CU CĂRŢILE PE MASĂ

CU CĂRŢILE PE MASĂ…

                                                                                „Nu pot să nu fiu român”

             

Ceea ce mă fascinează în Interbelicul nostru este, înainte de toate, diversitatea. Deopotrivă calitatea şi cantitatea oamenilor reprezentativi în toate domeniile. Sigur, de îndată ce faci analize la firul ierbii, ies la iveală tot felul de inamiciţii, erori, micimi umane, eroisme şi laşităţi, e toată diversitatea preaomenească în peisaj: trădări, ticăloşii, erori, candori, idealisme, jertfe, arderi de sine întru Idee, transfigurări, un frenetic dans la poalele vulcanului care a mutat conştiinţa de sine românească pe o altă orbită. Tocmai asta ar trebui să ne ferească deopotrivă şi de idealizare şi de incriminări justiţiare, gen „după război mulţi viteji….”. Societatea românească a vremii îşi trăia din plin, arzând cu o intensitate necomună, criza/crizele unei maturizări forţate. Cel puţin ca ritm, dacă nu şi ca modele şi metode de aplicare a lor. Nu mă refer neapărat la o diversitate ideologică (reală), e una pur şi simplu umană care se traduce printr-un cuvânt simplu: bogăţie. Cine nu e  pregătit să accepte deschis această bogăţie a viului, lucrează cu tiparele rigide ale judecăţilor post-festum, tipare procustiene cărora le scapă tocmai dinamismul, are puţine şanse să înţeleagă. Oamenii aceştia şi-au trăit autentic (un cuvânt care le plăcea atât!) şi intens Ideea. Cum nu s-a mai întâmplat de atunci la această scară. Şi până la capăt, iar capătul s-a numit pentru cei mai mulţi dintre ei, din păcate, frontul, puşcăria, exilul, ratarea. Tocmai de aceea publicistica epocii este extrem de importantă, ca seismograf extrem de sensibil al unei epoci agitate. Este o publicistică intens colorată, uneori violentă, aproape totdeauna foarte bine scrisă (cu diferenţele stilistice de rigoare), sensibilă la frământările unei istorii agitate. O istorie care cunoscuse un cataclism, (şi presimţea altul), o împlinire resimţită (paradoxal) de unii ca o ratare, prin Unire; ratare în sensul că ajungerea pe o culme nu fusese urmată de zborul visat de idealişti. Printre care şi Sandu Tudor se înscrie cu brio. În ultimii ani s-au înmulţit studiile de istorie literară din diverse perspective asupra publicisticii şi memorialisticii interbelice. Din păcate, culegerile de texte, ediţiile de articole sau ediţiile anastatice de ziare şi reviste sunt încă o rara avis. Cu atât mai mult trebuie apreciate atunci când apar. Marius Vasileanu, istoric al religiilor şi antropolog, preocupat de multă vreme de fenomenul numit Rugul Aprins, ne-a dăruit recent la Editura Eikon (ca început de serie Arhiva Rugului Aprins) o culegere din publicistica lui Sandu Tudor din anii 1935-1936 din Credinţa[1].  Este, să o spun de la început, o revelaţie. Avem adică posibilitatea de a-l urmări pe acel Sandu Tudor dinaintea  întâlnirii cruciale şi crucificatoare a Rugului. Publicist frenetic, limbă ascuţită (dar parcă numai el!...), poziţie incomodă de tipul nici…nici: nici dreapta, nici stânga, nici zvastica, nici secera şi ciocanul, nici totalitarism, nici democraţie, tratate cu egală severitate. Astăzi, ieroschimonahul Daniil face parte dintre personalităţile intens mitizate care au populat acel timp nebun. Şi e normal să fie aşa, pentru că noi nu-i putem privi biografia decât din perspectiva destinului său de vas al duhului şi a sfârşitului său martiric. Oricâte date s-ar cunoaşte despre el, un ce misterios rămâne peste timp. Semnul celor aleşi. Omul trebuie să fi avut ceva ieşit din comun, chiar pentru epoca tuturor inconformismelor; marinar, aviator, ba chiar deţinător de avion personal, supravieţuitor miraculos al unui accident aviatic, cititor frenetic, schimnic, se zice că ar fi stat multă vreme în clopotniţa de la Antim, scriitor compulsiv, cum îl descrie Andre Scrima, este omul prin care s-a exprimat un kairos ale cărui sensuri cred că abia începem să le întrezărim. Ceea ce s-a numit Grupul de la Antim sau Grupul Rugului Aprins a apărut într-un crug al istoriei, într-un moment de inflexiune în care catapeteasma timpului se spintecă violent între un Înainte şi un După, despărţite printr-o prăpastie peste care puţini oameni sunt aleşi de programul destinal să treacă pentru a purta nealterate mesajele Tradiţiei. Ceea ce rămâne până azi exemplar în Modelul Antimului este tocmai întâlnirea unică între tradiţie şi răspunsul la somaţia timpului, între rugăciune şi reflecţie. Pre-simţirea, pre-vederea că urmează decenii de traversare a pustiului. Să spunem că Sandu Tudor a introdus această temă a întâlnirii dintre rugăciune şi raţiune? El a adunat oameni pentru a împlini un timp ca o naştere în dureri.

Dar, cum spuneam, încă nu suntem acolo. Acum suntem într-o perioadă de coacere, în care se defineşte un program ascuns, pesemne, însuşi autorului, se întâlnesc personajul monden vitriolant cu cel capabil să-şi interiorizeze metanoia Athosului. Ceea ce m-a frapat a fost descendenţa acestor articole din publicistica eminesciană, puţin accesibilă pe atunci. Ca ton, viziune şi tematică. De la „duhul voivodal” în care Sandu Tudor vede o formă de guvernare dincolo de democraţie sau autoritarism, la un antipaşoptism de strictă observanţă junimistă, în măsura în care jurnalistul critică instituţiile introduse de bonjurişti ca pe forme goale, neadaptate la realităţile autohtone. Este, în acelaşi timp, împotriva oricărei forme de xenofobie, în frica de străin vede doar o dovadă de slăbiciune, de neîncredere, deloc patriotică în fond, în sinele propriu. „Tot ce ne-a adus ‚paşoptismul’ din punct de vedere politic este caragialesc şi simulacru”( 25)  Ceea ce îl interesează este tema obsedantă a întregii elite intelectuale a vremii: definirea identităţii spirituale în cadrul unei Europe care ea însăşi avea nevoie de definire. „O naţiune este o realitate spirituală superioară, o unitate sufletească polarizată în jurul unui centru vital original la care participă toţi cei ce au conştiinţa că îi aparţine. Această realitate spirituală, care este un neam, o naţiune, nu se naşte artificial prin consimţirea verbală sau tacită a inşilor. Şi nici nu piere din pricina părerilor  sau voinţei inşilor în parte, din despărţirea sau pieirea cutărui sau cutărui ins. O naţiune există sau piere întrucât creşte sau piere dintre ei lacrima vie a conştiinţei colective, că sunt într-adevăr o naţiune, adică au o anume misiune colectivă. Ceea ce ne trebuie nouă ca români nu e un punct de vedere original, cât o conştiinţă de neam puternic, o autenticitate conştientă.” (34)  Se simte ceva din Unamuno, cel care voia să hispanizeze Europa, pentru Pr. Daniil trebuie să o românizăm. „Sensul european al ceasului de faţă trebuie cunoscut şi aflat din seva pământului nostru. Fiind român să suim fruntea până la o înălţime europeană. Românismul va trebui să-şi afle rostul său mesianic şi rodnic, să-şi biruiască graniţele naţionale pentru a ajunge la o valoare universală, umană”. (125) Temele publicisticii lui Sandu Tudor sunt: naţiunea (identitatea naţională), Europa, politicianismul, demagogia, credinţa. Nu sunt multe. Nu scrie poate la fel de spectaculos ca Nae Ionescu (sunt numai şase ani diferenţă de vârstă între ei), nu  se joacă scăpărător cu paradoxurile ca Ţuţea, stă evident sub semnul kierkegarrdian al seriosului, nu e deloc ludic, e strict şi rapid. Uneori până la neglijenţă stilistică, se simte viteza gândirii. Are aceeaşi febră specifică epocii, în care cuvintele ard în pagină. „De la o vreme Ţara aceasta rumânească se sbate prosteşte în ghearele unei himere uriaşe. E un consens general, ne-am  înţeles cu toţi, de la vlădică la opincă şi de la opincă la vlădică, ne-am înţeles să ne minţim. Inconştient, nu voim să vedem forţa adevărului, aşa cum este. Ca să ne îndreptăţim în proprii noştri ochi, ca să ne îndreptăţim toate laşităţile, josniciile, pornirile şi mai ales în acea lene ‚dolce far niente’ care de fapt ne stăpâneşte, ‚sofistul lăuntric’ pe care fiecare-l poartă în sine, născoceşte cele mai complicate probleme de criză” (23) Fi-va, oare, vreo naţie în sufletul căreia să lucreze mai harnic şi mai  gureş acest, excelent numit, sofist lăuntric, pururi gata să-i justifice orice abandon, laşitate, leneveală? Precizia portretului făcut de Sandu Tudor este remarcabilă. „Stricarea” el o vede, eminescian, venind de la omul politic, de la par-venit, de la omul ne-vrednic, în toate sensurile cuvântului (are un eseu frumos despre vrednicia românească). „Arivistul este prototipul omului politic desăvârşit”.(29) „Politicianismul e plaga de azi  a lumii. Peste tot el destramă nimiceşte mai ales când omul politic dornic de putere e talentat, genial chiar […] Boala de care suferă omenirea nu poate fi lecuită de politicianism”.(76). „Am atins maximul de ‚nihilism’ european, nihilismul, viermele care roade acest veac  găunos, aşa încât totul putrezeşte înainte de a rodi. De un bun şir de ani, Europa e chinuită de umbra celui mai hidos şi de dispreţuit din monştrii materiei şi morţii. Ca să vorbim în chip nietzschean, e chinuită de ‚căţelul de foc’, care latră în pragul Iadurilor moderne, buldogul de foc, care se numeşte Revoluţia socială. Toate valorile cad şi se fărâmiţează scrum. […] E moartea sufletelor, se descompun esenţele, putrezeşte duhul”(79) În acest dialog fără iluzii  între un zeitgeist crepuscular occidental şi defecte generice naţionale, Sandu Tudor întrezăreşte salvarea în credinţă şi organicitate a creşterii naţionale.  „Ceea ce ne lipseşte nouă, ca neam, nu este nici darurile fireşti, valoarea, nici puterea de muncă, nici lipsa unui trecut, a istoriei, a culturii […] Ceea ce ne lipseşte, mai ales în ultima vreme, este tocmai o conştiinţă socială, limpede, de fiecare clipă, o conştiinţă de neam actuală, zilnică. Ne lipseşte această unitate organică  şi vie care polarizează toate străduinţele risipite ale fiecărui cetăţean al acestui pământ” (40). Şi sfârşind cu aceste vituperări în ton într-adevăr profetic (şi atât de trist actual!): „O mie de ani de robie străină nu face cât un an de anarhie românească. Nu trădarea străinilor mă doare şi mă interesează, ci trădarea românilor. Iată boala noastră azi, ea se numele ‚politicianism’”(134)

