintecă violent între un Înainte şi un După, despărţite printr-o prăpastie peste care puţini oameni sunt aleşi de programul destinal să treacă pentru a purta nealterate mesajele Tradiţiei. Ceea ce rămâne până azi exemplar în Modelul Antimului este tocmai întâlnirea unică între tradiţie şi răspunsul la somaţia timpului, între rugăciune şi reflecţie. Pre-simţirea, pre-vederea că urmează decenii de traversare a pustiului. Să spunem că Sandu Tudor a introdus această temă a întâlnirii dintre rugăciune şi raţiune? El a adunat oameni pentru a împlini un timp ca o naştere în dureri.
Dar, cum spuneam, încă nu suntem acolo. Acum suntem într-o perioadă de coacere, în care se defineşte un program ascuns, pesemne, însuşi autorului, se întâlnesc personajul monden vitriolant cu cel capabil să-şi interiorizeze metanoia Athosului. Ceea ce m-a frapat a fost descendenţa acestor articole din publicistica eminesciană, puţin accesibilă pe atunci. Ca ton, viziune şi tematică. De la „duhul voivodal” în care Sandu Tudor vede o formă de guvernare dincolo de democraţie sau autoritarism, la un antipaşoptism de strictă observanţă junimistă, în măsura în care jurnalistul critică instituţiile introduse de bonjurişti ca pe forme goale, neadaptate la realităţile autohtone. Este, în acelaşi timp, împotriva oricărei forme de xenofobie, în frica de străin vede doar o dovadă de slăbiciune, de neîncredere, deloc patriotică în fond, în sinele propriu. „Tot ce ne-a adus ‚paşoptismul’ din punct de vedere politic este caragialesc şi simulacru”( 25)  Ceea ce îl interesează este tema obsedantă a întregii elite intelectuale a vremii: definirea identităţii spirituale în cadrul unei Europe care ea însăşi avea nevoie de definire. „O naţiune este o realitate spirituală superioară, o unitate sufletească polarizată în jurul unui centru vital original la care participă toţi cei ce au conştiinţa că îi aparţine. Această realitate spirituală, care este un neam, o naţiune, nu se naşte artificial prin consimţirea verbală sau tacită a inşilor. Şi nici nu piere din pricina părerilor  sau voinţei inşilor în parte, din despărţirea sau pieirea cutărui sau cutărui ins. O naţiune există sau piere întrucât creşte sau piere dintre ei lacrima vie a conştiinţei colective, că sunt într-adevăr o naţiune, adică au o anume misiune colectivă. Ceea ce ne trebuie nouă ca români nu e un punct de vedere original, cât o conştiinţă de neam puternic, o autenticitate conştientă.” (34)  Se simte ceva din Unamuno, cel care voia să hispanizeze Europa, pentru Pr. Daniil trebuie să o românizăm. „Sensul european al ceasului de faţă trebuie cunoscut şi aflat din seva pământului nostru. Fiind român să suim fruntea până la o înălţime europeană. Românismul va trebui să-şi afle rostul său mesianic şi rodnic, să-şi biruiască graniţele naţionale pentru a ajunge la o valoare universală, umană”. (125) Temele publicisticii lui Sandu Tudor sunt: naţiunea (identitatea naţională), Europa, politicianismul, demagogia, credinţa. Nu sunt multe. Nu scrie poate la fel de spectaculos ca Nae Ionescu (sunt numai şase ani diferenţă de vârstă între ei), nu  se joacă scăpărător cu paradoxurile ca Ţuţea, stă evident sub semnul kierkegarrdian al seriosului, nu e deloc ludic, e strict şi rapid. Uneori până la neglijenţă stilistică, se simte viteza gândirii. Are aceeaşi febră specifică epocii, în care cuvintele ard în pagină. „De la o vreme Ţara aceasta rumânească se sbate prosteşte în ghearele unei himere uriaşe. E un consens general, ne-am  înţeles cu toţi, de la vlădică la opincă şi de