Frapează în publicistica acestei epoci, dincolo de expresia individualităţilor, o încredere în viitor care apare până şi la cei mai sceptici (exemplu Cioran), de unde şi centralitatea problemei „tinerei generaţii”, în jurul căreia s-au iscat atâtea cunoscute polemici. Iată acest adevărat poem, cu intonaţii biblice: „Ne trebuie o nouă desnădejde care să ne înveţe să plângem. Ne trebuie să aflăm iar înţelesul tragic al vieţii româneşti, să ţâşnim din mediocritatea, mahalagismul, din josnicia prezentă, care ne-a făcut robii tuturor ruşinilor mici şi greţoase. Murim otrăviţi de propria noastră laşitate” (81) Această încredere într-o nouă, necesară, vertebrare  (ca să ne gândim iarăşi la Unamuno) răzbate din fiecare pagină. Uneori, Sandu Tudor are tablouri despre realitatea economică şi socială de o precizie de reporter, parcă i-am citi pe Bogza sau Brunea Fox. Asta îi curăţă textul de orice urmă de păşunism, viziunea sa „rumânească” se înalţă de la realităţi spre cerul credinţei.

            O foarte interesantă serie de articole este dedicată descrierii spiritului Europei. De o surprinzătoare actualitate. Având ca piloni Grecia şi Crucea. „De la Greci derivă toate caracterele adevărat distincte ale culturii occidentale opuse cele orientale: ştiinţa şi filozofia, literatura şi arta, concepţiunile politice şi principiile juridice etc. […] De fapt, din punct de vedere geografic, Europa nu există. Ea e numai o prelungită şi dantelată peninsulă a Asiei. Europa nu e o operă a naturii, e o creaţiune a omului, a spiritului elen, a greşelii greceşti, şi numai istoria acestei cultura făcut din peninsula europeană un continent.” (99) „Ceea ce e caracteristic Europei este faptul de a nu se mulţumi niciodată, mereu începe din nou căutarea adevărului şi fericirii” (82) Această capacitate formidabilă de Europei de a fi mereu odisseică, sau ca Don Quijote în căutarea spiritului, mereu în căutare, îi conferă unicitatea în istoria umanităţii. În această dinamică este, după ziaristul nostru, locul în care ar trebui să se înscrie România, ca limită de nord a acestui continent ivit din căutare, o ţară cu identitate dincolo de sciziunea apus-răsărit.  Militează pentru o Europă federală. Articolul Istoria Apusului, ca şi celelalte din serie desenează o viziune alegorică a continentului care a urmat drumul de la Ulisse la Don Quijjote. Şi care se sfârşeşte, eşuează în era burgheză a lui Sancho Pancha (păstrez ortografia franţuzită a autorului). „Victoria lui Sancho Pancha e desăvârşită, în istorie, când reuşeşte să burghezească pe însuşi Don Quichotte, regele. Monarhia absolută ajunge prin Ludovic al XVI-lea ‚regalitate burgheză’. De aici până la decapitarea regelui nu fu decât un pas. Sancho Pancha cuprins de pofte regeşti, devine megaloman, din pricina aceasta născoceşte ghilotina şi revoluţia franceză. Tăind capul lui Don Quichotte, Sancho se hotărăşte să înfiinţeze Statul modern. Sancho Pancha, parvenit şi eroic se numeşte acum napoleon, fiul Revoluţiei, el dă, pentru un veac întreg, forma administrativă, militaristă, mecanicistă a Statului actual. Şi Sancho Pancha se îngraşe peste măsură, burghezul e în floarea obesităţii sale. Până acum niciodată nu a fost învins burghezul.[…[ Şi pentru că fascismul este copilul desnădejdei burgheze, în chip fatal, el este tatăl răsboiului, fie înăuntru, fie afară, peste hotare. Aşa am ajuns cu povestea Apusului până la zilele noastre. Sancho Pancha e bătrân şi gras, iar domnia burgheziei lui dolofane e pe sfârşite. Un adevărat crepuscul al zeilor ne pândeşte cu tancuri, cu gaze lacrimogene şi asfixiante, cu aeroplane, cu măşti, mitraliere şi tunuri. Şi fanfara aceasta va cânta marşul funebru lui Sancho Pancha şi a erei lui burgheze, o muzică de culoarea sângelui omenesc” (110)  Profetice cuvinte, alegorie a istoriei europene (occidentale) aflată la amurg.

Lectura articolelor lui Sandu Tudor ne oferă surpriza unui spirit de o luciditate autentică, dincolo de idolii forului. „Conştienţi, ne-am ridicat împotriva dictaturilor şi în acelaşi timp împotriva democratismului” […] Şi dictatura şi democraţiile azi nu sunt decât deosebite forme ale celei mai desgustătoare demagogii. […]…cultura şi spiritul de aprofundare sunt cele mai puternice antidoturi împotriva acestei demagogii”. Te lasă melancolic, prin comparaţie cu prezentul, atmosfera, credinţa acelei epoci, existentă la mai toate spiritele de elită, că ieşirea din criză se poate face numai prin spirit, prin cultură. Prin apariţia unui „cetăţean treaz”, cum îi spune foarte actual editorialistul de la  Credinţa.  Aici apare acea polaritate care oferă substanţa majorităţii articolelor: patriotism vs. politicianism. „Patriotismul luminat de candela Duhului, aşa frumos şi sfânt şi generos, intrat în frunţile mincinoşilor şi ipocriţilor aceştia sufere cele mai ciudate întortocheri şi deformări, de ajunge o idioată idolatrie de sine, egoismul cel mai strâmt”. (130)” „Adevăratul patriotism înţelege neamul ca un  uriaş trup sfânt în care umblă ca într-un altar sufletul lui Dumnezeu” (174) ”Toţi nemernicii cafenelelor şi cluburilor politice cocoţaţi în situaţii de conducere peste noapte, odată cu venirea la putere, nu au făcut decât să jefuiască. Fiecare parte de ţară îşi are povestea ei dureroasă. De aproape douăzeci de ani nu s-a făcut altceva de către politiciani decât să se mintă cât mai sfruntat  şi mai demagogic cu putinţă şi să se fure, să se jefuiască, sub firma celor mai zornăitoare idealuri, mai ales ale naţionalismului. Dar crima cea mare, blestemul de neiertat pe care le-a adus politicianismul peste capetele noastre, nu e atât jaful bunului obştesc, banul obştesc risipit sau însuşit în chip necinstit, pentru îmbogăţire personală. Vlagă trupească românul are încă destulă şi pământul muncit de el dă încă oricând destul belşug. Paguba aceasta se poate uşor împlini, oricât de neruşinaţi hoţi ne-ar stăpâni. Jaful cel mare şi de neiertat e jaful sufletesc. Atâta bună-credinţă, atâta entuziasm, atâta cinste, atâta nădejde a fost înşelată, risipită, prădată tâlhăreşte de politicianismul scârbos şi deşănţat, încât te cuprinde frica „ (153)  „Viaţa politică de azi aţâţă în noi tot ce e mai josnic, mai egoist, mai venal”.(202) Nu-l auzim pe Eminescu de la Timpul? 

Anticipările a ceea ce va fi părintele Daniil sunt destule în aceste pagini. ”Adevărul social ni se pune azi într-un chip tragic, profund, cu adevărat religios. Omul modern e universal: dacă nu e cu adevărat în Biserică, cade în Internaţională. Cu alte cuvinte, dacă nu recunoaşte vechea universalitate tragică, trebuie să recunoască noua universalitate fără Dumnezeu” (197) Pentru Sandu Tudor era evidentă structura de religie laică a marxismului, a cărui moarte, optimist, o proclama. Pentru el crucea stă la temelia culturii europene.

Să încheiem cu acest autoportret în aqua forte: „Priviţi bine în jur şi întrebaţi-vă dacă mai este un neam mai puţin solidar cu el însuşi?fiecare om de la noi e un nemaivăzut stingher, însingurat. Singur în mijlocul semenilor lui, cu care dacă nu se ureşte sau se sfâşie – asta din lipsă de vlagă -, se bârfeşte, se dispreţuieşte, dar de cele mai multe ori se nesocoteşte cu o nepăsare desăvârşită. Singur în mijlocul faptelor lui, care se deapănă de la sine, într-un vârtej întâmplător. Singur în sfârşit şi mai ales înlăuntrul său însuşi, în inima lui unde rătăceşte ca un lepros desnădăjduit, hoinar într-o ocniţă de casă mare şi pustie, fără credinţă adevărată, fără ordine adevărată, fără strădanie adevărată. Dregem pe din afară şi temporar şi tot „aruncăm vina pe ţiganui”. Regenerarea, reînvierea românească nu poate veni decât dintr-o trezire şi orânduire lăuntrică, autentică, solidară, care să ajungă organismul unei mari conştiinţe colective. Atitudine pozitivă, creatoare, nu negativă. De la o  vreme ne zvîrcolim pe jos ca nişte nebuni mâncaţi  de nişte mari păduchi  imaginari. Şi mă întreb, dacă păduchii ar exista, de ce nu ne deparazităm într-un fel oarecare?”(192)

Încercaţi să recitiţi aceste rânduri din perspectiva Antimului, a Rarăului, a Aiudului. Nu sună ele ca un legat?