la opincă la vlădică, ne-am înţeles să ne minţim. Inconştient, nu voim să vedem forţa adevărului, aşa cum este. Ca să ne îndreptăţim în proprii noştri ochi, ca să ne îndreptăţim toate laşităţile, josniciile, pornirile şi mai ales în acea lene ‚dolce far niente’ care de fapt ne stăpâneşte, ‚sofistul lăuntric’ pe care fiecare-l poartă în sine, născoceşte cele mai complicate probleme de criză” (23) Fi-va, oare, vreo naţie în sufletul căreia să lucreze mai harnic şi mai  gureş acest, excelent numit, sofist lăuntric, pururi gata să-i justifice orice abandon, laşitate, leneveală? Precizia portretului făcut de Sandu Tudor este remarcabilă. „Stricarea” el o vede, eminescian, venind de la omul politic, de la par-venit, de la omul ne-vrednic, în toate sensurile cuvântului (are un eseu frumos despre vrednicia românească). „Arivistul este prototipul omului politic desăvârşit”.(29) „Politicianismul e plaga de azi  a lumii. Peste tot el destramă nimiceşte mai ales când omul politic dornic de putere e talentat, genial chiar […] Boala de care suferă omenirea nu poate fi lecuită de politicianism”.(76). „Am atins maximul de ‚nihilism’ european, nihilismul, viermele care roade acest veac  găunos, aşa încât totul putrezeşte înainte de a rodi. De un bun şir de ani, Europa e chinuită de umbra celui mai hidos şi de dispreţuit din monştrii materiei şi morţii. Ca să vorbim în chip nietzschean, e chinuită de ‚căţelul de foc’, care latră în pragul Iadurilor moderne, buldogul de foc, care se numeşte Revoluţia socială. Toate valorile cad şi se fărâmiţează scrum. […] E moartea sufletelor, se descompun esenţele, putrezeşte duhul”(79) În acest dialog fără iluzii  între un zeitgeist crepuscular occidental şi defecte generice naţionale, Sandu Tudor întrezăreşte salvarea în credinţă şi organicitate a creşterii naţionale.  „Ceea ce ne lipseşte nouă, ca neam, nu este nici darurile fireşti, valoarea, nici puterea de muncă, nici lipsa unui trecut, a istoriei, a culturii […] Ceea ce ne lipseşte, mai ales în ultima vreme, este tocmai o conştiinţă socială, limpede, de fiecare clipă, o conştiinţă de neam actuală, zilnică. Ne lipseşte această unitate organică  şi vie care polarizează toate străduinţele risipite ale fiecărui cetăţean al acestui pământ” (40). Şi sfârşind cu aceste vituperări în ton într-adevăr profetic (şi atât de trist actual!): „O mie de ani de robie străină nu face cât un an de anarhie românească. Nu trădarea străinilor mă doare şi mă interesează, ci trădarea românilor. Iată boala noastră azi, ea se numele ‚politicianism’”(134)
Frapează în publicistica acestei epoci, dincolo de expresia individualităţilor, o încredere în viitor care apare până şi la cei mai sceptici (exemplu Cioran), de unde şi centralitatea problemei „tinerei generaţii”, în jurul căreia s-au iscat atâtea cunoscute polemici. Iată acest adevărat poem, cu intonaţii biblice: „Ne trebuie o nouă desnădejde care să ne înveţe să plângem. Ne trebuie să aflăm iar înţelesul tragic al vieţii româneşti, să ţâşnim din mediocritatea, mahalagismul, din josnicia prezentă, care ne-a făcut robii tuturor ruşinilor mici şi greţoase. Murim otrăviţi de propria noastră laşitate” (81) Această încredere într-o nouă, necesară, vertebrare  (ca să ne gândim iarăşi la Unamuno) răzbate din fiecare pagină. Uneori, Sandu Tudor are tablouri despre realitatea economică şi socială de o precizie de reporter, parcă i-am citi pe Bogza sau Brunea Fox. Asta îi curăţă textul de orice urmă de păşunism, viziunea sa „rumânească” se înalţă de la realităţi spre cerul credinţei.
            O foarte interesantă serie de articole este dedicată descrierii spiritului Europei. De o surprinzătoare actualitate. Având ca piloni Grecia şi Crucea. „De la Greci derivă toate caracterele adevărat distincte ale culturii occidentale opuse cele orientale: ştiinţa şi filozofia, literatura şi arta, concepţiunile politice şi principiile juridice etc. […] De fapt, din punct de vedere geografic, Europa nu există. Ea e numai o prelungită şi dantelată peninsulă a Asiei. Europa nu e o operă a naturii, e o creaţiune a omului, a spiritului elen, a greşelii greceşti, şi numai istoria acestei cultura făcut din peninsula europeană un continent.” (99) „Ceea ce e caracteristic Europei este faptul de a nu se mulţumi niciodată, mereu începe din nou căutarea adevărului şi fericirii” (82) Această capacitate formidabilă de Europei de a fi mereu odisseică, sau ca Don Quijote în căutarea spiritului, mereu în căutare, îi conferă unicitatea în istoria umanităţii. În această dinamică este, după ziaristul nostru, locul în care ar trebui să se înscrie România, ca limită de nord a acestui continent ivit din căutare, o ţară cu identitate dincolo de sciziunea apus-răsărit.  Militează pentru o Europă federală. Articolul Istoria Apusului, ca şi celelalte din serie desenează o viziune alegorică a continentului care a urmat drumul de la Ulisse la Don Quijjote. Şi care se sfârşeşte, eşuează în era burgheză a lui Sancho Pancha (păstrez ortografia franţuzită a autorului). „Victoria lui Sancho Pancha e desăvârşită, în istorie, când reuşeşte să burghezească pe însuşi Don Quichotte, regele. Monarhia absolută ajunge prin Ludovic al XVI-lea ‚regalitate burgheză’. De aici până la decapitarea regelui nu fu decât un pas. Sancho Pancha cuprins de pofte regeşti, devine megaloman, din pricina aceasta născoceşte ghilotina şi revoluţia franceză. Tăind capul lui Don Quichotte, Sancho se hotărăşte să înfiinţeze Statul modern. Sancho Pancha, parvenit şi eroic se numeşte acum napoleon, fiul Revoluţiei, el dă, pentru un veac întreg, forma administrativă, militaristă, mecanicistă a Statului actual. Şi Sancho Pancha se îngraşe peste măsură, burghezul e în floarea obesităţii sale. Până acum niciodată nu a fost învins burghezul.[…[ Şi pentru că fascismul este copilul desnădejdei burgheze, în chip fatal, el este tatăl răsboiului, fie înăuntru, fie afară, peste hotare. Aşa am ajuns cu povestea Apusului până la zilele noastre. Sancho Pancha e bătrân şi gras, iar domnia burgheziei lui dolofane e pe sfârşite. Un adevărat crepuscul al zeilor ne pândeşte cu tancuri, cu gaze lacrimogene şi asfixiante, cu aeroplane, cu măşti, mitraliere şi tunuri. Şi fanfara aceasta va cânta marşul funebru lui Sancho Pancha şi a erei lui burgheze, o muzică de culoarea sângelui omenesc” (110)  Profetice cuvinte, alegorie a istoriei europene (occidentale) aflată la amurg.