---

[1] Sandu Tudor, Universalism Românesc, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, ediţie îngrijită şi prefaţă  de Marius      Vasileanu

PARADIGMELE GENIULUI

           

            Tocmai mă întrebam cum să scriu despre gustul de fad şi cenuşă scîrţîită între dinţi pe care mi l-a lăsat şi anul acesta „sărbătorirea” lui Eminescu, voiam să spun că am depus armele, mi se pare definitiv imposibil să-l celebrăm autentic, nefestivist, fără a profita de ocazie spre a ne deşerta reciproc în cap găleţi de frustrări. Aşa cum este acum, ziua Eminescului, căreia i s-a mai pus şi moţul aşa zisei zile a culturii române, face mai mult rău prin formalism şi lipsă de substanţă. Dar, cum nu există coincidenţe, pe 16 ianuarie dau din întîmplare peste un articol de popularizare ştiinţifică abordînd o temă pe care noi o înecăm îndeobşte în multe cuvinte goale: ce este un geniu. Temă abordată strict ştiinţific, nu speculativ. Tocmai ce terminasem cu o săptămînă în urmă de citit minunata restituire documentară Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani, 580 p., apărută la Humanitas sub îngrijirea lui Cătălin Cioabă. Poate cel mai important eveniment eminescologic de multă vreme încoace. Tocmai de aceea ignorat în ceremoniile oficiale. Mă pregăteam să notez cîteva impresii la lectura acestor amintiri ale oamenilor care l-au cunoscut pe Poet, dar le amîn pentru o proximă ocazie, sub presiunea acestor cercetări antropologice şi psihologice despre structura geniului. Astfel, după un psiholog american cu nume imposibil de pronunţat; Mihaly Csikszentmihaliy, de la Universitatea din Chicago, care a analizat vreo 90 de personalităţi excepţionale în domeniul lor de creativitate, inclusiv 14 laureaţi Nobel, geniul ar fi caracterizat de două trăsături fundamentale: curiozitate şi motivaţie ieşite din comun. Nu studiile superioare sunt condiţia unei creativităţi excepţionale, - dimpotrivă, în unele situaţii se pare că ele inhibă creativitatea – nici un IQ foarte ridicat nu este o condiţie sine qua non. Dacă cineva ar măsura cu indici matematici mărturiile strînse în antologia citată, ar descoperi cu siguranţă că practic totalitatea celor care l-au cunoscut pe Eminescu, mai ales în perioada studiilor (Ştefanelli, Slavici cei mai pătrunzători) vorbesc exact despre aceste însuşiri: dorinţa de a şti totul, în domenii aparent lipsite de legătură –economie, anatomie, astronomie, istorie – şi abandonul absolut faţă de creaţie, ieşirea din social pe lungi perioade pentru a se dedica exclusiv cititului şi scrisului la ciclopicele sale proiecte (vezi Hyperion I, cea mai bună biografie a poetului a lui George Munteanu). Cît despre studiile poetului, biografii noştri suferă de un fel de pudibonderie încercînd să oculteze realitatea că poetul nu avea probabil terminat liceul. Şi ce-i cu asta? Setea lui de cunoaştere compensa cu asupră de măsură rigiditatea unor studii încheiate cu diploma reglementară de doctor. În acest sens este Eminescu „omul deplin al culturii româneşti”, şi nu, Doamne fereşte, că ar fi deţinut o summa a întregii cunoaşteri umane. Toate mărturiile concordă, la fel, atunci cînd este vorba despre inteligenţa şi memoria poetului, într-adevăr excepţionale. Un alt cercetător, Keith Simonton, din California, cercetînd genii din istorie, dintre 1450-1850, adaugă faptul că geniile au o extraordinară putere de muncă, sunt total absorbite de munca lor. Şi aici avem practic o unanimitatea a evocărilor, toţi cunoscuţii povestesc despre patima cunoaşterii, despre lungile absenţe ale studentului care se închidea zile de-a rîndul în cămăruţa lui cu cărţile şi manuscrisele. De adăugat doar că, de la un moment dat, această robie a muncii a intrat în contradicţie cu fibra fizică (şi mai ales cea metafizică) a omului, care a cedat. Mulţi dintre cei care l-au cunoscut spun că, la ritmul său de muncă, un om mai puţin robust ar fi capotat mult mai devreme. Motorul acestei munci este, spun psihologii citaţi, o pasiune „inumană” pentru studiu şi nu banii. Deja Maiorescu făcuse o remarcă fundamentală, în primul portret amplu dedicat poetului în 1889, în legătură cu dezinteresul său faţă de aspectul material, observaţie care i-a fost adesea imputată, iată însă că ea corespunde unei scheme antropologice nebănuit mai largi în care poetul se încadrează perfect: „ Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc […]. Ceea ce caracterizează mai întîi de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covîrşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar in epoca alienaţiei declarate), încît lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururea la îndemînă. În aceeaşi proporţie tot ce era caz individual, întîmplare externă, convenţie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obştească şi chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care el cel dintîi ar fi respins-o. Cît i-a trebuit lui Eminescu ca sa trăiască în accepţiunea materială a cuvîntului, a avut el totdeauna. Grijile existenţei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; cînd nu cîştiga singur, îl susţinea tatăl sau îl ajutau amicii. Iar recunoaşterile publice le-a despreţuit totdeauna”. Se cuvine de bună seamă să ne pună pe gînduri suprapunerea aproape perfectă a schemei de prezentare pe care o foloseşte Maiorescu acum 125 de ani în acest articol cu fundamentele pe care cercetătorii de azi le identifică în creativitatea genială. Semn că aici se ascunde ceva important. Nu romanticism de duzină este în acest portret (şi în fiinţa profundă a poetului), ci identificarea unei structuri de adîncime care explică fiziologia creatoare a artistului şi gînditorului.

            În sfîrşit, o altă trăsătură ţine de modul de testare a ideilor. Nefiind un om de ştiinţă, ci un artist, modul de impunere a operei – de o noutate eclatantă, şocantă în contextul socio-cultural respectiv, vezi mărturiile de la Junimea sau povestea plină de tîlc a lectura Sărmanului Dionis, nuvela primită cu stupoare şi totală neînţelegere în cercul doctorilor ieşeni în filozofie – are o structură aparte. Toată istoria postumelor eminesciene, cu trena ei de controverse pînă în zilele noastre, ţine de conştiinţa acută a poetului asupra distanţei care îl separa de contemporanii săi. Cărora poetul a preferat să le ofere ceva mai lesne digerabil pentru momentul afectiv şi intelectual de atunci. Psihologul Howard Gardner, de la Harvard University, autorul teoriei inteligenţelor multiple, scrie: „Indivizii creativi îşi petrec o mare parte din timp gîndindu-se la ceea ce şi-au propus să obţină, fie că au sau nu succes, iar dacă nu au succes se gîndesc la ce ar putea să schimbe din abordarea lor” Eminescu şi-a „grădinărit” destul de atent opera, de la primele poezii trimise la Familia, apoi cele trimise la Convorbiri, corespondenţa însoţitoare, textele uneori fenomenale pe care le-a lăsat în caiete, toate arată un „plan” subiacent, o percepere/pricepere a ceea ce suporta şi ce nu orizontul de aşteptare al contemporaneităţii sale. Poetul se adresa unei posterităţi care, nici azi, nu l-a asimilat la deplina complexitate. Care îl consideră încă simplist un „romantic întîrziat”, fără să vadă din satelit planul de ansamblu al vizionarismului operei. Lucrul pe manuscrise al poetului, relevat de Perpessicius sau de  Petru Creţia, dovedeşte limpede că el a avut de foarte timpuriu această viziune totalizatoare, nu a scris, propriu-zis, poezii, ci o Operă cu nenumărate şi subtile articulaţii, menită să dea seamă, demiurgic, despre Tot. Astăzi, dacă spui propoziţia simplă „Eminescu a fost un geniu” eşti privit ca o ciudăţenie şi blamat definitiv. Oare n-ar fi timpul ca un specialist în inteligenţele multiple de la noi să se dedice amănuntelor bio-bibliografice ale acestui „caz” excepţional? Să părăsim odată pentru totdeauna conspirativita cu Eminescu ucis de complotul nu ştiu care! Eminescopaţii, cum foarte nimerit îi numeşte recent cineva, fac mai mult rău obiectului lor de veneraţie, îndepărtînd atenţia de la nexusul chestiunii, care este înţelegerea structurii sale creatoare. Creierul poetului, ca preparat anatomo-patologic, a fost lăsat din neglijenţă să se împută în bătaia soarelui. Acest fapt paradigmatic poate fi ridicat la valoare de simbol al netrebniciei şi nimicniciei autohtone, pe care de atîtea ori el însuşi le-a vituperat. Avem însă, vorba lui Noica, rodul muncii acestui creier şi acest rod mai poate da subiecte de cercetare încă mult timp de aici înainte. Ar fi mare păcat, şi o crimă culturală şi istorică finalmente, să lăsăm să se altereze la lumina stroboscopică a celor mai recente –isme filosofice şi metodologice şi acest al doilea creier al geniului.

            În sfîrşit, să amintesc şi o ultimă trăsătură identificată de cercetătorii citaţi: puterea de sacrificiu. Prin ea intrăm direct în teologic şi metafizic, sacrificiul este conştient, are un scop clar conturat şi inalienabil care se atinge prin operă, dar este dincolo de operă. Interpretările sociologiste ale activităţii eminesciene la Timpul pun accentul, mai mult sau mai puţin voalat, pe truda lui disperantă pe „exploatarea omului” de către clica patronilor ziarului. Este omisă astfel, în virtutea unei mitologii superficiale a poetului „pur” şi „eteric”, hyperionic desprins de circumstanţe, una dintre trăsăturile sale fundamentale. În plan strict pragmatic, poetul ar fi putut găsi o sinecură care să-i asigure foarte puţinul necesar traiului său fără pretenţii şi s-ar fi putut dedica astfel, netulburat, „poeziei”. Ar fi putut, la limită, trăi retras la o stînă sau o mănăstire, în condiţii chiar mai bune materialiceşte decît cele în care şi-a tîrît zilele ca ziarist bucureştean. Numai că pentru Eminescu poezia, fără ghilimele, avea nevoie de această tribună răsunătoare care era Timpul, avea nevoie de luptă, de implicarea destinală în planul mai mare al neamului, al istoriei. Aici este cheia sacrificiului  său.