Lectura articolelor lui Sandu Tudor ne oferă surpriza unui spirit de o luciditate autentică, dincolo de idolii forului. „Conştienţi, ne-am ridicat împotriva dictaturilor şi în acelaşi timp împotriva democratismului” […] Şi dictatura şi democraţiile azi nu sunt decât deosebite forme ale celei mai desgustătoare demagogii. […]…cultura şi spiritul de aprofundare sunt cele mai puternice antidoturi împotriva acestei demagogii”. Te lasă melancolic, prin comparaţie cu prezentul, atmosfera, credinţa acelei epoci, existentă la mai toate spiritele de elită, că ieşirea din criză se poate face numai prin spirit, prin cultură. Prin apariţia unui „cetăţean treaz”, cum îi spune foarte actual editorialistul de la  Credinţa.  Aici apare acea polaritate care oferă substanţa majorităţii articolelor: patriotism vs. politicianism. „Patriotismul luminat de candela Duhului, aşa frumos şi sfânt şi generos, intrat în frunţile mincinoşilor şi ipocriţilor aceştia sufere cele mai ciudate întortocheri şi deformări, de ajunge o idioată idolatrie de sine, egoismul cel mai strâmt”. (130)” „Adevăratul patriotism înţelege neamul ca un  uriaş trup sfânt în care umblă ca într-un altar sufletul lui Dumnezeu” (174) ”Toţi nemernicii cafenelelor şi cluburilor politice cocoţaţi în situaţii de conducere peste noapte, odată cu venirea la putere, nu au făcut decât să jefuiască. Fiecare parte de ţară îşi are povestea ei dureroasă. De aproape douăzeci de ani nu s-a făcut altceva de către politiciani decât să se mintă cât mai sfruntat  şi mai demagogic cu putinţă şi să se fure, să se jefuiască, sub firma celor mai zornăitoare idealuri, mai ales ale naţionalismului. Dar crima cea mare, blestemul de neiertat pe care le-a adus politicianismul peste capetele noastre, nu e atât jaful bunului obştesc, banul obştesc risipit sau însuşit în chip necinstit, pentru îmbogăţire personală. Vlagă trupească românul are încă destulă şi pământul muncit de el dă încă oricând destul belşug. Paguba aceasta se poate uşor împlini, oricât de neruşinaţi hoţi ne-ar stăpâni. Jaful cel mare şi de neiertat e jaful sufletesc. Atâta bună-credinţă, atâta entuziasm, atâta cinste, atâta nădejde a fost înşelată, risipită, prădată tâlhăreşte de politicianismul scârbos şi deşănţat, încât te cuprinde frica „ (153)  „Viaţa politică de azi aţâţă în noi tot ce e mai josnic, mai egoist, mai venal”.(202) Nu-l auzim pe Eminescu de la Timpul? 
Anticipările a ceea ce va fi părintele Daniil sunt destule în aceste pagini. ”Adevărul social ni se pune azi într-un chip tragic, profund, cu adevărat religios. Omul modern e universal: dacă nu e cu adevărat în Biserică, cade în Internaţională. Cu alte cuvinte, dacă nu recunoaşte vechea universalitate tragică, trebuie să recunoască noua universalitate fără Dumnezeu” (197) Pentru Sandu Tudor era evidentă structura de religie laică a marxismului, a cărui moarte, optimist, o proclama. Pentru el crucea stă la temelia culturii europene.
Să încheiem cu acest autoportret în aqua forte: „Priviţi bine în jur şi întrebaţi-vă dacă mai este un neam mai puţin solidar cu el însuşi?fiecare om de la noi e un nemaivăzut stingher, însingurat. Singur în mijlocul semenilor lui, cu care dacă nu se ureşte sau se sfâşie – asta din lipsă de vlagă -, se bârfeşte, se dispreţuieşte, dar de cele mai multe ori se nesocoteşte cu o nepăsare desăvârşită. Singur în mijlocul faptelor lui, care se deapănă de la sine, într-un vârtej întâmplător. Singur în sfârşit şi mai ales înlăuntrul său însuşi, în inima lui unde rătăceşte ca un lepros desnădăjduit, hoinar într-o ocniţă de casă mare şi pustie, fără credinţă adevărată, fără ordine adevărată, fără strădanie adevărată. Dregem pe din afară şi temporar şi tot „aruncăm vina pe ţiganui”. Regenerarea, reînvierea românească nu poate veni decât dintr-o trezire şi orânduire lăuntrică, autentică, solidară, care să ajungă organismul unei mari conştiinţe colective. Atitudine pozitivă, creatoare, nu negativă. De la o  vreme ne zvîrcolim pe jos ca nişte nebuni mâncaţi  de nişte mari păduchi  imaginari. Şi mă întreb, dacă păduchii ar exista, de ce nu ne deparazităm într-un fel oarecare?”(192)
Încercaţi să recitiţi aceste rânduri din perspectiva Antimului, a Rarăului, a Aiudului. Nu sună ele ca un legat?




[1] Sandu Tudor, Universalism Românesc, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, ediţie îngrijită şi prefaţă  de Marius      Vasileanu