            Să recapitulăm: putere de muncă, obiectiv clar conturat, obsedant, căruia i se dedică absolut toate puterile fiinţei abstrăgînd de la rest, inteligenţă, memorie, singurătate, spirit de sacrificiu, ignorarea propriului confort existenţial, capacitate de a corecta permanent traseul cognitiv pentru a ajunge la ţel. Schema geniului. Schema personalităţii creative eminesciene. Oare de ce coincid atît de exact?

dan c mihăilescu

EUL, ŢARA ŞI ISTORIA PRIN FEMEI

            Sună oarecum emfatic titlul acesta, dar el se vrea evident o replică a trifolierii din titlul cărţii lui Dan C. Mihăilescu Castelul, biblioteca şi puşcăria – Trei vămi ale feminităţii exemplare. Editura Humanitas, 2013. Cartea impune de la început o dificultate de abordare comentatorului: cum să scrii despre un text compus în cea mai mare parte din citate? Să citezi citatele, cum ne îndeamnă ludic autorul? Numai că eseul istorico-psihologic al lui Dan C. Mihăilescu are un nivel adânc de coerenţă, o construcţie „cu skepsis” care îl face să nu fie deloc o simplă însumare de portrete (fie ele şi creionate cu nedezminţit talent şi frenezie sym-phatetică) ale unor femei excepţionale cărora „trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii”, de la Regina Maria la Aniţa Nandriş. Miza majoră a cărţii e în altă parte. Cel mai confesiv dintre criticii şi istoricii noştri literari dintotdeauna are un şart aparte, alegând personajele, montând citatele şi cimentându-le cu abile comentarii contextuale, el ne oferă nu numai o altfel de istorie, ci un text palimpsestic în care toate nivelurile se scriu simultan. De ce a ales aceste Doamne ne-o spune limpede: pentru a ne oferi modele. „Acelaşi triptic – castelul, biblioteca, puşcăria – l-am păstrat pentru acest volum de glose care nu se vrea decât o suită de plecăciuni în faţa unor feminităţi de mai multe ori pilduitoare. Adică intens iradiante, sper eu, în cuprinsul neisprăvirii, nemerniciei şi netrebniciei postmoderne”. Dar meritul constă nu numai în a colecţiona aceste imagini, cât a le impune prin ardenţa descrierii. La sfârşitul lecturii, cititorul deduce cu uşurinţă care este modelul de feminitate la care aderă autorul. „Baie de afecte, capricii şi învolburări orgolioase, structurate de sagacitatea captării umanului” (despre Maruca), „…gingăşia, calmul imperial, puritatea simţirii şi nobleţea fiinţei” (despre Zoe Cămărăşescu); „Feminitatea nărăvaşă, nestăpânită şi întreprinzătoare, avidă de experienţe şi obsedată de libertate, aventură, mişcare….”(despre Pia Pillat). „Însă pentru cititorul obişnuit, ca mine, strălucitoarea, acaparanta ei feminitate imperială reprezintă în clipa de faţă, alături de Carol I, cel mai fecund (şi mai urgent de urmărit şi asimilat) model uman din istoria noastră (despre Regina Maria). Acesta este primul strat. Anima expusă cu fervoare şi precizie farmaceutică.

            Al doilea nivel este cel „etnosofic”, al înţelepciunii native, al portretului identitar, nu sunt doar portrete de femei, ci portrete ale românităţii prin femei. S-a spus că un popor este mare prin calitatea femeilor sale, mai degrabă decât prin cea a bărbaţilor. Cartea de faţă este o demonstraţie implicită. Femininul exprimă acest portret identitar mai acut, mai esenţializat, mai stabil în datele sale fundamentale. Şi astfel trecem la cel de-al treilea nivel: al sensului istoric. Plonjăm în plină meditaţie existenţială: cum afectează cicloanele istoriei nu „omul” abstract în general ci atotvulnerabila feminitate, în corporalul şi sufletescul ei?

            Dan C. Mihăilescu spune de mai multe ori că nu-l interesează aici în primul rând arcanele istoriei, ci nepătrunsul psihologic dezvăluit în textele confesive ale acestor personaje exemplare. Şi, mai ales, dibuirea unui fel de numitor comun, căci oricât de diferite ar fi Maria Cantacuzino Enescu şi Jeni Acterian, Pia Pillat şi Aniţa Nandriş,  Annie Bentoiu şi Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu ceva se insinuează a le fi tuturora în comun. Să fie aerul indicibil al acelei Românii din „vremurile apuse”, mereu evocată în scrierile acestui paseist neobosit şi insaţiabil în a descoperi, ca un Anteu livresc, noi şi noi motive de supravieţuire într-un trecut trăit nu doar la modul intelectual sau afectiv ci de-a dreptul senzorial. (senzorialitatea fiind o dimensiune cheie a aprecierii de care se bucură oamenii în viziunea cândva călătorului la Athos, unde tot pe acest aspect insista euforic). „Osmoza cultură-senzualitate-natură” (p.132) nu este doar o caracteristică a dinastiei Pillat, ci o amprentă a unei şlefuiri educative pe distanţa de generaţii, caracteristică oricărui om de calitate. Alice Voinescu spune amar, şi folosesc aici citatul pentru ultimele două cuvinte: „Atâta ratare mă face să cred că am fost totuşi o stofă bună” (p.98). Stofă bună sunt toate aceste suflete nobile, indiferent de extracţia socială, portretizate aici. Iată două citate ceva mai lungi care surprind toate aceste raze convergente: „Faţă de actuala domnie a vulgarităţii, prostiei, fărădelegii şi mârlăniei (post)comuniste, lumea Bucureştilor lui Carol I şi Ferdinand, al lui Claymoor, Frédéric Damé şi Ulysse de Marsillac, I.C. Bătianu şi Marghiloman, P.P.Carp şi Eugeniu Carada, Titu Maiorescu şi Mitiţă Sturdza, oraşul Expoziţiei de pe dealul Filaret din 1906, în România Peleşului, Cotrocenilor,  şi „trenurilor de plăcere” către Sinaia „anilor nebuni”, adică de pe la 1900 până la Marele Război – ne covârşeşte cu un peisaj (geografic, uman, istoric, economic, politic şi cultural) de-a dreptul zdrobitor prin firescul bunului-simţ, al eleganţei, rafinamentului hedonist, cultului slujirii şi ierarhiei bine chibzuite. Pe scurt: o Românie aristocratică, emanând înţelepciune, temeinicie statală, armonie socială (cel puţin până la 1907…) elan constructiv şi măsură în toate. Pentru o dată, în istoria noastră hărţuită şi hărtănită sistematic, aliajul de republicanism francez şi monarhism german a dat rezultate strălucitoare, aproape halucinante dacă le privim retrospectiv. În lumea presei şi artelor, sau în organizarea armatei, a transporturilor, a poştei şi serviciului meteorologic, în sfera financiară, academică, parlamentară, medicală, a sistemului legislativ, guvernamental şi electoral, în organizarea armatei, bisericii şi serviciului sanitar, în învăţământul liceal-universitar, ca şi în filatelie, viticultură, muzeografie, istoriografie, agricultură, aviaţie, arheologie, speologie ş.a.m.d. pretutindeni aliajul ideii germane cu ideea franceză (y compris la nivel masonic) a funcţionat stupefiant. Şi exemplar. Dincolo, fireşte, de multele, inerentele, derapaje în orice clivaj de civilizaţii, în speţă Orient-Occident….”(p.58) Şi, în altă parte, prezentând împlinirea prin eşec în cadrul Generaţiei `27, „Realizarea în social-politic impunea edificarea prealabilă, cu orgoliu dictatorial, a unei individualităţi cât mai pregnante. Biografia se întemeia pe experimentul livresc, iar cultura se forja la flacăra despotică a senzualităţii. Romantică în substanţă şi baroc-flamboaiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generaţiei `27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiţie se degaja de pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia şi sexul mistica, după cum tentaţiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naţionalism ş.a.m.d. Până şi cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăieşte ca împlinire şi unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eşuării în frivolitate gazetărească, dar şi în sicitate academo-universitară. Lucrurile se vor lămuri şi etaja cumsecade atunci când toate aceste destine vor fi puse faţă în faţă, urmărite în trista, uneori tragica lor cronologie. […] Prinsă între euforia tulbure a ieşirii dintr-un război şi ameninţarea tot mai pregnantă a intrării în altul, generaţia `27 şi-a consumat utopiile într-o combustie delirantă. A trăit aproape isteric istoria, cu o lust of life pe cât de feeric-maniacală, pe atât de sumbru şi sinucigaş deschisă la armură. S-a cheltuit în zece ani cât alte generaţii în cincizeci, cu nepăsare şi turbare, arzând etape într-un soi de somnambulism, de turment luxuriant şi adamic: început de lume ce consună cu propriul său sfârşit. Nu e act, nu e pagină, nu e destin, în cazul ei, care să nu aibă întipărite, sub masca entuziastă a începutului de rai, grimasa căderii” (p.111)

             Cum să nu înţelegi mai bine meandrele şi complexele câte unui destin individual prin astfel de fascinante contextualizări! Cele două citate, alese înadins pentru că nu se referă nemijlocit la subiectele cărţii, dau seama şi despre ceva extrem de important în cazul autorului nostru. Dan C. Mihăilescu este un atlet al enumerării, nu cunosc în literatura noastră un alt autor care să o utilizeze mai insistent şi cu mai multă dibăcie în a obţine un efect de volumetrie, într-o frază arborescentă, în care enumeră orice, de la nume proprii sau titluri de opere la atribute sau complemente, strângându-le brusc în pumnul câte unei idei de forţă, care apare astfel gata înarmată cu toată argumentaţia faptică necesară. Este nota sa stilistică fundamentală. Exprimând cel mai direct insaţiabila sa bucurie cu care se apropie de subiectele sale. De altfel, ca să mă joc puţin cu etimologiile care atâta ne plac amândurora, ce înseamnă altceva euforia de care vorbeşte în atâtea rânduri în cărţile sale decât acest mod esenţial de a fi  purtător de bucurie?

            Avem deci în această suită de (auto)portrete feminine deopotrivă un autoportret, un portret al României esenţiale sau „cum ar trebui să fie”, un roman tragic al feminităţii în luptă cu vicleniile şi dezastrele istoriei. Trebuie să le vedem toate acestea simultan prin transparenţa acestor straturi pentru a înţelege miza unei cărţi care nu este doar nostalgic evocatoare a unor chipuri de altădată. Aş remarca în trecere coerenţa fundamentală a programului cultural al criticului, indiferent că dă un interviu-carte, că face o recenzie scrisă ori televizată, că scrie despre Athos sau mahalaua copilărei, el urmăreşte aceleaşi idei-forţă despre om şi locuirea sa în lume. Este o pedagogie implicită în tot ce scrie. Pedagogie prin modele. Cine sunt, deci, în această carte? Regina Maria, Maruca Enescu Cantacuzino, Zoe Cămărăşescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia şi Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea, Aniţa Nandriş. Aş extinde observaţia Monicăi Lovinescu, citată de autor apropo de Aniţa Nandriş: în faţa acestui catalog de aristocraţie esenţială a caracterului se cuvine să ne plecăm frunţile şi să ne exorcizăm complexele. Cartea este a unui moralist neadormit, mereu obsedat de firea omului şi a omului românesc în speţă, admiratorul lui Cioran are, ca şi acela, capacitatea de a reconstitui o epocă prin arta portretului. Dan C. Mihăilescu este unul dintre cei mai pătrunzători portretişti, alături de Andrei Pleşu, pe care-i are scrisul nostru tot mai pauper, dar aici se exersează totuşi cu economie, exerciţiile sale de admiraţie  sunt făcute însă printr-o smerită retragere în spatele citatului abundent, personajul este lăsat să vorbească el însuşi prin scrierile sale confesive. Conţinând fragmente publicate iniţial în alte circumstanţe, cartea este şi un implicit jurnal al receptării, pentru că autorul îşi analizează cu sagacitate dispoziţiile aperceptive în funcţie de contextul istoric în care a luat cunoştinţă de un text sau altul, care, în luminile schimbătoare ale istoriei şi psihologiei, îşi dezvăluie mereu alte faţete.

            Cititorul poate fi atras fie de galeria de portrete, fie de glosele istorice, pe mine unul m-a interesat tocmai ceea ce am cutezat a numi grundul metafizic, mozaicul Feminităţii majusculate, supusă timpurilor şi vitregiilor dar marianic biruitoare. Precum şi „humusul” etno-istoric din care s-au putut zămisli aceste exemplarităţi mişcătoare. Castelul, biblioteca, puşcăria sunt spaţii de elecţiune, spaţii istorificate, grădini în care au înflorit (sau au fost distruse pentru ultimul dintre ele) modele pentru o lume care astăzi execrează însăşi noţiunea normativă de model moral. Sunt vămi, cum pe dreptate le spune autorul, prin care s-a petrecut purificarea unor destine aparte. Iată un excerpt din capitolul despre Jeni Acterian: „Între frenezia trăirii, febricitatea experienţei, cultul autenticităţii, patosul narcisiac al exprimării nude şi patima faptei decisive – de-o parte, iar de cealaltă: spectacolul ratării „cu orice preţ”, al „căderii în timp” şi „realizării în eşec” – relaţia e departe de-a fi (fost)una antagonică. Era una de fatală complementaritate” (p.109) atrag atenţia cuvintele subliniate de autor, ele sunt borne ale acestor vămi, nu numai pentru generaţia blestemată, ci, într-un sens mai larg, pentru toate aceste destine excepţionale. Experienţă, trăire, autenticitate, faptă, exprimare….vămi. Plus „complementaritate”, termen cheie în opera DCM-ului, fiinţă prin excelenţă a lui „concordia discors”.

            O carte exemplară, parte dintr-un program nu numai estetic, mai cu seamă paidetic, a cărei urmare o aşteptăm, pentru că, din fericire, lista modelelor nu este epuizată. Una dintre cărţile de care te poţi agăţa pentru a rămâne cu nările deasupra mlaştinii care stă să ne înghită. Sau, cu vorbele autorului,: „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas”!

George Banu

UN  MISTIC  AL TEATRULUI

          Cartea de teatru face la noi figura unei cenuşărese. Rară în bibliografia generală, fără succes la public, arareori recenzată în revistele de cultură, se traduce puţin din afară, este căutată doar de cei de specialitate. Şi totuşi, avem câţiva dintre marii regizori de teatru din lume, avem actori competitivi, şi nivelul teoriei teatrale este acceptabil, chiar dacă rămâne o nişă foarte strâmtă. Când este bine scris, eseul despre teatru este la fel de incitant (de nu şi mai şi!) ca şi oricare alt tip de eseu literar. Ne lipseşte doar o educaţie a receptorilor.

            George Banu este un fenomen al teatrologiei noastre. Posesivul este oarecum inadecvat, stabilit în Franţa exact acum 40 de ani, de trei ori preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, profesor la Sorbona şi în multe ale locuri, din Canada până în China, este omul care pare că a văzut totul şi că a consemnat tot ce s-a întâmplat în teatrul lumii în ultima jumătate de secol. Scrie sclipitor, găseşte mereu subiecte şi abordări care te iau prin surprindere; teatrul ca lume şi lumea ca teatru nu este pentru el o găselniţă teoretică, probează prin tot ce a scris că este, să zic aşa, o „metonimie ontologică”, scriind despre teatru, el scrie mereu despre condiţia umană în general. Acum ceva vreme, am vrut să fac un text despre Spatele omului, superbul eseu album dedicat hermeneuticii imaginii „din spate” în teatru, pictură, cinematografie. Mi se părea o temă surprinzătoare, o perspectivă excepţională pentru acest prag inter-milenar în care „omul” se îndepărtează (ireversibil?), îşi pierde chipul şi, deci, identitatea, devine o simplă siluetă, un contur, un receptacul de bănuieli. Nu a fost să fie. M-am concentrat acum, în schimb, pentru acest dulce-amar eseu despre Iubire şi neiubire de teatru (Polirom 2013). O profesiune de credinţă, un text care vrea să desfacă nodul oximoronic numit teatru, inextricabilă alcătuire de contrarii. De cele mai multe ori, motivele iubirii sunt aceleaşi cu cele ale neiubirii. Fiecare capitol surprinde o astfel de polaritate. Faptul însă că ultimul se numeşte De ce nu am devenit scriitor este un discret indiciu să citim cartea din această perspectivă. George Banu are o eleganţă şi o subtilitate a rostirii care îl apropie de modelul barthesian al decriptării semnelor. Probabil de aceea se simte atât de bine în teritoriul plin de ambiguităţi al teatrului, literarul „pur” este mult mai simplu. Povesteşte cum a ratat cele câteva experienţe de a scrie roman sau chiar teatru, cu siguranţă „lotul” său este această rafinată hermeneutică a umanului dezvăluit prin actul teatral.

            Spectacolul, Actorul, Regizorul, Spectatorul, Pictorul, Limbajul, Decorul sunt elementele acestui discurs îndrăgostit. Toate elemente polare, diurne şi nocturne, deopotrivă surse de iubire şi de neiubire. Uneori simultan, alteori consecutiv. Enumer câteva dintre cele peste 30 de capitole. Opoziţiile dintre scenă şi sală, dintre efemer (spectacol) şi durabil (textul), dintre actor şi omul obişnuit, dintre comanda tiranică a regizorului şi „libertatea” improvizaţiei, dintre scena încărcată şi scena goală, dintre artă şi divertisment, dintre şoaptă şi rostirea patetică, dintre ceremonie şi joc, dintre singurătate şi mulţime, dintre întunericul sălii şi lumina scenei, dintre iluzie şi realitate, dintre fidelitatea reproducerii textului şi maxima libertate faţă de el, dintre ieşirea la teatru şi rămânerea în fotoliul de lectură, dintre a face şi a reface un spectacol, dintre spaţiul ascuns şi spaţiul dezvăluit, autenticitate şi iluzie şamd. Am citat doar câteva dintre temele celor aproape 40 de scurte eseuri care cuprind fiecare câte o astfel de polaritate. Căci nu de alegere e vorba, frumuseţea şi indicibilul teatrului stau tocmai în faptul că iubirea şi neiubirea ni se impun simultan. Nicio altă artă, observă eseistul, nu suscită din partea admiratorului poziţii atât de divergente.

             Incertitudinea este esenţa acestei arte. Iar ceea ce într-o analiză sau într-o anume dispoziţie sufletească a spectatorului poate apărea ca un defect, din altă perspectivă poate fi cea mai incitantă dintre provocări. André Malraux are un eseu cu un titlu superb, Omul precar şi literatura. Teatrul îşi trage substanţa din…, este făcut de… şi se adresează în întregime acestui om precar, conştient de clipa rapidă şi iluzorie în care este luminat pe scenă. Meditaţia lui George Banu despre ambiguităţile constitutive ale teatrului este o meditaţie despre timp, căci în nicio altă artă amprenta timpului şi tema morţii nu apar mai vizibile. Prea-umanul este, în corporalitatea lui, ţinta căutării acestei sărbători de câteva ceasuri care este spectacolul teatral.

            Teatrul este un „concentrat de viaţă”, valoarea lui sacrală vine şi din faptul că nu se repetă, nu este niciodată acelaşi. Unic. George Banu analizează într-un capitol „urmele” teatrului, opţiunile unor regizori de a şterge orice mărturie despre spectacolul lor, infidelitatea de principiu a acestor mărturii, dar şi necesitatea lor fără de care teatrul nu ar avea istorie. Eseul teatrologului nostru are o dimensiune de jurnal al acestui martor privilegiat care a văzut cam tot ce era de văzut în teatrul secolului, fără să ajungă la dezabuzare; consemnează experienţe, mărturii, discuţii, o seară petrecută într-o cafenea după un spectacol răvăşitor sau o atingere „divină” a trupului unui actor amestecat cu publicul. Este un fel de a elogia materia aceasta atât de evanescentă a spectacolului care este, dincolo de toate teoriile, trăire. De aici polarităţile în care se bifurcă (precum potecile din grădina borgesiană) la nesfârşit hermeneutica teatrală. Eseistul are ceva din fineţea „japoneză”, lucrează mult cu tăcerea, cu golul, cu nespusul în aceste crochiuri care nu depăşesc fiecare câteva pagini şi în care îşi recapitulează hedonist şi sceptic o viaţă de urmărit spectacole, cu bunele şi relele ei. A muta teatrul în cuvinte nu este o treabă lesnicioasă, la fel ca şi muzica de pildă. De altfel, cultura profesorului de teatru, de la muzică la artele plastice, cinematografie, literatură şi filozofie îl face să hermeneutizeze atât de profund despre artele spectacolului. A interpreta (în ambele sensuri majore ale cuvântului) este impulsul originar pentru acest tzunami de semne atât de diferite care este teatrul. „Dacă fac teatru, e pentru că iubesc oamenii”, citează cu insistenţă George Banu zisa lui Eugenio Barba. Într-adevăr, probabil că mizantropii, cei incapabili de a se livra total iluziei, ştiind că e iluzie dar iubind-o tocmai pentru asta, nu pot iubi teatrul. Îmi propusesem la un moment dat să intitulez aceste note „vena lui Caragiu”. În amintirea acelui neuitat rol al actorului din Azilul de noapte în regia lui Liviu Ciulei, jucat în sala de la Grădina Icoanei. Norocul a făcut să stau atunci în primele rânduri şi să pot observa acele amănunte care în mod obişnuit scapă spectatorului aflat la o sanitară distanţă. M-a fascinat, până la a nu o uita după patru decenii, vena de la gâtul lui Caragiu, se umflase, o vedeam cum pulsează, mă temeam instinctiv că tensiunea a atins valori de explozie. De atunci, acea pulsaţie la limita dintre viaţă şi moarte înseamnă pentru mine Actorul. Jocul periculos numit teatru.

            Alt aspect asupra căruia insistă eseistul este polaritatea dintre „spectatorul captiv şi cititorul liber”. Teatru are nevoie de prezenţă. Trebuie să te deplasezi până la teatru, să faci faţă tuturor convenţiilor sociale (avem un capitol şi despre raportul dintre massa socială aglutinată haotic şi publicul sălii de spectacol), să ai grijă să nu ratezi acea clipă unică pe care o reprezintă un anume spectacol, o întâlnire fericită. Lectura e mult mai liberă, întinzi uneori mâna la întâmplare spre bibliotecă, mâna ia o carte oarecare cu care te afunzi în fotoliu şi te pierzi în acest ritual singuratic. De aici comparaţia iubitorului de teatru cu un Don Juan căutând mereu femeia, adică Spectacolul. Socialmente, observă autorul, pe măsură ce am devenit tot mai afund prizonieri ai „societăţii spectacolului” după binecunoscuta formulă a lui Guy Debord, condiţia de spectator s-a degradat. Ritualizarea, sacralizarea raporturilor sociale fiind cvasi-depăşite, coborâte definitiv în planul profanului, magia sălii de teatru ca spaţiu sacru al acestei în-vestiri se pierde. Rămâne doar actorul, numai el este în lumină, ultim vestigiu al unei lumi ierarhic structurate. De und, poate, ceva din inexplicabilul său prestigiu, putere de fascinaţie. Poate că unul dintre rosturile de azi ale teatrului ar fi tocmai această rememorare, reînvăţare a artei de a fi singur într-o mulţime, a ad-mirării. Şi cu asta am numit tocmai unul dintre motivele pentru care iubesc scrisul lui George Banu; capacitatea lui niciodată dezabuzată de a admira, de a fi în căutare neobosită a marelui eveniment, a spectacolului absolut.

Teatrul este partea noastră nocturnă, misterioasă, mitică, jocul de-a ascuns-neascuns (cortina separatoare, lumină-întuneric, realitate-vis etc) care duce, după paradigma din Hamlet, la dez-văluirea adevărului prin punerea lui în abisul unui text „interpretat de…”. „…la teatru te duci doar dacă simţi nevoia arzătoare să o faci, dacă te-a cuprins un dor pe care doar el ţi-l poate alina, dacă scena te atrage în perspectiva unei împreunări dorite cu ardoare. În absenţa acestei dorinţe prealabile, în absenţa acestei aşteptări febrile, nu e cu putinţă nicio relaţie, niciun schimb între tine şi scenă! Dar când ai ajuns să-ţi spui „Am văzut toate spectacolele!”, când ai epuizat, rând pe rând, „toate speranţele”, nu te închizi oare în tine? Şi nu devii oare, din pricina acestei suprasaturaţii, un „rău spectator”?  aşa cum Mallarmé sfârşise şi el prin a fi un „rău cititor”? de ce te-ai mai duce la teatru… de ce-ai mai ieşi din casă? Reţinerile acestea, ezitările, îndoielile ucid dorinţa, iar temerea, de o (altă) inevitabilă decepţie îţi zăvoreşte uşa locuinţei. Şi totuşi, continui să mă îndrept spre aceste săli cufundate în întuneric în care mi-am petrecut viaţa, nu ca să-mi demonstrez că „sunt încă activ”, ci pentru că n-am renunţat să aştept „un miracol”. Nu mai sunt credincios, în schimb am devenit mistic. Acum caut Graalul evenimentului excepţional, neprevăzut şi neaşteptat, pe care doar un spectacol unic  mi-l va putea oferi….” (226)

Prestigiul tradiţional al artei este legat de indestructibilitatea ei. Nichita Stănescu a scris o excepţională parabolă lirică în Lecţia despre cub surprinzând această sete pentru perfecţiune. Teatrul, artă „străveche” totuşi, este construcţie a clipei. De aceea este atât de iubit de fiinţa conştientă că e trecătoare, încă de la tragedia greacă. „…iubesc tot ceea ce nu e dus până la capăt” mărturiseşte autorul. Exact acel colţ spart al cubului nichitian. În teatru se intersectează, de fapt, două eternităţi. „Fără mine, eternitatea operei e mută! Iar fără ea, sunt eu infirm! Avem nevoie unul de celălalt. Noi doi” (193). De aceea, cum mărturiseşte autorul acestui eseu îmbibat de profunde melancolii, poate visa în continuare teatru. Căci teatrul este făcut, se ştie, din plămada viselor şi sol de cultură (în sens biologic) al viselor.

Engramă a timpului, intersecţie a două eternităţi, teatrul, observă hermeneutul nostru, este mereu un miracol al învierii. Citând (are un deosebit rafinament al citatului, trebuie neapărat remarcat asta când vorbim de stilul lui George Banu) o frază a lui Strehler „Morţii se ridică din morminte”, el lansează această teribilă interogaţie asupra neperisabilităţii celei mai perisabile dintre arte. În treacăt, suntem îndemnaţi să reflectăm la faptul că sintagma „a juca teatru” este singura în care numele unei arte desemnează un context negativ. Purtând ideea de fals, prefăcătorie. Conotaţie la fel de veche ca şi teatrul însuşi, probabil. Şi totuşi… la capătul oricărui spectacol de teatru se dezvăluie un adevăr care este dincolo de noi. De aceea iubim şi neiubim teatrul, cum ne iubim şi neiubim oglinda. Îmi vine a spune, parafrazând o binecunoscută formulă, că George Banu scrie mereu despre căderea în teatru. Ca în Forma originară în care umanul se manifestă spre de-jucarea destinului. Nu teatrul oare a impus, de fapt, acest concept? Volumul se încheie cu o microantologie a neiubirii de teatru, de la Platon la moderni. Este un exerciţiu de introspecţie din care să înţelegem blocajele şi relansările acestei arte aparte.

„Pentru că am ratat literatura, m-am pomenit, izolat şi dezolat, pe ţărmul utopiei! Totuşi, m-am implicat şi am luptat cât şi cum am putut ca să-l abordez în felul meu, dar tare mi-ar mai fi plăcut să narez episoadele teatrului „trăit” seară de seară şi să schiţez, totodată, forma teatrului „visat”! pentru că nu am fost scriitor, n-am vorbit suficient văzut în dimensiunea lui umană, despre teatru ca fenomen cotidian, despre acest teatru cu care uneori vieţuieşti în deplină armonie şi care alteori te îngreţoşează de-a dreptul. Pentru că nu am fost regizor, nu am avut alte viziuni decât pe acelea realizate de altcineva pe o scenă. Aşadar, nici teatru „imediat”, nici teatrul utopic. Am trăit între teatrul iubirii şi cel al neiubirii strâns împletite, aidoma unei delte unde apa dulce şi apa sărată se amestecă până la indistincţie”. (142) Agua dulce, agua sala a eseului în care George Banu navighează, niciodată vindecat de rănile teatrului. O carte splendidă!

pescuitul divin

ZIUA  ÎN CARE VIN PEŞTII

Meditaţii

            La sugestia părintelui Bogdan, încerc să vă spun cîteva lucruri despre scena pescuitului din Evanghelii. Vreau să precizez de la început perspectiva, nu încerc o „interpretare”, o teologhisire a momentului evanghelic, asta ar transforma discursul în predică şi mi-ar depăşi cu siguranţă atribuţiile şi competenţele. Vreau să încerc doar o circum-scriere despre un anume tip de relaţie divino umană, dar şi, urmînd modelul originar, pur şi simplu umană. În esenţă e vorba de o singură replică a lui Iisus, care, umblînd pe ţărmurile Mării Galileii şi văzîndu-i pe cei doi fraţi, Petru şi Andrei, care îşi strîngeau şi curăţau năvoadele, la sfîrşitul unei zile total nerodnice de muncă, le impune scurt: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4.19). Ce este atît de important în această simplă rostire?

            Îngăduiţi-mi să pornesc de undeva de mai departe. Sunt un constant ascultător de Radio Actualităţi, ceea ce ţine de o mare doză personală de masochism, postul fiind o relicvă care mă enervează cotidian. Passons… Ascultam o emisiune în care cineva explica sensul monumentelor brâncuşiene de la Tg. Jiu. Ştim cu toţii că Ansamblul (subliniez cuvîntul) este una din cele mai complexe construcţii semantice ale artei dintotdeauna.  Ei bine, persoana care explica la radio susţinea la fiecare două fraze: Poarta Sărutului înseamnă … Prin Masa Tăcerii Brâncuşi  a vrut să spună că…. etc.  Nimic însă mai străin înţelegerii unei realităţi cu un grad de complexitate suficient de mare decît stilul acesta asertoric. Nu poţi şti ce înseamnă astfel de structuri complexe, poţi doar bănui, aproxima. Ca în fiecare moment al Evangheliilor (ca şi al Scripturii în genere) trebuie să ne mărturisim din capul locului o stare de smerenie în faţa înţelesului. A fi ( a deveni) pescar de oameni nu e ceva de ordinul primei evidenţe.

            Să vedem deci contextul întîmplării dezvoltat din Luca  5.1-11: „Pe cînd mulţimea Îl îmbulzea, ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu, şi El şedea lîngă lacul Ghenizaret, A văzut două corăbii oporite lîngă ţărm, iar pescarii, coborînd din ele, spălau mrejele. Şi urcîndu-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi, şezînd în corabie, învăţa, din ea, mulţimile. Iar cînd a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: mînă la adînc şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi. Şi, răspunzînd, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvîntul Tău, voi arunca mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, încît erau gata să se afunde. Iar Simon Petru, văzînd aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicînd: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon. Şi a zis Iisus către Simon: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi trăgînd corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El”. În celelalte Evanghelii scena este mai scurtă . „Pe cînd umbla pe lîngă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El”. (Matei 4.18-20)  Aproape identică este relatarea şi în Marcu 1.16-18). Momentul evanghelic te izbeşte mai întîi prin imediata lui simplitate: e destul de clar ce vrea să spună Iisus.  Eu v-am ales pe voi, vă transmit un mesaj pe care voi, intermediarii mei, purtătorii mei de cuvînt, îl veţi transmite umanităţii mai departe. Aş observa în trecere că sunt grosso modo două feluri de momente evanghelice: unele care, aş spune oximoronic, se evidenţiază prin obscuritate (lucrătorii nevrednici ai viei, iconomul înţelept, fiul risipitor etc.)  altele, precum aceasta, sunt aparent lipsite de orice îngrijorare interpretativă.  Ce poate fi mai simplu decît „pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”? O elementară prudenţă hermeneutică ne face să bănuim că „simplitatea” aceasta nu este deloc simplă. Observaţia importantă care se poate face este cea despre austeritatea maxim eficientă a naratorului evanghelic. Iar ei, îndată lăsînd mrejele, au mers după El este de o concizie exemplară  şi semnificativă prin sine.  Ca şi cazul vameşului Levi, ce urmează îndată în Carte şi care, la fel, chemat, „a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după El”.

Singurul care încadrează scena într-un context epic mai larg, capabil să ne ofere indicaţii de interpretare este Luca.  El ne relatează de fapt un miracol în două trepte.  Prima este, luată în sine, o minune pur cantitativă: pescarii  aflaţi la sfîrşitul unei zile fără noroc repornesc pe mare la sfatul lui Iisus (dîndu-i să spun aşa un cec în alb, pe încredere) şi  adună o cantitate de peşte care abia încape  în două vase. Suntem într-un basm, unde curge lapte şi miere. Şi, deşi minunea aceasta are pentru Simon Petru  funcţie de convertire, judecată izolat ea ar sta, în alt context, şi în putinţa vrăjitorilor egipteni. Sensul ei adevărat nu se vădeşte decît pe al doilea palier, în sintagma cheie de mai încolo: pescar de oameni. Hermeneutica (Erminia scrie frumos un mare teolog grec de azi, Matsoukas) ei ne duce spre o definiţie evanghelică a condiţiei umane pe care o vom decoji de-a lungul acestui excurs.  Sigur că lotcile pline cu peşte sunt un fel de a sugera „altele mai mari decît acestea vei vedea” (Ioan 1.51) . Este o smulgere  din imperiul cantitativului, din „domnia cantităţii” după expresia lui Guénon. Din acest punct de vedere, pescuirea miraculoasă face pandant cu hrănirea miraculoasă a mulţimilor.  Nici o explicaţie nu ni se oferă acolo: fie cei doi peşti s-au înmulţit pînă la hrăni abundent mulţimile, fie o părticică minusculă din  fiecare a avut funcţii euharistice de hrană totală. Aşa că Iisus  le arată celor doi fraţi mai întîi Puterea, pentru a le desluşi imediat scopul: mutarea pe alt palier existenţial. Această ruptură de nivel mi se pare cheia episodului evanghelic în discuţie. Asistăm la o învestire care este şi o pre-vestire. Pe de o parte „vă voi face pe voi să deveniţi”, cum sună o traducere literală. Devino ceea ce eşti! – cum sună  un îndemn filozofic. Pe de altă parte, ce este această trecere de la pescarul de peşti la pescarul de oameni altceva decît Trecerea, Paştele, Tradiţia instaurată printr-o simplă frază care desenează ferm conturul viitorului? Iisus le deschide pur şi simplu viitorul într-o nebănuită perspectivă. Iisus transmite, construieşte o legătură fără ruptură de la El, prin Apostoli, spre fiecare om care va fi în năvod. Şi care va arunca năvodul mărturisindu-L. Astfel, Lumea devine un continuum fără fisură. Instaurarea se face pe temeiul vechii meserii, se presupune o continuitate tainică, aşa cum primele biserici erau construite pe temeliile fostelor temple păgîne. Păstrare şi transfigurare. Este aici întreaga dialectică lăuntrică a tradiţiei vii, lucrătoare. Dacă Nietzsche instaura modernitatea sătulă de om, proclamînd că omul e ceva ce se cere depăşit, omul cristic este ceva ce abia trebuie cucerit, „pescuit” din adîncuri. Prin „imitatio Christi” (urmarea lui Christos, cum frumos s-a tălmăcit în româneasca adevărată), căci pescarii asta fac din prima clipă, Îl urmează). Pescarii care nu reuşiseră să adune nimic în năvoade primesc o însărcinare infinit mai dificilă, să devină apostoli, să pescuiască oameni sau, altfel spus, omenitatea din om, omenia din om (ce generoasă este limba română cu această familie de cuvinte, vezi analiza semantico-etimologică în eseul lui Dumitru Cristian Amzăr Omenia românească!). Ei fac legătura dintre om şi speranţa lui în viitor. Ei instituie pînda existenţială pe care o numim devenire. Omenescul, ne sugerează această frază, nu este ceva ce trebuie strivit, anulat, distrus odată cu păcatul subsecvent, cum obligă o prea literală interpretare a ascezei, ci ceva ce trebuie cucerit la un nivel mai profund (sau mai înalt) al adevărului său. Adevărul vostru, le spune Iisus, nu este peştele apelor, ci omenirea. Sub îndrumarea Lui, pescuitul cel dintîi se dovedeşte spornic. Dar, de îndată, din chiar acea clipă începînd şi pînă acum, după două mii de ani, pescuitul de-al doilea? Demografic vorbind, care alt fenomen istoric s-a dezvoltat mai rapid, mai extensiv şi mai intensiv? Strict istoric, fraza Iisusiacă desemnează, sigur, instaurarea creştinismului, începuturile propovăduirii noului adevăr. Dar, în simultaneitatea divină trans-temporală, întru acest început se află totul.

Ne aflăm deci la o origine, Iisus îşi pregăteşte lucrarea prin aceşti oameni simpli. Care după Patimi, Înălţare şi Pogorîrea Sfântului Duh vor lucra cu năvodul ceresc. Vor lucra cu spor la pescuitul antropologic, la umanizarea omului. Suntem, de la primul gest, sub semnul elecţiunii, cîţiva inşi sunt puşi deoparte. Criteriile ţin de taina divină sunt pilduitor inevidente, scandaloase, nu asupra extrem de riguroşilor farisei se îndreaptă opţiunea, ci asupra prea-simplilor pescari.  Staţiunile Duhului sunt pururi provizorii, el face ici şi colo popas după iconomia divină inaccesibilă, dar sigur este că el nu se opreşte, bîntuie liber mai departe. În felul acesta, fraza capătă o continuitate care este a vocaţiei: vă voi face pescari de oameni, care vor fi pescari de oameni care….pînă la plinirea vremii. Cu toată structura eliptică a enunţului scriptural, trei elemente tot putem desprinde: elecţiunea, meseria, năvodul. Încep analiza lor cu ultimul. Ne putem juca niţel hermeneutic observînd că năvodul este o reţea. Cei doi fraţi sunt primele noduri ale reţelei, sunt prinşi în propriul lor năvod. Azi vorbim de reţele de socializare, aş spune că în Evanghelie avem o reţea de dumnezeificare. Năvodul plin pînă la saturarea luntrilor (traducerea „corăbii” îmi pare niţel forţată) devine astfel o imagine escatologică. Iar pescuitul miraculos doar o pre-vizionare, o repetiţie generală înainte de marea piesă a istoriei universale spre mîntuire. „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti. După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, şed jos, aleg în vase ce este bun, şi aruncă afară ce este rău. Tot aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni şi-i vor arunca  în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor”. (Matei. 13.47-50).  Cele două momente trebuie evident citite în completare. Şi ţinînd desigur seama de valoarea spirituală, simbolică, extrem de complexă a plasei, năvodului în spaţiul oriental. Cele două chei permanent prezente: elecţiunea şi viitorul nu lipsesc din această lectură încrucişată. Semn că vestirea, chemarea lui Iisus către cei doi are un cert caracter de ancorare în viitorul mîntuirii. Iisus alege şi instituie astfel com-unitatea. Spre deosebire de nihilismele orientale, pescuirea divină instituie o cale pe care se merge numai împreună. Pentru asta, ca individ, îţi trebuie o dedicaţie absolută, o dăruire martirică dincolo de care, în plan strict mundan, nu mai rămîne nimic. Părinţii pustiei nu se dedică doar perfecţionării, mîntuirii personale, asceza lor îi transformă într-un fel de organe supra-sensibile, capabile să vibreze la adieri nouă insesizabile ale Duhului, exerciţiul lor spiritual are ca menire tocmai „să spună cuvînt de folos”, cum le cer ucenicii. Iar cuvîntul acesta de folos ce este alta decît o formă a năvodului, a pescuirii? Aidoma, la alt nivel, martirii. Să observăm că dedicaţia nu este unidirecţională, ci presupune reciprocitatea. Omul care este pescuit trebuie să se lase pescuit, să alerge spre năvod. Aici mă întorc o clipă spre un episod precedent, cel în care Simon şi Andrei se bucură de năvoadele pline. Nu ni se lămureşte dacă Iisus a spus sau a făcut ceva ca să cheme peştii. Ei pur şi simplu au venit, sigur că interpretarea alegorică ne trimite la creştinii care vin la chemarea Cuvîntului, dar aici tăcerea textului este profund semnificativă. Căile chemării, ale dăruirii rămîn în eternitate obscure. Dar să contextualizăm puţin pentru a percepe mai bine forţa acestei chemări. În Matei scena pescuirii minunate este între ispitirea în pustie şi predica de pe munte. Secvenţe poate mult mai încărcate teologic, legate prin această verigă de o simplitate intimidantă: veniţi după Mine! Să adăugăm amănuntul că Iisus nu face nici o făgăduială, nu pro-mite, el este imperativ. Răspunsul total, spontan, fără echivoc al apostolilor, „lăsînd mrejele”, „au lăsat totul”, este cu atît mai profund. Dacă sensul celălalt al cuvîntului mreajă, în special la plural, de iluzie, îl substituim planului atît de realist al poveştii de aici, totul se încarcă de semantici transfiguratoare, căci nu numai o meserie au lepădat pescarii, ci chiar plasa Mayei, cum se construieşte imaginea în cealaltă mare înţelepciune a lumii. Abandonînd năvoadele, ei au trecut în lumea nebruiată de iluzii. În lumea adevărului. Prinşi în plasa Mîntuitorilor, pescarii sunt cei dintîi oameni liberi întru Adevăr. Dar mai este un element esenţial al poveştii noastre: înainte ca primii doi aleşi să arunce năvoadele „… şezînd în corabie,  [Iisus] învăţa, din ea, mulţimile”. Să fie acesta motivul pentru care vin peştii? Despre semnificaţia distanţei pe care şi-o ia Iisus uneori faţă de mulţimi, nu numai în acest episod, a scris lămuritor Andrei Pleşu. Şi tot despre distanţă este vorba şi în reacţia, din punct de vedere psihologic excepţional surprinsă în text, lui Petru, care îl alungă pe Iisus. Nu bucuria „recoltei” miraculoase  îi covîrşeşte pe bieţii pescari, cît o cotropitoare, strivitoare spaimă. Este sentimentul copleşitor al tainei înfricoşătoare, mysterium tremendum,  pe care îl analizează cu atîta subtilitate Rudolf Otto, ca fiind esenţial întîlnirii cu sacrul, cu numinosul. Pescarii nu înţeleg, în această primă instanţă, decît că sunt martorii unei Prezenţe copleşitoare şi reacţia firească este de a evita să-şi ia asupra o asemenea povară. Recunoaşterea este directă: sunt om păcătos. Nu merit această cinste-povară insuportabilă! Hristos îl linişteşte cu vorba aceea care apare de atîtea ori în Evanghelii: nu te teme! El ştie ceea ce n-a apucat încă să vestească: faptul că El a venit să ridice povara, că năvodul se va transforma în cruce şi păcatul va fi depăşit prin crucificare. S-a observat că ordinea celor două secvenţe: este 1: predica lui Iisus, deci Cuvîntul şi 2. pescuirea, deci Raţiunea, realul material, dar şi el depăşit repede. Este un raport de succesiune ontologică, deci metafizic cauzală între cele două momente. Cuvîntul precede transfigurarea.

De ce tocmai peştele a devenit, din primele timpuri, engrama creştinilor? Nefăcînd aici un studiu de simbologie, mă mulţumesc să trimit doar la simbolistica apelor lustrale, a botezului, a scufundării, a fecundităţii, a tăcerii adîncite în sine.. Toate, de cucerit prin pescuirea antropologică. După Înviere, Iisus mănîncă peşte (Luca 24.42), semn că omul a devenit hrana divinului, pescuitul de oameni şi-a atins scopul. Abundenţa sub care stă apariţia Mîntuitorului (mulţimile care îl asaltează, pescuitul, hrana mulţimilor etc) ne învaţă probabil ceva despre felul în care se diseminează credinţa, despre cuvîntul-sămînţă, cuvîntul ca o păpădie purtată de vîntul duhului. Şi încolţind în cele mai nebănuite locuri.

Imperativul Mîntuitorului şi abandonul instantaneu al pescarilor în năvodul Său deschid deci un nou traseu al umanităţii. Această secundă dublă, timp absolut, poate fi însă socotită şi ca un fel de Urszene a atît de complicatului raport maestru – discipol în sensul tradiţional. Legătura aceasta, năvodul, reţeaua, mreaja, este un fel de pescuire reciprocă. Verticala pe care o instituie Iisus alegîndu-şi Apostolii şi trimiţîndu-i în lume să-I continue istoric lucrarea este completată de orizontala geografico-umană a acestei deambulări şi convertiri.  El le va cere să plece în lume complet lipsiţi de orice instrument exterior, de orice povară, mreaja trebuie să fie simpla lor prezenţă pilduitoare şi jertfitoare, cuvîntul inspirat după flăcările cincizecimii.  Precum şi o capacitate niciodată scăzută de a se lăsa ei înşişi pescuiţi. Arhetipul simbolic al acestei relaţii verticale este Iona, pescarul înghiţit de peşte într-o inversare a rolurilor care este cheia hermeneutică a multor parabole din pateric. În care cele de sus trebuie să se coboare pentru ca cele de jos să se înalţe. Un fel de scurtcircuit, de inversare a polilor care provoacă fulgerul revelaţiei. De altfel, limbajul fizicii elementare ne ajută să înţelegem intuitiv ce se întîmplă în cadrul acestei întîlniri originare între Hristos şi primii apostoli. Afirmam mai înainte că porunca indicativă „vă voi face pescari de oameni” este ca o smulgere de pe o orbită existenţială şi mutarea pe alta, în jurul aceluiaşi nucleu. Asta cere o mare energie, dar şi eliberează, explică fizica, o energie colosală. Este ceea ce se petrece prin această trans-mutaţie, iar energia harică respectivă lucrează de atunci neabătut în istorie. Şi se manifestă plenar la orice transmitere de învăţătură de la avva la ucenic. Este o chenoză reciprocă, ucenicul se goleşte de sine pentru a primi lecţia, avva se smereşte pînă la umilitatea firului de iarbă pentru a se resorbi întreg în înţelepciunea cuvîntului rostit sau doar a gestului tăcut. Şi amîndoi se umplu de substanţa non-substanţială a lucrării duhului. Cum visa Noica scenariul său paidetic după principiul: aici nu se ştie cine dă şi cine primeşte, căci nu avem de-a face cu un prea superficial do ut des. În raportul non-cantitativ între înghiţitorul Iona care este înghiţit de prada sa, văzut la modul simbolic ca o engramă a raportului maestru – discipol, ucenicul şi învăţătorul se „pescuiesc” unul pe altul. Iar uciderea rituală a maestrului de către discipol de care vorbesc atîtea tradiţii ne duce spre aceeaşi cuminecare, reciprocă pescuire în apele cerului divin.

Pentru a încheia aceste scurte meditaţii, îngăduiţi-mi o scurtă privire în planul istorico-psihologic al chestiunii. Sunt oameni care au vocaţia descoperirii celuilalt, pedagogi (în sensul absolut al cuvîntului), antrenori spirituali cum îi numea unul într-adevăr redutabil, Noica, capabili să scoată tot ce e mai bun în noi, lucruri nebănuite nici măcar de noi înşine. Lucian Blaga vorbea de culturi de tip „fii ca mine!” şi de altele de tip „fii ca tine!”. Evident că un pescar de oameni ar trebui să se încadreze în cea de-a doua tipologie, să te provoace la o decisivă introspecţie transfiguratoare.  Istoria noastră oferă cîteva splendide exemple. Să-l amintesc în primul rînd pe Eminescu, aproape necunoscut şi sub această dimensiune, extrem de rară la structurile psihice genialoide romantice de tipul său. Poetul avea însă o bucurie şi o generozitate în stîrnirea creativităţii semenilor pe care cel mai bun biograf al său, George Munteanu o numeşte chiar aşa: vînătoarea de oameni. Să ne gîndim că fără el nu l-am fi avut pe Creangă deloc, Slavici ar fi fost un fel de Victor Vlad Delamarina, ba eu cred că şi Caragiale ar fi arătat altfel. Dar nu numai scriitori, ci şi un violonist de mare talent ca Toma Micheru era recomandat cu elogii lui Maiorescu pentru ajutor. Iar poeziile Veronicăi Micle  au o cu totul altă greutate după ce legătura ei cu Eminescu a devenit mai profundă, decît romanţiozitatea superficială ce le caracteriza înainte. Marele întinzător de năvoade din epocă fusese însă Maiorescu, ar însemna un studiu special despre felul în care el folosea oamenii vînaţi pentru a justifica direcţia nouă pe care o prevăzuse. În perioada interbelică cel mai spectaculos prin metode şi prada culeasă pescar de oameni a fost, cu siguranţă, Nae Ionescu. Deşi s-a scris enorm în chestiune, un ce misterios continuă să fiinţeze asupra influenţei hipnotice pe care acesta a exercitat-o asupra celor mai strălucite minţi ale tinerei generaţii. Chiar cele mai sagace analize, cum este cea a Martei Petreu, care îl compară direct cu diavolul (şi el pescuieşte…..dar asta e o poveste separată) lasă un reziduu radiant de nedumerire asupra acestui adevărat mysterium fascinans a lumii intelectuale interbelice.

La cumpăna dintre cele două Ere, Pronia a vrut să apară acea mişcare unică, asupra istoriei căreia abia în anii din urmă se ridică unele văluri, numită Rugul Aprins. Nu întîmplător, părintele Scrima şi-a construit excepţionala analiză asupra înţelesurilor tainice ale acestei mişcări exact pe raportul maestru – discipol, accentuînd elecţiunea specială de care s-au bucurat toţi cei care au participat şi s-au martirizat în jurul acestei experienţe liminare. Acest exemplu istoric ne arată în plină lumină esenţa căutării ca dimensiune antropologică fundamentală. Omul este fiinţa care caută neîncetat. Nu ştim prea multe despre biografia bieţilor pescari de la Ghenezaret înainte de acea zi fatidică în care un om ciudat li s-a urcat în barcă şi i-a îndemnat să pescuiască împotriva firii în locul la care, ştiau ei bine, nu trage nici un peşte. Dar sigur este că Îl căutaseră, Îl aşteptaseră pe Cel acum venit, de aceea Îl întîmpină atît de firesc, Îl recunosc imediat După cum şi El îi căutase dinainte, precum îi vesteşte altuia imediat, uimindu-l, căci îl văzuse din vreme sub smochin. Peste veacuri, unul dintre cei care îi trăiseră cel mai puternic pînda divină, Pascal, avea să spună: nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit deja. A fi pescar de oameni înseamnă tocmai această căutare a lui este, din sine şi din ceilalţi. Scena de pe lacul Tiberiadei nu este doar un capăt de drum în istorie, este şi o re-cunoaştere, în sens chiar platonician. Pescarii Îl recunosc pe Cel căutat şi aşteptat din Tora, vestit de către profeţi şi apărut pe neaşteptate în sătucul lor sărman. Poate că această recunoaştere fără ezitări este întîia probă a elecţiunii divine a acestor 12 oameni. Căutarea aceasta de oameni înseamnă a fi treaz, deschis, (pilda fecioarelor) a vedea dincolo de aparenţe, ba chiar împotriva aparenţelor, cum ne învaţă Patericul.

În era roşie pescuitul acesta nu se mai putea face, în lipsa libertăţii. Avem însă exemplul uluitor al Şcolii de la Păltiniş, funcţionînd în plan strict laic exact după modelul pescuirii divine. Noica instaura un model vertical de asceză laică în care performanţa culturală era instituită drept soteriologie. Este cazul cel mai cunoscut şi bine instrumentalizat de pescuit al unor oameni, „cei 11 ai culturii de performanţă”, cu o eficienţă în istorie care îi desfide pe negatorii înverşunaţi ai unui astfel de model paidetic de funcţionare ierarhizată a societăţii. Prin extensie analogică putem susţine că Jurnalul de la Păltiniş este un jurnal al unei pescuiri miraculoase „in dürftiger zeit”. Dar, deşi cel mai cunoscut şi cu impactul istoric cel mai mare nu este, totuşi, singurul. Aş mai aminti astfel de legături informale despre care se ştiu mult mai puţine, cum ar fi cele avîndu-l ca radiant pe muzicologul George Bălan sau pe filozoful peripatetician Mihail Şora, sau pe Alexandru Dragomir. Personal, depun mărturie despre prezenţa care a pus indelebile amprente asupra noastră a unor oameni deţinători de miraculoase năvoade harismatice, cum erau doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga sau poetul mesianic Ioan Alexandru. Am dat astfel de fugare exemple pentru că, în planul acesta social, moral, istoric, individual psihologic modelul absolut al pescuitului divin funcţionează, de multe ori inobservabil, acoperit de zgomotul cotidian. Eficienţa lui „lucrînd pe dedesubt”, îşi are consecinţele undeva în depărtare. Între momentul în care se aruncă năvodul şi cel în care este ridicat cu divina recoltă trece un timp care ascunde cauzalitatea nemijlocită. Ne aflăm în plină durată lungă.

Aşadar, felul în care Iisus îşi selectează soliile inaugurează un tip de relaţie, în acelaşi timp teandrică şi socio-umană care descrie rostul, noima, rînduiala existenţei noastre, de la vînarea de vînt a Eccleziastului la vînarea Ihtiosului universal din centrul Crucii. Este un model de urmat în cursul pămînteştii noastre treceri. „Şi îndată, lăsînd mrejele, au mers după El”

Sf. Olga 2013, 11 iulie

.